Tot mai mulţi dintre noi începem să simţim din plin pe pielea noastră efectele năucitoarei crize care a lovit economia mondială. Această criză a declanşat reacţii foarte dure cu privire la capitalism, la tot ce înseamnă mecanismul pieţei libere ca singur şi cel mai eficient regulator în economie, dând apă la moară socialiştilor care cred că statul „providenţial” este „singurul” care poate scoate din impas această lume. Tot mai mulţi aclamă schimbarea la faţă a capitalismului actual, inadaptat la conjuctura economică şi socială a momentului şi susţin necondiţionat intervenţionismul guvernamental în economie ca reacţie la tot ce a cauzat capitalismul modern şi liberalismul „excesiv” în economie.
Haideţi însă să privim cu mai mare atenţie la câteva aspecte înainte de a ridica osanale statului şi mecanismelor sale „regulatoare” considerate de mulţi singura salvare viabilă în stare să ne scape de antreprenorii „hărăpăreţi”, mult prea egoişti şi concentraţi pe binele individual şi pe maximizarea profitului lor (sau mult prea liberi în mişcare şi decizie faţă de o societate tot mai îngrijorată de lipsa lor de responsabilitate socială).
Aş concentra discuţia în jurul unui paradox destul de greu de sesizat. Foarte mulţi specialişti consideră că ceea ce se întâmplă la ora actuală pe pieţele financiare internaţionale a fost cauzat de ingeniozitatea financiară a unor bancheri care „împachetând” un pachet imens de credite de consum, contracte de leasing sau credite ipotecare în aşa zisele „active toxice” prin mecanismul securitizării sau emisiunii de certificate de depozitare („depositay receipts”) pe care apoi le-au garandat cu „credit default swaps” (un fel de garanţie pentru activele originale împachetate de aceste instrumente „inovatoare”). O altă greşeală s-a produs de către agenţiile de rating (la care toţi ne uitam ca la adevăraţi zei fiind de neconceput ca ele să greşească cu ceva în modelarea şi evaluarea riscului asociat unor companii de proiect – SPV implicate în securitizare sau emisiunea de DR ce nu aveau în spatele lor decât activele pe care le consolidau şi evident sponsorii lor – bănci de investiţii de prim rang. Cu „ajutorul” acestor agenţii de rating astfel de companii au primit ratinguri identice cu ale sponsorilor deşi riscul asociat lor era complet diferit (un risc în acest caz nu e compus doar de riscul de firmă ci şi de riscul de proiect neglijat total de aceste agenţii). La toate acestea se adaugă lipsa de reglementare a acestor instrumente care a permis expunerea portofoliilor financiare unor instituţii de investiţii nepermis de mult faţă de riscurile înglobate de aceste instrumente toxice.
Cu toţii uităm însă (sau nu vrem să vedem) că la baza acestei crize a stat politica banilor ieftini promovată de marile bănci centrale cu aprobarea tacită a FMI. Nimeni nu s-a ridicat să ţipe atunci când băncile centrale (care sunt ele independente dar nu sunt private) au emis monedă – un bun public să nu uităm – în neştire şi că acest lucru a indus în eroare antreprenorială pe toată lumea – de la şomeri la marii antreprenori. Banul ieftin şi uşor de obţinut (şi nu capitalul) a fost pompat de băncile comerciale cu acordul băncilor centrale în sistem şi a sedus pe toată lumea. Toţi am devenit brusc mai optimişti cu proiectele noastre antreprenoriale şi am crezut că putem susţine pe termen lung proiecte care iniţial nu puteau fi finanţare doar cu capitalul existent acumulat strict din ceea ce economiseam. Creditele ipotecare, leasingul, creditele de consum s-au extins cu repeziciune nu pentru că băncile şi bancherii erau lacomi ci pentru că STATUL LE PERMITEA ACEST LUCRU. Mai mult era mult mai uşor şi atractiv să creditezi consumul şi nu producţia având la dispoziţie o sursă nelimitată de bani (nu de capital repet). Emisiunea de monedă a băncilor centrale mari (SUA mai ales, dar nu numai) a fost cea care a declanşat de fapt criza (ca să poţi găsi soluţii la criză trebuie să poţi să identifici corect cauzele sale).
