Poveste eternă de Crăciun: reforma fiscală din România

Zilele trecute am asistat din nou la o mostră de socialism pur a unei guvernări de „dreapta” care se încăpăţânează să creadă în creşterea economică şi ieşirea din criză prin creşteri de impozite şi taxe (în condiţiile în care în toate ţările din lume care îşi doresc cu adevărat creştere economică durabilă reformele fiscale şi facilităţile fiscale sunt la ordinea zilei, eliberarea resurselor necesare făcându-se printr-o limitare drastică şi control asupra cheltuielilor statului devenite peste tot în lume nesustenabile de economiile private).

Oricât de optimişti am vrea să fim pentru anul care urmează nu avem motive prea multe în favoarea acestul lucru. Şi asta nu pentru că ar intra Europa într-o nouă criză (eu zic că nici nu a ieşit din cea veche încă) sau pentru că în China a încetinit creşterea economică periculos de mult. Ci pentru că în România se bate pasul pe loc în dulcele stil românesc la ceea ce înseamnă reformă structurală. Reforma structurală în România ar trebui să înceapă de la cei care fac bugetul pornind de la o filozofie absolut antagonică cu „economia de piaţă funcţională” cu care ne lăudăm atunci când trebuie pentru a da bine în faţa cui ar avea vreo îndoială cu privire la spoiala de pe gard: bugetul unei ţări ar trebui să fie făcut cu faţa la piaţa privată şi întru apărarea nevoilor sale reale (mai mult infrastructură şi mai puţine flori prin rondouri). Atunci când tu începi să faci bugetul prin adunarea tuturor cheltuielilor pe care unii sau alţii se încăpăţânează să le susţină ca adevărate proiecte publice de investiţii doar pentru a câştiga electorat (biserici, luminiţe de Crăciun) sau pentru a mai adăuga nişte zerouri la averea personală, e normal să dai în deficit şi în datorie publică tot mai greu de controlat. Reforma adevărată a statului român trebuie să plece în primul rând de la un necesar de resurse drastic diminuat prin scoaterea de pe listă a tuturor acestor fantezii cu titlu de proiecte. Evident că un astfel de buget drastic diminuat trebuie corelat şi cu privatizarea şi scoaterea din custodia statului a vacilor de muls bani pe criterii politice (şi nu economice). Din păcate mecanismele prin care cetăţeanul de rând poate pune presiune pe politicieni să adopte un buget semnificativ mai redus care să pună presune pe reformarea cu adevărat a statului român sunt foarte limitate.

Al doilea pas la fel de important are în vedere nivelul impozitelor. În România se plătesc printre cele mai mari impozite din lume (nici nu mai contează dacă ele sunt în cotă unică sau nu): pe muncă se plăteşte 45,5%, pe investiţii / implicarea într-o afacere deşi aparent pare că se plăteşte doar 16% în realitatate se mai plăteşte 16% la repartizarea profitului (deci totalul este de 32% din profitul impozabil), accizele pe carburant ajung încetul cu încetul la nivelul celor din UE fără a elimina altele pe care trebuia să le eliminăm demult (cele pe cafea), TVA-ul are printre cele mai mari nivele din lume (în SUA nu se plăteşte TVA de exemplu). Chiar dacă anul următor nu va aduce creşteri semnificative de taxe (vor creşte doar accizele pe combustibil, va creşte impozitul local pe clădiri şi maşini), guvernanţii fac titlu de glorie prin faptul că vor menţine nivelul actual sufocant al taxelor pe care cetăţeanul de rând trebuie să le plătească cu forţa unui stat care nu este deloc transparent, deschis şi cu respect faţă de plătitorul acestor taxe (taxele se plătesc tot cu coadă, tot cu birocraţie şi cât mai off-line).

În al treilea rând trebuie restrânse toate taxele pe care cetăţeanul trebuie să le plătească şi al căror număr  este în continuare în afara oricărei logici economice: românii plătesc 254 de taxe diferite care fiecare înseamnă formulare, instituţii de colectare, instituţii de control al colectării (cele mai multe nici nu se justifică din punct de vedere al „profitabilităţii”). Printre cele mai aberante taxe inventate într-o ţară care încă nu are habar ce înseamnă capitalism şi economie de piaţă ar fi: taxă pe orar de 200 de lei plătită în Prahova de către comercianţi, taxă pe linişte în Mamaia şi Constanţa ce poate ajunge până la 1000 lei pe an; taxă pe apa de ploaie plătită în Craiova pentru faptul că regia de salubritate a oraşului colectează apa când plouă; taxa pe cai de 5 lei plătită anual de cei care deţin cai şi care se virează către Autoritatea Hipică Naţională; taxa pentru Crucea Roşie dedusă din preţul biletelor la spectacole şi la film în procent de 1% din valoarea acestora; taxa pentru focurile de artificii din Timişoara pe care a adoptat-o şi alte oraşe; taxa pe nuntă practicată în Braşov pentru nunţile care se ţin sâmbăta (100 lei) sau duminica (200 lei). Dacă la ele adăugăm amenzile auto practicate unor şoferi cărora li se refuză dreptul de a circula decent pe nişte autostrăzi care există doar pe hârtie sau în discursul politic sau taxele de parcare, rovinieta, taxele de pod, coplata pentru medicamente sau servicii medicale ajungem să ne dăm seama de aberaţia mediului economic în care trăim.

La toate acestea se adaugă umilinţa pe care trebuie să o trăim când vrem să plătim aceste taxe şi vedem că nu putem să o facem în modul cel mai uşor şi mai puţin costisitor pentru noi. Drama noastră este cu atât mai mare cu cât nu beneficiem de mare lucru pentru banii luaţi cu japca din buzunarul nostru. Rămânem fără glas când vedem că banca centrală multiplică şi ea, mai mult sau mai tacit, masa monetară din diverse motive, diminuând şi mai mult puterea de cumpărare a brumei de bani cu care rămânem în buzunar după jaful sistematic la care suntem supuşi.

Reforma statului, şi în mod particular reforma fiscală, este şi va rămâne multă vreme o simplă Poveste de Crăciun colindată pe mai multe voci de către politruci lipsiţi de o minimă moralitate. Menţinerea noastră cu forţa în acest lagăr al sărăciei şi în această aparentă libertate economică deja de mult prea mulţi ani devine tot mai frustrantă pentru generaţiile care s-au pierdut şi care încă se vor mai pierde de acum înainte. Guvernanţii au grijă de noi să nu prindem în această viaţă confortul şi normalitatea din ţările pe care le vizităm în vacanţele noastre tot mai scurte şi mai greu de plătit.

La anu’ şi la mulţi ani de sărăcie şi mizerie!