Articolul a fost publicat şi în „Economistul”, nr. 12 (62) – 2 aprilie 2012

Moto: „Crede şi nu cerceta”

Progresul şi cercetarea merg mână în mână, cel puţin aparent. În societatea modernă şi dinamică în care trăim, fără a inova şi fără a căuta inovarea suntem sortiţi falimentului. Obsesia pentru inovare a devenit aproape paroxistică, mai ales pentru cei care de la butoane coordonează frâiele existenţei noastre făcându-ne mai participativi şi mai incluzivi.

În primul rând aş începe prin a contura o falsă percepţie manifestată în jurul eforturilor de cercetare: aparenta absenţă a incertitudinii dintr-un astfel de demers. Această percepţie străbate din ideea clară că cercetarea trebuie să fie neapărat obiectul unui demers programat dinainte în faze, etape şi cu rezultate scontate bine stabilite (dacă am cunoaşte dinainte faptul că trebuie să descoperim roata de ce am mai avea nevoie de un astfel de plan de cercetare). Istoria descoperirilor din epoca modernă arată ce rol esenţial joacă întâmplarea în efortul de cercetare şi în inovare (dinamita lui Nobel s-a descoperit când o sticlă de nitroglicerină a fost scăpată din camion în curtea fabricii şi substanţa s-a amestecat cu lutul formând o pastă stabilă care mai avea nevoie doar de un detonator). Mai mult, atunci când descoperim ceva nu percepem de la început consecinţa sau utilizările viitoare ale acestei descoperiri (cel mai clar exemplu este cel al Internetului care când a fost inventat în nici un caz nu viza purtarea de conversaţii la distanţă).

Scientometria este o nouă preocupare pentru cei pe umerii cărora ar cădea „crucea” cercetării şi inovării. Într-o definiţie scurtă, scientometria este ştiinţa care măsoară şi analizează ştiinţa. Nu pot să nu mă abţin şi să mă întreb: oare această ştiinţă nu are nevoie şi ea la rândul ei de o ştiinţă care să o măsoare şi să o analizeze? Departe de a mai fi un simplu instrument bibliometric sau de clasificare a reputaţiei internaţionale a unei reviste, scientometria a captat rapid atenţia celor din educaţie care au introdus fără nici o analiză prealabilă (şi nu doar la noi în ţară) metodele scientometrice pentru a aprecia prestigiul academic al profesorilor universitari (cu mici sau mai mari diferenţe între domenii). Această „reformă” menită să îndepărteze chipurile mediocritatea de sistemul de educaţie a iscat (şi continuă să o facă) foarte multe dezbateri şi critici.

Principalele contra-argumente pe care le putem aduce acestui sistem de certificare a „valorii de pedagog” în universităţi ar fi, din punctul meu de vedere, următoarele:

– Numărul de citări pe care le înregistrează un articol publicat de un cercetător nu indică neapărat valoarea ideilor sale (poţi să publici un non-sens pe care apoi foarte mulţi să îl citeze critic şi să facă referire la el dar nu dintr-o perspectivă pozitivă ci, dimpotrivă);

– Publicarea de articole în reviste care au citări foarte multe, în condiţiile în care articolul respectiv nu spune prea multe şi nu va avea deloc citări după publicare, nu arată nici pe departe valoarea academică a acelui profesor.

– Folosirea numărului de citări drept argument în a estima „valoarea” în cercetare şi educaţie face ca foarte mulţi profesori să caute cu orice preţ acest tip de „faimă” şi ne împinge să cercetăm teme cât mai „la modă” sau care pot isca foarte multe dezbateri sau replici. Publicarea de astfel de articole a devenit o permanentă căutare de subiecte „tari” pe care apoi alţii le preiau şi le dezvoltă împingând de multe ori cercetarea către teme cu puţină relevanţă pentru viaţa reală.

– Revistele bine citate au devenit adevărate redute închise pentru cercetători care vin din anumite ţări, care pot cu greu publica (mai ales ca singur autor) doar pentru simplul motiv că provin din centre universitare cu tradiţie mai puţin evidentă, chiar dacă ideea pe care o prezintă articolul e una bună;

– Faptul că nu public o idee bună într-o revistă de calibru foarte citată dar vizibilă şi uşor accesibilă nu înseamnă că acea idee nu e bună sau că nu e posibil ca ea în timp să fie apreciată ca atare.

– Există în momentul de faţă, chiar dacă nu prea ne place să povestim despre acest lucru, o „industrie” care s-a creat pe fundamentul scientometriei care include: evenimente tot mai scumpe (conferinţe, workshopuri) care dau prioritate articolelor şi autorilor participanţi la ele (dacă nu participi la aceste evenimente nu vei fi publicat sau vei fi amânat cât mai mult posibil cu prelucrarea). 

– Utilizarea factorului de impact sau a scorului relativ de influenţă al revistelor drept criteriu fundamental (sau minimal) în validarea unui profesor alterează complet sistemul şi pe cei care activează la catedre (pentru a publica un astfel de articol trebuie să aloci resurse şi eforturi extraordinare în colectarea de date, prelucrarea lor, eforturi care se extrag de cele mai multe ori din diminuarea eforturilor de pregătire a cursurilor care ajung să fie elaborate şi susţinute tot mai superficial).