Băncile comerciale, considerate de foarte mulţi în mod eronat afaceri private şi apanajul capitaliştilor, şi-au pierdut de mult funcţia de mobilizator şi plasator de economisiri private (capitaluri), şi au devenit o unealtă a statului, un plasator eficient (pentru stat doar) de monedă în economie, distorsionând puternic imaginea şi anticipările antreprenorilor cu privire la dimensiunea reală a unei resurse importante: CAPITALUL. Foarte mult din sistemul financiar actual s-a dezvoltat cu concursul statutului astfel că sistemul financiar – bancar nu mai este demult privat. În acest sistem se pune nepermis de mult accentul pe monedă şi nu pe capitaluri (de fapt nici nu se face această distincţie clară într-o bancă comercială având în vedere că zilnic deficitul de resurse între ceea ce se atrage ca depozite şi ceea ce se creditează este compensat prin diferite scheme de refinanţare). E mult mai greu să te lupţi pentru economisiri şi pentru a-i convinge pe consumatori să renunţe la consumurile lor şi să pună bani deoparte decât să te plasezi moneda ieftină şi abundentă emisă de băncile centrale. S-a produs practic o ruptură între sistemul financiar controlat de către stat prin banca centrală şi economiile reale (nu întâmplător asistăm la o accelerare a crizelor în ultima perioadă). Mai mult, practica şi modelul acesta de dezvoltare a ajuns o practică internaţională (crizele au devenit globale). PARADOXUL CAPITALISMULUI ACTUAL: antreprenorii sunt obligaţi să vândă produsele şi serviciile lor respectând principiile pieţei libere procurându-şi însă resurse de pe pieţe tot mai reglementate şi pe care statul are o implicare tot mai mare (piaţa capitalurilor, piaţa muncii). 
Concluzia este cât se poate de clară: nu capitalismul, liberalismul excesiv sau mecanismele pieţei libere au generat această criză (şi toate crizele care vor urma). STATUL este cel care prin băncile sale centrale alterează o resursă importantă din economie (care este şi ea limitată) – CAPITALUL prin emisiunea necontrolată de monedă şi prin lipsa unor mecanisme reale de a controla această emisiune (etalonul aur era foarte eficient pentru că nu s-a putut descoperi formula chimică a acestui metal preţios). Alterând acest capital el denaturează calculele antreprenoriale şi induce în eroare pe toţi cei care acţionând pe piaţa liberă, fiind creativi şi asumându-şi riscuri vând produse şi servicii. Lucrul cel mai grav este că această intervenţie malefică şi greu de observat a statului în economie prin acapararea sistemului financiar-bancar s-a extins încetul cu încetul şi la piaţa capitalurilor. Preţurile acţiunilor au fost alterate şi ele de banii ieftini pompaţi de stat şi de băncile comerciale în economie.
Observând toate aceste reacţii împotriva capitalismului promovate pe la colţuri de socialişti obscuri îmi dau seama că nu s-a înţeles nimic din această criză. Toţi cei care au avut de câştigat din acea stare de aparentă bunăstare (bancherii, brokerii, cei din băncile centrale sau din comisiile de supraveghere, asiguratorii, agenţii imobiliari, companiile de leasing, intermediarii de credite de consum) încearcă acum să ne convingă de faptul că la baza crizei a stat piaţa liberă şi liberalismul excesiv (adică economia reală şi privată, cea care acum suferă cel mai mult de pe urma crizei) în speranţa că se va reveni la o situaţie anterioară. ERONAT: la baza crizei actuale se găseşte statul prin băncile centrale, manipulatorul de monedă, cel care nu are nici cele mai elementare criterii de a controla şi de a emite această monedă în sistem dar şi băncile comerciale şi toate instituţiile de intermediere financiară care au devenit tot mai mult bănci de stat mult prea concentrate pe multiplicarea creditului bazat pe o monedă ieftină şi mult mai uşor de obţinut de la stat. Toate calculele economice (micro şi macro) sunt date peste cap de acest comportament iresponsabil al băncilor centrale. Totul a devenit mai volatil şi mai impredictibil. Mediul de afaceri pare tot mai nesigur nu doar pentru antreprenorii angajaţi în producţia de bunuri şi servicii care îşi văd afacerile date peste cap ci şi pentru omul de rând interesat de o casă, o maşină, o familie şi un loc de muncă stabil cel puţin pe termen mediu.
