Aurul a fost şi rămâne cea mai bună opţiune de mijloc de schimb. Este singurul activ care nu poate fi produs în cantităţi infinite şi nici nu poate fi controlat şi redistribuit politic. Pe spinarea aurului nu pot să trăiască şi să supravieţuiască multe dintre instituţiile publice actuale şi mulţi dintre „privaţii” care nu îşi mai iau ochii de la proiectele statului. Aurul prin calităţile sale îndeplineşte toate criteriile pe care le cere un mijloc de schimb autentic şi sănătos (Jevons, 1875): [1]  utilitate şi valoare (este imposibil să dai o valoare unui mijloc de schimb fără ca el înainte să fi avut valoare ca marfă); [2] portabilitate (poate fi uşor transportat, mai ales dacă este folosit sub formă de certificate de depozit cu acoperire 100% ce pot exista chiar şi în formă electronică); [3] fie rezistent şi proprietăţile sale să nu se altereze uşor la acţiunea unor factori externi (aurul are din plin această proprietate); [4] omogenitate (părţile să aibă aceleaşi proprietăţi ca şi întregul); [5] divizibilitate (să poată fi uşor partajat în bucăţi de orice dimensiune pentru a fi folosit pentru orice plată, de orice valoare); [6] stabilitate (valoarea de piaţă să nu poată fi modificată semnificativ într-un orizont de timp scurt şi impredictibil) şi [7] cogniscibilitatea (oamenii să recunoască uşor acest activ drept mediu de schimb, să poată fi ştanţabil, marcabil cu însemne care să ateste originalitatea sa).

Prin comparaţie, banii de hârtie (fără valoare intrinsecă numiţi şi bani fiduciari) pe care îi folosim astăzi îndeplinesc doar parţial toate aceste caracteristici, fiind un mijloc de schimb imperfect pe care suntem forţaţi să îl folosim şi să ne asumăm toate costurile şi consecinţele nefaste ale acestui lucru. Ignorând complet faptul că aurul a fost rezultatul unor secole întregi de evoluţie naturală a mijloacelor de schimb (am încercat în istorie tot felul de soluţii care mai de care mai bizare), guvernanţii actuali ne sărăcesc prin forţa legii şi spunându-ne cu zâmbet dulce şi suav că o fac pentru binele nostru.

Intervenţionismul monetar este una dintre cele mai perverse forme de alterare a economiei de piaţă într-una planificată, centralizată şi controlată de stat. Este o formă perfidă prin care este redistribuită injust şi imoral, prin agresiune directă, bunăstarea fiecăruia dintre noi în favoarea unor privilegiaţi care au avut „norocul” să se afle în calea banilor. Şcolile de gândire neoclasice (keynesiştii şi monetariştii deopotrivă) s-au grăbit să propovăduiască teoretic „virtuţiile” sistemelor monetare bazate pe bani creaţi din nimic în cantităţi infinite menite să răspundă nevoilor de bunăstare, creştere economică şi ocupare totală a forţei de muncă.

Keynes (un socialist autentic care liberal poate părea doar dacă este analizat dintr-o perspectivă comunistă sau totalitară) este unul dintre cei mai vehemenţi oponenţi ai revenirii la standardul aur, printre cele mai invocate argumente ale sale regăsindu-se:

[1] Oferta de aur este inelastică în raport cu oferta de bunuri şi servicii: oferta de aur este inelastică atât pe termen scurt (datorită creşterii costului marginal de extracţie) cât şi pe termen lung (raritatea naturală a acestei resurse) astfel că în cazul unei creşteri economice puternice apare un efect direct asupra preţurilor în piaţă. De fapt, orice cantitate fixă dintr-un activ  este suficientă pentru a fi acceptată şi a fi utilizată ca mijloc de schimb. Stocul de aur are o creştere naturală între 1% şi 3% pe an suficientă pentru a susţine o creştere economică durabilă şi sănătoasă. În plus, inelasticitatea aurului poate fi semnificativ diminuată de implicarea şi a altor active cu caracteristici similare (argint, platină, cupru) sau chiar orice alt bun economic.

2. Standardul aur produce deflaţie: este o consecinţă directă a inelasticităţii ofertei de aur. Dacă oferta de bunuri creşte în economie şi masa monetară (aur) e fixă atunci preţurile vor avea o tendinţă generalizată de scădere şi se va ajunge la ceea ce Keynes denumea „spirala deflaţiei„. În opinia sa, deflaţia va genera o reducere a consumului (complet fals pentru că oamenii vor avea de a face cu o putere de cumpărare mai mare şi deci vor putea cumpăra mai multe bunuri); va genera o scădere a producţiei (complet fals pentru că profitabilitatea va rămâne cel puţin aceeaşi în termeni nominali iar în termeni reali va fi mai mare având în vedere faptul că scad costurile de producţie); va diminua capacitatea de a rambursa credite contractate anterior la un cost mai mare (fals pentru că există refinanţarea creditelor care nominal vor costa mai puţin, real vor fi la fel de profitabile pentru bănci şi la un cost mai mic) şi se va crea un şomaj sau cel puţin nu se va ajunge la ocuparea totală a forţei de muncă (argumentul acesta va fi analizat separat). Deflaţia este o obsesie veche a socialiştilor şi este supărătoare doar pentru cei care distribuie banul public sau sunt beneficiarii direcţi ai acestei redistribuţii imorale şi agresive. O altă eroare constă în faptul că preţurile nu pot scădea generalizat când masa monetară este constantă. Unele preţuri vor creşte când altele vor scădea şi acest lucru se va întâmpla strict în funcţie de condiţiile de pe piaţă.

