Taxa „Robin Hood”, Băncile şi FMI

Taxa „Robin Hood” este o supraimpozitare a profiturilor excesive obţinute de anumite companii, din anumite sectoare care beneficiind de poziţia lor „strategică” pe piaţă continuă prin politica de preţuri şi alte mecanisme să aibă un succes extraordinar. Să luăm, de exemplu, cazul PETROM: deşi este compania care deţine resursele locale de petrol ea are un nivel al preţurilor similar celorlate companii din piaţă. Unor specialişti acest lucru li se pare exagerat sau anormal. Totuşi, PETROM nu este cea care a greşit şi nici nu este „omul negru” în toată această ecuaţie. Singurul care a greşit este STATUL PRIN REPREZENTANŢII SĂI care iniţial au negociat greşit şi foarte oneros contractul de privatizare al acestei companii cu tot cu resursele aferente. De fapt, niciodată statul nu va negocia altfel decât oneros astfel de contracte, „binele naţional”, „interesul public” sau alte gogoriţe de genul acesta fiind străine de momentul şi locul luării acelei decizii.

Situaţia este similară şi în sectorul bancar: foarte multe bănci din România au fost privatizate în frenezie către bănci străine (europene cu precădere) dezechilibrându-se semnificativ balanţa între capitalul autohton şi cel străin în materie de proprietate asupra acestor bănci. Cei care au privatizat totul în România nu au avut o strategie clară în cap, nu au făcut nişte calcule sau estimări cu privire la efectele pe termen lung ale deciziilor lor: ei au greşit primii şi cel mai mult în tot acest caz. Sectorul de afaceri din România este în momentul de faţă DEPENDENT EXCESIV DE SECTORUL BANCAR (creditul bancar este cea mai importantă formă de finanţare a dezvoltării unei afaceri) şi, mai mult, dependentă de UN NUMĂR DE BĂNCI PUTERNICE CU LOCAŢIE ÎN AFARA ŢĂRII. Deci puternic expusă la criza externă. La momentul privatizării acestor bănci cei responsabili au acţionat în sens invers lui Robin Hood: au luat de la popor (băncile erau publice) şi au dat la unii (cei aleşi sau selectaţi) şi nu au uitat să pună întrebarea clasică „Dar noi nu mâncăm ceva, Moşule?”.

Acum ce s-au gândit ei: „băncile astea sunt prea concentrate pe profitul propriu, prea sunt nesimţite şi prea iau ele caimacul pe piaţa românească şi îl duc afară gândindu-se doar la interesul lor„. Păi la ce altceva să se gândească? Pai problema aceasta nu e nouă: companiile din România plătesc cele mai mari dobânzi din Europa, băncile cer cu 50% garanţii mai mari acestor companii de foarte multă vreme. Dacă era să le aplicăm taxa „Robin Hood” era demult momentul.

Însă taxa „Robin Hood” nu este o soluţie. Nu rezolvă problema, ba mai mult o agravează şi mai mult. La primul semn că va exista o astfel de taxă băncile străine vor diminua şi mai mult ponderea creditării, vor închide sucursale, vor da afară oameni care vor îngroşa rândurile şomerilor. Soluţia este ca pe piaţa românească să se creeze un sistem concurenţial puternic pe piaţa capitalurilor. Băncile nu au profituri mari pentru că sunt nesimţite ci pentru că nu au în coaste o piaţă de capital puternică, dezvoltată care să fie alternativă viabilă la finanţarea pe termen lung a unei afaceri. Listarea pe piaţa de capital românească a unui IPO sau a oricărui titlul este supra-comisionată, investitorii sunt puşi să plătească impozite excesive pe câştigurile lor, piaţa de capital românească are o transparenţă limitată şi este foarte închisă IMM-urilor. Nu există fonduri cu capital de risc care să transforme o idee de afacere sau un brevet într-o alternativă comercială. Nu există o cultură a companiilor privind finanţarea prin piaţa de capital şi nici una a investitorilor privind înţelegerea şi asumarea riscurilor pe această piaţă. Fondurile de pensii private au implicare limitată, sunt interesate mai mult de contractul cu plătitorii de cotizaţii decât de multiplicarea acestor cotizaţii prin plasarea în proiecte ambiţioase. La toate acestea se adaugă şi statul care în loc să dezvolte proiectele de infrastructură prin piaţa de capital (să devin acţionar la autostrada Bucureşti – Nădlac dacă am banii, măcar pe o parte din proiect) preferă să se împrumute masiv de pe pieţele internaţionale pentru a aloca aşa cum (nu) ştie el mai bine aceşti bani.