În acest context viitorul capitalismului pare extraordinar de sumbru, cu atât mai mult cu cât lipsa de înţelegere a fenomenului a dus la o şi mai mare întărire a statului ca soluţie la această criză (bănci naţionalizate, ajutoare de stat acordate industriilor cu probleme). Cât va dura această criză: atâta timp cât statul şi băncile centrale nu îşi vor recunoaşte neputinţa şi vina şi atâta timp cât nu se va adopta un mecanism clar şi sigur de control al emisiunilor monetare (etalonul aur de exemplu) la nivel mondial. Altfel nu ne vom complace decât într-un capitalism devenit tot mai socialist şi mai intervenţionist în care moneda a devenit cea mai importantă pârghie în economie iar cei care o manipulează şi o distribuie sunt cei mai avantajaţi de sistem.
No Comments on “Viitorul capitalismului intr-un sistem financiar-bancar tot mai etatizat”
You can track this conversation through its atom feed.
foarte interesant si foarte corect.
am impresia insa ca se face o confuzie de termeni: „stat” nu este acelasi lucru cu „angajati care lucreaza in institutii de stat dar se comporta ca niste afaceristi independenti”.
nu „statul” a manipulat gresit moneda, pentru ca nu exista nici o persoana cu acest nume; indivizi persoane-fizice au luat diverse decizii, gresite, iar ulterior s-au camuflat in spatele organizatiei care le platea salariile.
cum analiza dvs. este de ordin filosofic-economic, aceasta distinctie este esentiala.
„statul” are functii esentiale, fara de care ar fi fost cam imposibila ajungerea la societatea moderna; va mai amintiti ce scria in cartile de istorie despre evul mediu, cand toate resursele erau controlate de persoane fizice („nobilii”)?
ceea ce este gresit e mai degraba faptul ca sistemul de selectie a angajatilor din ceea ce formeaza „statul” este mentinut la un nivel de calitate MULT mai scazut decat in sectorul privat.
mai precis, se refuza sistematic meritocratia, care este baza sistemelor performante de management in mediul privat de cateva secole incoace.
dar asta este, din nou, rezultatul unor decizii politice ale unor oameni politici… pentru ca „statul” nu exista ca si entitate, ci doar ca o idee de organizare a societatii.
in lipsa unui mega-jucator la care trebuie sa se inchine, desi nu ne place, toate partile implicate in economie, cel mai probabil s-ar ajunge la un oligopol, dupa sistemul medieval: cei mai bogati 0,1% din persoanele fizice ar decide tot „ce misca” in societate.
doar forta reglementarilor juridice care apara drepturi fundamentale (acces egal la oportunitati etc.) limiteaza actiunile bogatilor, pentru ca exista un jucator atat de mare incat nici o persoana fizica nu se poate opune direct.
de ce credeti ca avertiza inca si Adam Smith cu privire la pericolul monopolului (un aspect cam ignorat in cartile de filosofie economica)?
iar coruptia… sa fim seriosi si sa nu ne jucam cu vorbele: persoanele fizice din afara sistemului sunt cele care accepta sau chiar stimuleaza implicarea in acte de coruptie; daca afaceristii ar refuza sistematic sa dea spaga si ar reclama in grup solicitarile ilegale de acest tip, nici un partid nu ar putea risca sa ascunda la nesfarsit angajatii care cer mita.
si atunci, ar dispare treptat si coruptia.
Posted on 1 octombrie 2009 la 1:55 pm.
De acord că statul a fost o construcţie de compromis pentru „organizarea” societăţii şi tot ce înseamnă modernitate. Trebuie să punem în balanţă tot ce a adus rău şi bun statul. Să nu uităm că statul a adus cu el conflicte armate inutile (aş da aici doar exemplul războiul inutil între croaţi şi sârbi care i-a separat şi pentru care au murit o mulţime de oameni de ambele părţi pentru ca acum să se lupte ambele ţări să facă parte din nou dintr-o uniune ş.a.m.d.).
E clar că statul e o construcţie amorfă cu care nu se poate vorbi, negocia. O construcţie fără viaţă născută din diferite motive. O construcţie destinată proiectelor publice sau de interes naţional (care de cele mai multe ori au derivat în războaie economice sau militare) bazată fraudulos şi dureros pe principiul majorităţii.