3. Revenirea la aur va face ca şomajul să crească sau cel puţin să nu se ajungă la o ocupare totală a forţei de muncă: conform teoriei lui Keynes, reintroducerea standardului aur va duce la o scădere a preţurilor pe piaţă (deflaţie) datorită inelasticităţii ofertei de aur şi deci companiile vor fi obligate să reducă personalul pentru că salariile sunt foarte rigide. Personalul disponibilizat nu va putea fi angajat integral în industria care prelucrează, transportă sau depozitează aur. Keynes cade din nou în eroare şi exclude complet din discuţie situaţia ca salariile totuşi să fie acceptate să fie diminuate, ele rămânând ca putere de cumpărare la acelaşi nivel în condiţii de deflaţie. Mai mult, nu este foarte sigur dacă industria financiară bazată pe aur nu va suporta o extindere suficientă ca să absoarbă toată forţa de muncă disponibilizată din alte industrii. În plus, am mai spus, nu toate preţurile vor scădea în economie când masa monetară este constantă.

(Va urma….)

 Bibliografie selectivă (pentru cei interesaţi de subiect):

[1] J. T. Salerno: Money, Sound & Unsound

[2] G. Hulsmann: The Ethics of Money Production

[3] L. H. Rockwell Jr.: The Gold Standard


0 comentarii la “Argumentele false ale lui Keynes împotriva standardului Aur (Partea I)”
  1. Muad_Dib a spus:

    Ma bucur ca v-ati hotarat sa reabordati tema legata de etalonul-aur. In posturile trecute era tratata doar ca subiect complementar. Acum, cu ajutorul acestui post, cei care inca nu inteleg mecanismele din spatele emisiunii de moneda fara acoperire (cea fiduciara) vor putea sa isi formeze o opinie pertinenta.

    Imi pare rau ca al nostru maret guvernator al BNR nu va avea curajul sa sustina o conferinta de presa cu ocazia primitii distinctiei de Doctor Honoris Causa din partea URA, pentru ca sunt sigur ca a-ti fi avut unele intrebari foarte usturatoare pentru el.

    Oricum, degeaba cei mai buni economisti si monetaristi trag semnale de alarma cu privire la perversitatea sistemului actual monetar, atata timp cat cei implicati direct in aceasta „afacere” au profituri uriase de pe urma ei.

  2. Alex Nicolin a spus:

    Sigura corelatie dintre inflatie si somaj este una pur artificiala, creata de valoara arbitrar fixata a salariului minim, ce constituie un prag la intrarea pe piata muncii. Practic, interventia monetara incearca sa corecteze efectele interventiei legislative, coborand, in termeni reali, acest prag. Inca un exemplu de schizofrenie etatista. Consitenta corelatiei e atacabila chiar si cu dovezi empirice, „curba” Phillips fiind defapt o multime de puncte mai imprastiata ca un roi de muste (care trag probabil la .. stat 🙂 )

  3. Bogdan a spus:

    In 1945 la BW s-a semnat practic sentinta prin care USA trecea de la excedent la deficit al balantei de plati. Pe 15 aug 45 cand s-a renuntat la libera convertibilitate a $ in aur si implicit a dat nastere speculatiilor financiare ce au urmat. In acest moment daca s-ar dori (ipotetic) platirea tuturor datoriilor existente, nu ar fi suficienti bani in circulatie care sa acopere acest deficit. Poate ne ajuta tranzactionarea derivatelor de creante :))))

  4. MS a spus:

    …din punctul meu de vedere aurul nu mai are valoare, a fost odata…si nu va mai fii!!!!

  5. Paun Cristian a spus:

    De parcă banii de acum de hârtie au o valoare. Au valoare bunurile / activele pe care aceste hârtii le pot cumpăra. Tot ce deținem altceva decât bani de hârtie are valoare și va avea permanent valoare: terenuri / clădiri și de ce nu aur. Aurul ca și terenul nu se degradează sau se degradează într-un ritm foarte redus. Aurul și terenurile au și vor avea această proprietate. La fel ca și alte active. Mai avem și argintul, cuprul, fierul și de aici orice alt activ care poate interveni într-un schimb cu altcineva. Sunt sigur că dacă monopolul statului asupra banilor produși din nimic ar dispărea piața ar descoperi singură și foarte repede CEA MAI BUNĂ MONEDĂ. Care sigur nu va mai avea proprietatea celei de acum (moneda fiduciară): nu va mai putea fi produsă din nimic și noi nu vom mai putea fi furați cu bună-știință prin forțarea de a folosi doar acel ban pe care legea / statul îl impune.

  6. MS a spus:

    …de ce nu schimbam moneda fiduciara , cu cea mai buna moneda ,eu cred ca se poate si refuz sa cred ca nu se vrea acest lucru,…nu inteleg de ce na dorim aceasta metoda de schimb invechita.

  7. Alex a spus:

    Buna seara, imi puteti da link-ul spre partea a 2-a. Va multumesc!

Comentariul tau