Văzând toată această încrâncenare prin care statul se luptă din răsputeri să crească procentul din PIB asociat încasărilor din taxe şi impozite (deşi din punctul meu de vedere el este unul care cu greu poate fi crescut aşa cum arată economia românească) dar şi tot acest ton acuzator la adresa evazioniştilor fiscali mi-am pus întrebarea: am putea oare înlocui toate impozitele din economie cu inflaţia? Ideea pleacă de la următoarea constatare: pachetul prin care statul procură bani pe spinarea noastră include două categorii de măsuri corecitive prin care statul ne forţează să fim „mai incluzivi şi mai participativi” la proiectul social pe care ni-l vinde cu surle şi trâmbiţe: [1] măsuri fiscale (taxe şi impozite directe şi indirecte) care sunt gestionate de guvern prin instituţii specializate de control, supraveghere, încasare şi [2] inflaţia (creşterea generalizată a preţurilor provocată de producţia de bani). Statul generează nişte cheltuieli de funcţionare şi dezvoltare pe care le plasează într-un buget estimativ care include de la cheltuieli materiale, salarii, cheltuieli cu servicii prestate de terţi până la cheltuieli de protocol sau cheltuieli de diurnă cu cei care se deplasează în numele statului în străinătate (cu folos sau nu). Trec de discuţia legată de necesitatea multor dintre cheltuieli, imposibilitatea prioritizării corespunzătoare a acestor cheltuieli sau de risipa produsă în cazul efectuării lor. Plec de la ideea că pentru aceste cheltuieli e nevoie de o sumă de bani pe care acum statul o obţine printr-o combinaţie între taxe şi impozite. Ar putea statul obţine aceste resurse exclusiv din taxe sau exclusiv din inflaţie (să tipărească la începutul anului suma de bani de care are nevoie pentru a acoperi cheltuielile de funcţionare şi dezvoltare a statului).

Ambele forme de taxare au pentru plătitori şi pentru stat avantaje şi limite. Să începem prin a analiza pentru început inflaţia: [1] are avantajul pentru stat că nu necesită costuri semnificative pentru a fi încasată; [2] inflaţia este suportată de către toţi cei care deţin sume în lei şi care desfăşoară sau nu activităţi economice licite sau ilicite; [3] se simplifică radical modul de organizare şi desfăşurare al afacerilor (nu mai e nevoie de o contabilitate specială, dispar raportările de taxe şi impozite); [4] inflaţia garantează statului că suma care va fi încasată este certă (nu va fi nici mai mică şi nici mai mare), statul beneficiind din start de aceste sume şi putând angaja cheltuielile la care s-a angajat şi [5] producţia de bani se va face de către banca centrală şi toţi cei care lucrează în celălalt sistem de taxare vor fi eliberaţi din funcţie (economii semnificative la buget).

Producţia de bani (soluţia inflaţiei) are însă o primă problemă cu faptul că orice ban tipărit poate fi apoi multiplicat de câteva ori prin sistemul bancar cu rezerve fracţionare (din depozitele la vedere se acordă credite la mai mulţi deodată). Este obligatoriu ca la procesul inflaţionist să participe doar băncile centrale, băncile comerciale trebuind excluse din acest sistem al expansiunii monetare. Pentru ca sistemul să funcţioneze trebuie ca acei bani să nu poată fi expandaţi ulterior fără a cunoaşte cât de departe merge acest proces (aşa cum se întâmplă în prezent). O altă problemă delicată cu acest sistem „100% inflaţie” este legată de faptul că nu putem avea de a face cu un control exact al producţiei de bani aflată în mâini politice care pot folosi „pârghia democratică” (votul minorităţii împotriva majorităţii) pentru a decide majorarea expansiunii decisă iniţial. O altă problemă este legată de faptul că proiectele pentru care statul solicită tipărire de bani nu mai pot fi sancţionate în vreun fel şi că ineficienţa este mai greu de pedepsit (chiar şi prin abţinerea de la plata unor impozite sau negocierea neplăţii lor putem pune totuşi presiune pe guvernanţi, inflaţia monetară neputând fi evitată în nici un fel). Inflaţia îi afectează pe toţi deopotrivă şi deci nu poate fi folosită ca mecanism de dirijare a redistribuţionismului dinspre un sector sau altul pe care un anumit politician îl apreciază la un moment dat. Anticipările inflaţioniste sunt mult mai uşor de realizat de către toată lumea şi inflaţia monetară este mult mai uşor de perceput încă din primul moment al tipăririi banilor pentru anul care vine (preţurile din piaţă vor capta mult mai uşor această creştere monetară de preţuri, distanţa până la care cei din piaţă se prind de efectul monetar fiind mult diminuată). Mai mult, inflaţia suferă de acel „efect Cantillon„, acel redistribuţionism care face ca banii să nu ajungă în mod egal la toţi din primul moment: cel puţin cei care lucrează cu statul vor încasa mai devreme banii tipăriţi proaspăt şi vor putea cumpăra bunuri care nu au preţuri mai mari încă (întotdeauna profiturile cele mai mari le vor avea cei care operează cu statul şi acest lucru va face ca foarte curând întreaga economie privată să devină conectată la stat). Nu în ultimul rând, producţia de bani va altera şi mai mult decât o face în prezent (în care avem un sistem mixt) structura producţiei şi nivelul dobânzilor pe piaţă. Dobânzile vor scădea şi mai mult în momentul tipăririi şi vor creşte apoi când anticipările de inflaţie vor fi incluse în acestea. Structura producţiei va include cu precădere acele modele de consum ale celor care ajung primii în posesia banilor proaspăt tipăriţi. Mai mult, eroarea antreprenorială va fi imensă având în vedere faptul că o evoluţie a preţurilor naturală va fi în permanent mascată de o producţie de bani din nimic (preţurile pot creşte mai mult decât cresc natural sau pot să rămână sus în condiţiile în care ele ar trebui să scadă).  