Ideea e că în spatele acestui stat şi al instituţiilor sale se află oameni. Oameni care niciodată nu se gândesc la binele naţional (un fetiş inutil plimbat ca argument la acţiunile întreprinse de oamenii de stat şi folosit ca justificare) ci la BINELE INDIVIDUAL.
Da… se pune problema acum de ce nu mai găsim funcţionari publici devotati binelui comun sau binelui celuilalt. Pentru că este foarte greu să faci acest lucru şi pentru că îţi trebuie vocaţie de preot în acest sens. Îţi trebuie să crezi în ceva care transcede propria ta persoană. Problema e nu că sunt corupţi funcţionarii sau coruptibili ci că este IMPOSIBIL să găsim unii incoruptibili.
Nu cred nici în teoria că funcţionarii sunt victimele comportamentului celor din piaţă. Ei cumpără un serviciu care este disponibil. Antreprenorii cunosc foarte bine natura umană şi slăbiciunile celor din sistem. Şi concurează toţi pentru „a-şi rezolva” problemele.
Cred, aşa cum am spus în articol, că dacă nu găsim un mecanism coerent de control al emisiunilor de monedă (altul decât ancore valutare, ritmul de creştere al PIB sau cine ştie ce alte ţinte monetare) nu avem nici o şansă. Iar eu până în momentul de faţă altul decât AURUL nu găsesc. Funcţionarii din băncile centrale vor fi obligaţi în mod obiectiv să se gândească la binele naţional pentru că nu s-a descoperit încă formula chimică de multiplicare a aurului. Putem să găsim şi alt etalon dar care să se afle în afara posibilităţilor umane de multiplicare, falsificare sau copiere. Altfel viitorul capitalismului (de unde şi numele său) cu un capital mereu alterat de stat şi cu un sistem bancar ce manipulează un „bun public” manevrat de la butoane de către stat e problematic. Este nedrept pentru toţi cei care încearcă să mai fie antreprenori şi capitalişti în adevăratul sens al cuvântului să vadă cum un factor de producţie pentru care ei ar trebui să se afle în concurenţă poate fi procurat în cantităţi nelimitate (până la un moment dat) şi la preţuri neconforme cu realitatea.
În sistemul actual în care statul este manipulator de monedă vor exista întotdeauna perdanţi (cei mai mulţi) şi câştigători (cei mai puţini). Mai devreme sau mai târziu se va ajunge tot la o polarizare a societăţii la care oricum am fi ajuns printr-un „capitalism sălbatic”.
Posted on 2 octombrie 2009 la 8:38 am.
Revin şi cu o idee pe problema controlului. Teoretic am putea spune că dacă societatea civilă controlează banca centrală şi comportamentul său cu privire la emisiunile monetare nu am putea avea probleme. O bancă centrală independentă de factorul politic este şi acesta un deziderat.
Problema e că băncile centrale aşa cum sunt ele construite nu sunt niciodată total independente de factorul politic şi dacă e nevoie de bani ieftini pentru finanţarea unor „proiecte de anvergură” cum ar fi lupta împotriva unor terorişti băncile centrale trec peste binele global sau naţional şi pornesc tiparniţa.
Mai mult, toate modelele matematice, oricât de performante şi de sofisticate ar fi ele, pe care le-am impune băncilor centrale să le folosească pentru a-şi dimensiona masa monetară sunt din start viciate de faptul că au ca variabilă în cele din urmă factorul uman şi viitorul pe care nimeni nu îl poate reduce la o ecuaţie matematică. Dacă am folosi în loc de multiplicatorul monetar calculat după formula lui Fisher un multiplicator monetar bazat pe cantitatea de aur (mult mai certă decât producţia viitoare) am putea CONTROLA PERFECT BĂNCILE CENTRALE ŞI PE FUNCŢIONARII LOR. Dar acest lucru ar reduce semnificativ din inovaţia a modernismului financiar-bancar. Vor dispărea toate acele instrumente folosite de băncile comerciale pentru a-şi refinanţa deficitul dintre banii daţi cu credit, banii atraşi de la populaţie (REPO, securitizări, titrizări).
