Mirajul iesirii din criza

Articolul a fost publicat în Revista Forbes din 18.04.2011

Încrâncenarea şi tensiunea cu care se aşteaptă datele de la Institutul Naţional de Statistică pe primul trimestru ale anului atinge cele mai înalte cote. Aceste date au devenit mai importante ca orice în aceste momente în care toată lumea s-a săturat să mai fie în criză şi îşi doreşte cu ardoare să curgă din nou laptele şi mierea din cornul abundenţei. Pentru Guvern încordarea este şi mai mare pentru că deja s-a aşteptat politic mult prea mult pentru a vedea bunăstarea unei guvernări aparent de dreapta dar care nu a încetat să ne uimească cu încăpăţânarea cu care a aplicat un veritabil program de stânga de „ieşire” din criză: taxe mai mari (TVA, impozit minim pentru IMM-uri, extinderea contribuţiei de sănătate asupra drepturilor de autor, taxe pe muncă printre cele mai mari din lume), datorie publică mai mare (în loc să se împrumute sectorul privat s-a considerat că e mult mai bine pentru stabilitatea ţării să se împrumute Guvernul şi Banca Centrală), proiecte ale statului din ce în ce mai fanteziste şi mai lipsite de motivaţie economică menite să direcţioneze fondurile eficient şi sigur înspre buzunare private sau achiziţii publice pe care pare că nimeni nu le mai poate controla.

Ieşirea din criză pe care o aşteaptă şi o anunţă deja Guvernul este doar o ieşire tehnică dintr-o prăbuşire în care ne-au afundat toată această încăpăţânare de a pune mai presus de orice echilibrul bugetar şi de a găsi fonduri cu orice preţ pentru a-i scoate din criză în primul rând pe cei care au cotizat disciplinat la partid susţinând cauza măreaţă de a câştiga alegeri. Guvernul se agaţă practic cu disperare de o definiţie a OCDE care spune că ieşi din criză dacă două trimestre consecutive ai fost pe plus şi intri în criză dacă două trimestre consecutive ai fost pe minus (noi am fost vreo 8 trimestre consecutiv). Această definiţie este una absolut arbitrară şi nu are nici un fundament economic. La fel de bine putem defini ieşirea din criză (şi ar fi mai corect aşa) momentul în care ai reuşit să ajungi cel puţin la nivelul de bunăstare de dinainte de intrarea în criză (aceasta însemnând pentru România o creştere de două cifre susţinută câteva trimestre bune de acum încolo). E absolut ridicol să spui că ai ieşit din criză cu o creştere economică de 0.1% în ultimul trimestru din anul trecut. E şi mai ridicol să îţi asumi vreun merit în acest caz când nu ai făcut decât să duci o luptă de clasă şi să jecmăneşti veniturile private.  E clar că Guvernul are nevoie ca de aer de o dovadă şi de o justificare a „performanţei” măsurilor pe care s-a chinuit aproape doi ani să le rafineze şi să le etaleze cu emfază pe post de „program de ieşire din criză” (că doar vin noi alegeri şi trebuie arătat ceva poporului flămând şi sărăcit de atâta aşteptare şi fiscalizare). Din păcate, atunci când asaltezi economia privată cu impozite şi taxe, când expandezi datoria publică în dauna datoriei private sau când menţii aceeaşi birocraţie şi corupţie sufocantă nu poţi să îţi asumi vreun rol în eventuala creştere care va urma (deocamdată ceea ce se pare că urmează este doar un semn de echilibru). Ieşirea din criză depinde semnificativ şi de scoaterea la lumină a economiei subterane (de preferabil nu cu forţa sau ameninţarea ci cu relaxare fiscală). Nici măcar exporturile nu pot fi considerate un motor al ieşirii din criză în condiţiile în care cea mai mare parte dintre ele sunt exporturi cu grad redus de prelucrare sau exporturi ce conţin cantităţi semnificative de importuri de completare.

Ieşirea din criză nu se va face atâta timp cât duci o politică de tipul „vârâm pumnul în gură” privaţilor şi le luăm aproape totul printr-un sistem fiscal injust şi sufocant, dublat de o ofertă de servicii publice de calitate precară (servicii sanitare, infrastructură, educaţie). Orice serviciu pe care te ambiţionezi să îl obţii din piaţa liberă este plătit din salariul net fără deduceri semnificative (după ce statul ţi-a poprit cu prioritate partea sa de leu). Nu poţi să ţii cu dinţii de fondurile statului şi de veniturile la buget, pe care le rotunjeşti dând afară pe cei fără apărare, dar pe care apoi le aloci apoi cu frenezie către tot felul de favoriţi, întâmplător doar ei capabili să facă faţă rigorilor din licitaţiile pe care le organizează statul. Această mlaştină socialistă din care nu mai ieşim costă şi provoacă o suferinţă la nivelul tuturor celor care îndrăznesc să fie cu un cap deasupra celorlalţi şi pe care statul îi aduce în rând cu ceilalţi, obligându-i la o „solidaritate” de neînţeles şi neacceptat. Lipsa de curaj a guvernelor de orice culoare care au condus România până acum, concentrate prea mult pe vot, statistici şi sondaje, s-a materializat în permanenta amânare a acelor măsuri care ne pot transforma într-o economie de piaţă autentică. Fără privatizarea masivă a serviciilor statului şi fără reconsiderarea atitudinii faţă de iniţiativa privată, ponderea pieţei libere rămâne nesemnificativă şi orice criză externă ne va lovi din temelii.