A doua formulă ar fi impozitarea fără inflaţie monetară. Sistemul ar presupune desfiinţarea băncii centrale, producţia de bani să nu mai fie monopolul statului. Orice bun poate fi folosit ca monedă şi statul nu mai poate produce bani pentru nevoile sale. Avantajele acestui sistem ar fi legate de: [1] faptul că preţurile vor reflecta mult mai curat evoluţia naturală a condiţiilor din piaţă; [2] statul va fi permanent presat de perspectiva evaziunii fiscale şi a unei greve fiscale (o decizie în masă de a refuza plata unor impozite considerate nesimţite); [3] dispare banca centrală şi dispar toate privilegiile din sistemul financiar-bancar (rezerva fracţionară, bail-out); [4] bugetul statului este conectat mai bine la incertitudinea din piaţă (dacă economia nu creşte pentru că e sufocată de măsuri proaste atunci nici statul nu încasează corespunzător taxe la buget; bunăstarea statului depinde mult mai direct de bunăstarea celor pe care îi impozitează); [5] statul poate folosi sistemul de impozite şi taxe pentru a impulsiona sau pentru a încetini creşterea şi dezvoltarea unor anumitor sectoare; [6] dobânda ar fi cea care rezultă pe baza raportului dintre economisiri şi cereri de capital. Într-un astfel de sistem eroarea antreprenorială va fi semnificativ mai redusă.

Dacă ar fi să optăm între un sistem 100% inflaţie fără taxare, 100% taxare fără inflaţie sau un sistem mixt (în articolul anterior am discutat despre mitul neutralizării inflaţiei prin politicile fiscale invocat de cei care justifică sistemul mixt), sistemul cu 100% taxare fără inflaţie este clar cel mai bun. Cu menţiunea că acele taxe trebuie setate la minim posibil (statul minimal). Argumentul final ţine de observaţia simplă a evoluţiei intervenţionismului: de la sisteme fără taxe şi inflaţie (fără stat) către sisteme cu taxe 100% fără inflaţie (prin banca centrală şi rezervă fracţionară) către sisteme mixte în care inflaţia joacă rolul cel mai important, în ciuda eforturilor susţinute de a crea teorii sau de instrumente care viciază şi ascund adevărata dimensiune a inflaţiei. Sistemele 100% cu inflaţie către care se pare că ne îndreptăm încetul cu încetul, având în vedere producţia imensă de bani din ultimele decenii, sunt extrem de distructive şi complet anti-economice. Astfel de sisteme inflaţioniste scot în afara principiilor şi legilor economice cele mai elementare modul de funcţionare al pieţelor.


0 comentarii la “Înlocuirea impozitelor prin inflaţie?”
  1. Di Gigio a spus:

    Impozitarea prin inflatie, prin emisiune monetara, ar putea conduce si la un comportament de respingere a monedei, de subevaluare a ei, in detrimentul bunurilor neperisabile, ce pot feri averea de erodarea inflationista.

    In afara inflatiei generate de emisiunea in sine, aceasta tendinta de debarasare de bani, bineinteles pana la o anumita limita, poate propulsa inflatia la un nivel mai ridicat.

    Aceasta inflatie poate fi tratata si ca un impozit pe consum, si cum consumul este optional, mi se pare o solutie perfect valida, in ciuda neajunsurilor pe care le-ati evocat.

    Cred ca avantajele ar fi mult mai mari daca acest sistem de impozitare ar face tandem cu un stat miniml si cu eliminarea monedelor si bancnotelor.

    Acum cateva luni comentam la un articol de-al dumneavoastra aceasta solutie, unii au zis ca fabulez povesti nemuritoare, acu vad ca si Suedia ia in calcul aceasta idee – http://www.bankingnews.ro/moneda-bancnote-carduri.html

  2. ionut a spus:

    @Di Gigio

    Asteptarile inflationiste, pervertirea calculului economic, afectarea structurii relative ale preturilor sunt alte neajunsuri mari, cvasi-imposibil de depasit.