Tot o problemă există şi cu modele matematice folosite sau impuse băncilor pentru a calcula sau estima riscul la care se expun în activitatea de creditare (Basel 1, Basel 2). Atunci când nu vor mai putea da cu credit capital pe care nu îl deţin (băncile împrumută acum din depozitele la vedere pe termene ce depăşesc luni fiind convinse că deficitul de CAPITAL va fi compensat automat de o cantitate de BANI de la banca centrală în ultimă instanţă) nu se va mai pune problema de risc în sectorul financiar – bancar. Activitatea bancară a devenit mult prea incertă pentru că nevoia de CAPITAL de pe piaţă (nelimitată) a fost alimentată cu BANI ieftini emişi de băncile centrale şi distribuiţi de băncile comerciale. Băncile centrale supraveghează băncile comerciale să „nu sară peste cal” cu multiplicarea creditului. Problema însă e că sunt tot mai multe bănci comerciale ce vor să participe la acest festin şi care, deşi respectă regulile prudenţiale ale băncilor centrale, au multiplicat nepermis de mult creditul. De ce… pentru că statul prin banca centrală le-a permis acest lucru şi pentru că modelele matematice prin care băncile centrale supraveghează activitatea de creditare sunt din start viciate.
O altă concluzie ar fi că nu doar AURUL ca etalon (sau alt etalon imposibil de copiat, falsificat, multiplicat) ne readuce într-o zonă de certitudine cel puţin în privinţa cantităţii de bani din economie şi a imposibilităţii vicierii capitalului disponibil ci şi că o reformare a modului în care băncile creditează economia (inclusiv statul) trebuie regândit. Să nu mai existe situaţii în care sunt oferiţi cu credit bani care nu există în realitate sub formă de capital.
Posted on 2 octombrie 2009 la 8:59 am.
Cred că din nou, ca mai în toate materialele pe care le citesc, autorii se feresc să indice cauzele reale ale crizei financiare actuale. Este foarte adevărat ceea ce se afirmă aici, respectiv că bancherii (centrali sau internaţionali) au pornit în ample campanii de emisiune de monedă, de cele mai multe ori fără acoperire. Este la fel de adevărat că o listă a actorilor implicaţi în acest film poate enumera: bănci, CRAs, monoliner-i, SPVs, SIVs, securitizare, derivative de generaţia a IV-a şi, nu în ultimul rând, statul.
Dar ceea ce nu se spune, şi am impresia că este ocolit în mod constant acest subiect, este răspunsul la unele întrebări primare:
1) care stat?
2) de ce?
3) de ce s-a permis contagiunea?
Sunt 3 întrebări la care un analist ar trebui să răspundă, nepărtinitor, recunoscând o realitate care poate deveni la un moment dat dureroasă pentru unii (deoarece le dărâmă vise clădite pe iluzia „American dream”).
Şi da, statul a manipulat moneda. Şi este vorba despre singurul stat care poate schimba soarta lumii.
Pentru a vorbi despre cauzele acestei crize trebuie să analizăm situaţia pieţei financiare şi politicile monetare şi cele cu privire la piaţa financiară anterioare anilor ’00. Merită menţionat cazul fondului de investiţii de tip hedge LTCM (1998), care a reprezentat un reper pentru posibilitatea de prăbuşire a unui sistem şi un indicator pentru posibilitatea de îmbunătăţire a reglementării şi supravegherii pieţei financiare. Din păcate, acest caz, ca şi altele, nu a fost luat în considerare de autorităţile naţionale şi nu a fost folosit ca semnal de alarmă pentru prevenirea evenimentelor ce au urmat. Politicile monetare relaxate au permis creşterea rapidă a preţurilor activelor şi o circulaţie mult mai rapidă a capitalului, cauzând disproporţionalităţi între activele financiare din economia reală (consemnate pe piaţa mărfurilor) şi valoarea supradimensionată a pasivelor, prin apariţia şi dezvoltarea ultimei generaţii de instrumente financiare derivate (generaţia a IV-a). Deficitul de cont curent al S.U.A. şi intervenţiile acesteia în rezolvarea crizelor ce au avut loc în lume până la sfârşitul anilor ’90 (Mexic, Rusia etc.), cumulate cu o denominare a comerţului internaţional în dolari americani, au făcut ca situaţia economică din Statele Unite să înregistreze o scădere a nivelului de trai, creşterea inflaţiei, a deficitului comercial şi financiar şi o creştere a ratei şomajului. În aceste condiţii, decizia de revigorare a economiei s-a bazat pe o politică monetară (inflaţionistă) agresivă, în care rata dobânzii a fost scăzută de la 6,25% prin emisiune de masă monetară, rezultată în relaxare fiscală, la 1,75% (2000), apoi la 1% (2003). În realitate, această politică monetară a creat o rată reală a dobânzii negativă, băncile fiind practic plătite să ia bani de la FED, pentru a fi astfel stimulate în acordarea unui volum mai mare de credite. Teoretic, această politică monetară poate avea efecte pozitive dacă gap-ul de durată este pozitiv, adică se înregistrează active mai mari decât pasivele. Cu toate acestea, în condiţiile date, acest indicator a fost negativ, pasivele tinzând să devină mult mai mari decât activele, ceea ce a dus la pierderile mari înregistrate ulterior. Totodată, Trezoreria SUA a vândut celorlalte ţări instrumente financiare de natura datoriei pentru a susţine un anumit nivel al dolarului în raport cu alte valute. Mai mult, fluxul de surplus înregistrat în alte părţi ale lumii (China, Japonia, zona Euro etc.) a fost orientat, prin comerţ, către SUA. În aceste condiţii, sistemul financiar din Statele Unite s-a confruntat cu un flux de lichiditate, băncile şi firmele de investiţii fiind confruntate cu necesitatea adoptării unor strategii investiţionale în condiţiile existenţei unui capital fără precedent. Astfel, au fost căutate instrumente financiare ieftine, care să asigure însă profituri ridicate (implicând, evident, riscuri pe măsură). Datorită stării generale de bine a populaţiei, gospodăriile au crescut cererea de creditare, împrumutul devenind o marfă tranzacţionată prin instrumentelor financiare de credit, al celor derivate din acestea, al ipotecilor şi al instrumentelor financiare având ca activ de bază aceste ipoteci.
Transferarea cât mai rapidă a riscului a devenit un obiectiv complementar celui de maximizare a profitului, SUA fiind „master of puppets” în acest tablou, reuşind cu succes să transfere o parte semnificativă a riscului său către alte ţări, evident încasând şi bani drept „recompensă”. Ca un intermezzo, de ce să nu remarcăm că cel ce a fost printre primii susţinători înfocaţi ai securitizării, Larry Summers, este cel desemnat în prezent (ca acolit al preşedinţiei SUA) să găsească remedii împotriva nocivităţii acesteia.
În aceste condiţii, DA, definim statul, şi nu vorbim aici de stat, ca indivizi, ci de Stat, ca politică fiscală, monetară sau de care vreţi voi.
De ce? Este întrebarea care vine în mod automat, dar la care este mai puţin important să răspundem, deoarece este evidentă politica strategică de a redistribui Puterea pe plan mondial şi de a subjuga state mai mici, în continua polemică privind dominaţia mondială.
De ce s-a permis transferul riscului? Într-un final, bomerang-ul s-a întors, fiind imposibil de controlat în totalitate un proces ce îl laşi la întâmplare (invisible hand) să evolueze. Aflaţi în faţa unei alternative în care spirala lichidităţii părea să prindă doar continentul american şi, secundar poate, alte câteva bănci, cu efecte ce ar fi dus la o repoziţionare mondială a puterii (toate avantajele financiare câştigate putând fi pierdute), s-a DECIS redistribuirea pierderilor la nivel mondial (într-un carusel asemănător cu „gambeling for ressurection). Şi uite aşa, Lehman (un cui al lui Pepelea!, singura care putea afecta întreaga lume) a fost lăsat să se prăbuşească, în condiţiile în care puţini vorbesc despre posibile motive REALE. Hai să încercăm un exerciţiu, simplu de altfel, de logică primară:
– Lehman deţinea mai mult de 17 miliarde dolari în lichidităţi şi instrumente financiare proprii cu mai puţin o săptămână înainte de faliment (chiar şi în condiţiile în care înregistrase pierderi de 3,9 miliarde dolari şi îşi redusese valoarea activelor contabile cu 7,8 miliarde dolari), ceea ce reprezenta o rezervă suficientă de capital pentru ziua anterioară falimentului (în plus, existau active extrem de lichide în valoare de 188 miliarde dolari, care puteau asigura finanţarea operaţiunilor). Blocarea de JP Morgan a conturilor Lehman a adus banca în imposibilitatea de a mai putea derula operaţiuni (de exemplu, de vânzare a activelor); JP Morgan a solicitat Lehman garanţii suplimentare în valoare de peste 5 miliarde dolari şi a operat la retragerile masive realizate de fondurile de hedging proprii, care au prăbuşit în final banca.