    Moneda e un BUN, in primul rand! Ce vrei tu si Suedia e renuntarea la moneda. Nu se poate!
    De fapt masura ar fi pur antieconomica. Dupa cum se si spune in articol autorii ei si devoaleaza (probabil fara sa realizeze ce fac) ce sta in spatele ideii: „daca oamenii folosesc cardul, sunt mai putin implicati in activitati economice la gri”.

    In partea cealalta a impozitelor ramane in continuare imposibil de definit „minimul”, in conditiile in care nu exista nici un criteriu obiectiv, nediscretionar, de stabilirea a dimensiunii bugetului si, ulterior de cheltuire a lui.
    De aceea, in realitate, „minimul” este dat de limita de suportanbilitate a populatiei.

  3. cazacu a spus:

    Nu ar fi si mai rational ca statul sa-si rezerve cateva monopoluri cu incasari predictibile (tigari, alcool si combustibili, de exemplu) si sa functioneze numai din incasarile de aici, eliminand toate taxele si impozitele ?

  4. TC a spus:

    Asta cu card in loc de moneda este cum ar fi spus tata Emden „Períodisch wiederkehrende Irrtümer”; din fericire timpeniile astea tin doar un sezon chiar si in Suedia.

  5. Alin a spus:

    Adevarul este ca nimeni nu mai misca, nu mai produce nimic din cauza acestor reguli aberante impuse in mediu de un stat aberant construit pe o fundatie strimba, gresita, croita de Ion Iliescu in ’90. Economia e bocna, inghetata, toate miscarile (atitea cit le mai vedeti sint doar cele de stricta necesitate) in rest nici un antreprenor cu mintea intreaga nu -si mai propune performanta. Pentru ca toata lumea stie ca performanta inseamna imopzite mai mari adica performanta ti-o ia statul social, asa ca la ce bun s-o mai faci. Tot ce se face este sa se supravietuiasca in speranta ca acest sistem de stat mafiot, perpetuat cu violenta de semianalfabeti si hoti, sa se prabuseasca ne mai fiind alimentat cu bani sau chiar sub presiunea inflatiei.

  6. Di Gigio a spus:

    @ionut: ok, sunt perfect de acord ca moneda e un. Dar si un inscris in conturi poate fi un bun. Moneda exista in continuare, sub o alta forma.

    Chiar si monezile virtuale din jocuri gen „real life” sunt bunuri atata timp cat oamenii accepta sa plateasca bani reali (deci tot un bun) pt a le dobandi.

    Toata chestia este ca acea moneda sa fie credibila si garantata, sa nu dispara peste noapte. Iar statul are toate parghiile pt a face acest lucru.

  7. ionut a spus:

    „Toata chestia este ca acea moneda sa fie credibila si garantata, sa nu dispara peste noapte. Iar statul are toate parghiile pt a face acest lucru.”

    Tot n-ai inteles ca statul n-are decat „parghia falsificarii” in domneiul monetaro-financiar? „Banii” din buzunarul tau sunt falsificati deja. A, ca falsificatorul e institutional si are privilegiul falsificarii oferit prin legislatie, aia e altceva. Dar el tot falsificator se numeste!
    Observ ca faci o confuzie: bancnota a fost, la origine, o chitanta de depozit, adica un substitut monetar perfect, adica un certificat monetar. Moneda in schimb e aurul (cea stabilita de piata, ea fiind abolita de interventionismul statului). A nu se confunsa cu moneda ca forma fizica a banilor.

    Nici o problema daca tehnologia moderna, inlocuieste bancnota cu cardul. Problema insa ramane: acel card sa aiba acoperire. Reala. De fapt, inclusiv bancnotele ar putea, ele insele, deveni „susbstitute monetare perfecte” daca ar avea incorporat un fir de aur (sau, ma rog, ce o stabili piata libera ca e moneda).

  8. Muad_Dib a spus:

    Domnule Păun,

    V-am rugat într-un comentariu la un post mai vechi să faceţi rost, dacă aveţi posibilitatea, de înregistrarea video de la seminarul BNR la care a-ţi avut şi dumneavoastră o prezentare. Nu trebuie să mai căutaţi, am găsit eu înregistrarea: http://www.youtube.com/playlist?list=PLD6F837CB7B6597EA&feature=plcp

    Am ascultat prezentarea dumneavoastră şi trebuie să spun că sunteţi singurul care păstrează un aer raţional în acel mediu profund viciat. Cel mai mult mi-au displăcut comentariile pe care le-a făcut viceguvernatorul imediat după intervenţia dumneavoastră, care începuse să îl ridice în slăvi pe Keynes, renunţând la orice urmă de logică elementară.

    Oricum vă felicit că aţi avut curajul să mergeţi în bârlogul ursului şi chiar mă miră să văd că au avut curajul să vă invite. Să sperăm că şi pe viitor vor mai chema oameni care au o părere diferită (corectă) asupra problemelor economice actuale.

  9. Mircea Popescu a spus:

    Pai n-ati putea, de exemplu din motivul ca oricum lumea se muta incet-incet pe bitcoin. Sau pe aur. Sau pe orice n-are treaba cu statele.

Comentariul tau