– Coincidenţă sau nu, a doua zi după falimentul Lehman, sondajele de opinie premergătoare alegerilor prezidenţiale SUA s-au schimbat, Barack Obama surclasându-l pe John McCain, susţinător al administraţiei Bush (printre susţinătorii financiari ai campaniei lui Barack Obama s-au numărat Lehman şi o parte dintre managerii săi, Merrill Lynch, Goldman Sachs, UBS, Citigroup; în schimb, JP Morgan Chase a preferat pe McCain şi Bush), ce nu a dorit salvarea Lehman (în această zi, JP Morgan retrage finanţarea Lehman, în valoare de 138 miliarde dolari, pe care o returnează Federal Bank of New York, de la care împrumutase iniţial această sumă).
– Unul dintre activele deţinute de Lehman şi care face obiectul unei controverse actuale este depozitul de 450.000 lb. de uraniu yellowcake (uraniu solid, bază pentru forma îmbunătăţită), utilizat de reactoarele nucleaare, industria armamentului (inclusiv în fabricarea bombelor); acest depozit trebuia vândut conform unui contract încheiat de Lehman în termen de 2 ani, gradual (începând cu aprilie 2009)!
– şi da, ca un final, inclusiv întrebarea retorică ce apare în mod natural în urma acestui caz: autorităţile americane, având la dispoziţie situaţiile financiare ale Lehman, nu au fost capabile să prevadă efectele căderii băncii asupra pieţei financiare din restul lumii, sau a fost o acţiune intenţionată?
Pentru a fi siguri că efectele vor fi resimţite la „justa” lor valoare, s-a continuat infuzia de capitaluri şi monedă, acţiunile ulterioare ale Statului (acel stat!) fiind în linia trasată anterior.
Evident, sunt multe de dezbătut pe această temă, dar poate nu vom fi niciodată siguri de rezultatele pe care am putea să le obţinem din analiză sau polemică…
Restul discuţiilor (corupţie, conflict de interese, incentives, toxicitate, reglementare-dereglementare etc) intră deja în plan secundar
Posted on 2 octombrie 2009 la 9:32 am.
Pentru alexandra:
Aş încerca să răspund puţin punctual la comentariul tău…
1. Care stat a generat criza?
Păi în principiu statele mari au fost cele care au generat criza. Ca mai toate crizele economice şi (sau) financiare ele au plecat de la marii actori, cei care au o importanţă politică majoră în economia lumii. Evident că şi statele mai mici au avut vina lor, dar cred eu că mai mult în propagarea crizelor (mai exact în contaminarea acestor ţări aşa zise „emergente” cu problemele apărute în economiile mari ale lumii).
Care instituţii ale statului: păi aşa cum încerc să argumentez în acest articol, BĂNCILE CENTRALE şi în subsidiar BĂNCILE COMERCIALE (care au încetat să mai intermedieze CAPITALURI şi s-au lăcomit la a distribui „eficient” BANUL în exces pompat de băncile centrale) sunt principalele instituţii vinovate.
2. De ce ?
Pentru că lipseşte un mecanism obiectiv de control şi de dimensionare a monedei, a banului în economie. Înainte de primul război mondial (când să nu uităm că aveam state, aveam inovare, aveam modernitate) existau câteva monede imperiale strict denominate în funcţie de cantitatea de aur deţinută în rezervă. În timpul primului război mondial sistemul financiar s-a pervertit şi statele au sesizat pentru prima dată „avantajele” emisiunii necontrolate de monedă. Spun necontrolată pentru că în acea perioadă nu s-a aplicat nici un mecanism de dimensionare a masei monetare. Atât de seducătoare a fost această situaţie pentru marile puteri încât după război au avut mari probleme cu revenirea la standardul aur. Mai mult, situaţia s-a complicat pentru că pe firmament au apărut state noi, state mici (România de exemplu) care avea o rezervă de aur disproporţionată masiv faţă de rezerva de aur a marilor puteri (să nu uităm că sistemul colonialist a fost cel care a dat naştere la marile puteri). Aceste ţări nu aveau aurul necesar ca moneda lor să capete o valoare internaţională (valoarea locală era posibil de conferit şi etalonul putea funcţiona eficient şi pe plan local). Aici a apărut de fapt marea dilemă şi marea problemă. Soluţia a fost că acestor ţări mici li s-a permis să îşi dimensioneze masa monetară (leii emişi) în funcţie de aur şi de rezerva internaţională. O greşeală fatală care a dus la Marea Criză: marile puteri au început să concureze pentru a fi aleasă moneda lor drept rezervă de emisiune şi etalon de ţările mici. Mai mult, acestea cum aveau cea mai mică îndoială că marile puteri emit necontrolat monedă îşi schimbau rapid opţiunile în funcţie de anticipările lor.
De aici încolo răul s-a aprofundat şi mai mult, sistemul de la Bretton Woods a încercat să limiteze moneda de rezervă la una singură (dolarul) devenită ulterior necredibilă între marile puteri, după căderea sistemului din 1971 problema acutizându-se. În momentul de faţă putem să spunem că nu avem un sistem sau o regulă aplicată la nivel internaţional de către toţi actorii.
Ce regulă să se aplice la nivel internaţional pentru a avea pe viitor mai puţine crize (sau chiar deloc): una dintre ele susţinută prin acest articol ar fi să regândim ETALONUL după care fiecare ţară să îşi dimensioneze masa monetară şi care să corecteze comportamentul lipsit de discernământ aplicat de marile bănci centrale. Dar ca să se întâmple acest lucru trebuie ca marile puteri să îşi dorească acest lucru. Nu spun că e uşor să se ajungă la un consens pe acest subiect la nivel internaţional. Nu spun nici că aurul ar fi singura soluţie pentru că ţările datorită istoriei au fost „înzestrate” diferit cu aur. Dar poate găsim un etalon imposibil de copiat sau multiplicat, cu aceleaşi caracteristici ca aurul care să fie unanim acceptat de către toate ţările participante la sistem.
3. Contagiunea crizelor financiare
Aici o să revin cu un articol separat.
Posted on 2 octombrie 2009 la 10:59 am.
Confuzia ca model comportamental | Ilar says:
[…] https://cristianpaun.finantare.ro/2009/10/01/viitorul-capitalismului-intr-un-sistem-financiar-bancar-… […]
Posted on 7 octombrie 2009 la 1:07 pm.
As vrea sa adaug 2 link-uri:
Why Unregulated Capitalism Is Moral 1 – Ayn Rand Institute (partea a 4-a se refera exact la cauzele crizei expuse aici)
si
Camataria legala sau nu
unde eu propun un sistem diferit de rezervele fractionare ce distorsioneaza orice estimare si calcul rational facut de cineva azi. Renuntarea la acest monopol impus de stat (sau renuntarea la ideea ca statul trebuie sa fie deasupra – la monopolul de acest tip) cred ca ar trebui sa fie principalul subiect in orice discutie. Exact de acolo incepe tot „raul universal” (Rothbard). 🙂
Posted on 31 ianuarie 2010 la 10:39 pm.
Great stuff. cristianpaun.finantare.ro deserves an award.
Posted on 8 martie 2010 la 11:13 pm.
asta e chiar amuzanta, cu bancile comerciale nu mai sunt private ci sunt de stat. amice, bancile comerciale sunt private, si si-au asumat riscuri. e ca si cand te-ai scuza ca esti beat zi de zi argumentand ca e bautura mereu in frigider si te tenteaza 🙂 nu le-a pus nimeni pistolul la ceafa si le-a obligat sa dea credite. cand raportau profituri in urma creditarii si distribuiau dividente nu au impartit cu mine. acum, cand au pierderi de ce trebuie sa sufar eu prin taxe si inflatie? asta e capitalism? FALIMENT. statul nu trebuia sa se bage. da, ar fid at faliment, ar fi fost rau pentru toata lumea, dar am fi trecut mai departe cu o lectie invatata, si oamenii nu ar mai fi investit de dementi in tot felul de aiureli financiare. cum ar fi fost oare daca venea statul si zicea clar:
– nu vom sustine nicio banca (direct sau indirect) INDIFERENT de ce s-ar intampla
– nu garantam niciun depozit la nicio banca
eeee??? bancile ar fi fost atente la ce credite dau, si oamenii nu si-ar fi bagat banii la banci care riscau prea mult pe creditare (asta ar fi motivat bancile sa nu mai investeasca nebuneste) si uite asa eram cu totii mai moderati si economia crestea sanatos.
Posted on 11 ianuarie 2011 la 12:03 pm.