– Decuplarea dintre cercetătorul-pedagog şi sistemul de educaţie este clară. Accentul pus preponderent pe un anumit tip de cercetare (empirică) face ca cercetătorul-pedagog rezultat din creuzetul legii să nu mai fie pedagog aproape deloc. Din efortul de cercetare sunt excluse cercetări de tipul: discuţii de cărţi cu studenţii, dezbateri, cercuri ştiinţifice. Munca de profesor presupune şi foarte multe lucruri administrative care sunt şi ele foarte consumatoare de timp şi fără de care sistemul nu stă în picioare;

– Un alt exemplu al limitei măsurătorii scientometrice este cel prin care se cere unui profesor care aplică pentru fonduri publice de cercetare să demonstreze că are expunere internaţională măsurată scientometric prin cărţi aflate în minim 12 biblioteci internaţionale. Se dau puncte importante pentru fiecare astfel de carte însă nu este totuna să ai 3 cărţi în 12 biblioteci pentru care primeşti 3 x 50 puncte sau să ai 1 carte în 100 de biblioteci pentru care primeşti doar 1 x 50 puncte.

– Deşi pare că ar rezolva problema, sistemele de tip „castă” din universităţi sunt întărite prin aceste bariere, în condiţiile în care un părinte trage după el copilul cu care publică mai uşor un articol într-o astfel de revistă (paradoxul din România adus de LEN e că un astfel de tânăr poate ajunge să coordoneze doctorat la doar 22 de ani deşi poate meritele academice sunt legate doar de o relaţie de rudenie cu coautorul articolului cu pricina).

– În dorinţa de a obţine cât mai multe citări, jurnalele încurajează (prin tematica pe care o abordează) un anumit tip de cercetări. „Ostilitatea” faţă de temele sau jurnalele care nu se înscriu în „mainstream” este şi ea evidentă ducând la izolarea cercetătorilor sau editorilor care au curajul de a vedea lucrurile şi dintr-o perspectivă mai puţin „citabilă” şi mai puţin convenabilă pentru cei care oferă grosul fondurilor pentru cercetare. Adevăraţii inovatori au o dublă barieră în faţă: indezirabilitatea pentru finanţatorii cercetării a unor teme de cercetare care critică intervenţionismul sau etatismul (de parcă din bani publici trebuie finanţate doar teme care laudă statul) şi oprobiul instituţionalizat al mediului academic (altă dată doar informal).

– În cazul profesorilor din domeniu economic singurele articole care contează sunt cele publicate în jurnale ISI cu scor relativ de influenţă mai mare de 0.25 (criteriu obligatoriu). Scorul relativ de influenţă provine din citările articolelor jurnalului în alte jurnale cu factor de impact diferit de 0. Un profesor care are unul sau mai multe articole într-un jurnal cu scor relativ de influenţă de 0.24 este considerat mai puţin vizibil şi depunctat semnificativ şi eliminat din sistem.

Argumentul final pe care l-aş introduce în discuţie este legat până la urmă de cine trebuie să valideze rezultatul unei cercetări. Practic este important în  orice iniţiativă de cercetare să nu ignorăm finalitatea demersului de cercetare. Dând deoparte cercetările pe care le întreprindem pentru a înţelege sensul vieţii care nu pot fi încadrate Orice demers de cercetare, care este mai mult sau mai puţin fundamentală, trebuie să aibă ca mai devreme sau mai târziu o utilizare practică sau comercială şi să genereze un profit. Accentul pus pe numărul de citări nu face decât să deturneze atenţia de la ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat în cercetare. În consecinţă, cercetarea a ajuns să fie o activitate susţinută preponderent de către stat care îşi regăseşte foarte puţine conexiuni în economia privată. Cercetătorii s-au închis în adevărate eprubete de sticlă în care acceptă cu greu validarea de către piaţă a muncii lor. Comportamentul tot mai rigid şi mai crispat al cercetătorilor şi al celor care măsoară şi analizează ştiinţa este explicat de această excludere a pieţei în a evalua cu adevărat rezultatul unei cercetări. Piaţa, singura care ar da un sens real al cercetării, este înlocuită de pseudo-sisteme de evaluare a calităţii care nu vor elimina şi nu vor putea rezolva în nici un fel problema profesorilor care continuă să dicteze din cărţi sau de pe foi cursurile ascunşi în spatele unor catedre prăfuite sau îşi copiază cărţile din alte cărţi şi articolele din alte articole. Într-un sistem în care resursele de cercetare se alocă politic şi programatic produci un adevărat haos dacă vii cu un sistem de criterii imperfecte dar inutile care să măsoare ştiinţa. Este foarte posibil ca ştiinţa autentică să fie prea delicată pentru a fi încastrată într-un calapod scientometric, oricât de sofisticat sau elaborat ar fi acesta.

Notă:

Acest articol este rezultatul dezbaterii care a avut loc în cadrul Centrului de Cercetare în Relaţii Economice Internaţionale din cadrul ASE Bucureşti cu tema „De la mediocritate la excelenţă în performanţa academică” avându-i ca invitaţi pe dl. Alexandru Dan Corlan şi pe dl. Bogdan Cristian Negrea.


0 comentarii la “Fluierături în Biserica Scientometrică”
  1. dragon a spus:

    Articol foarte bun. Din pacate asa este, intreg sistemul este destul de prost gandit, si sanse reale de promovare au doar cei care au PCR potrivit.

  2. Bogdan a spus:

    Trei lucruri ar mai fi de adăugat:
    1. Universităţile nu investesc cu adevărat în cercetare aşa cum se întâmplă afară: nu există buget de deplasări în străinătate într-o sumă fixă pe an (să zicem 1000 de Euro) pe profesor de care să dispună el cum vrea, nu există softuri, nu există abonamente la site-urile de date.
    2. La salariile pe care le are un profesor sau conferenţiar universitar (circa 2000 lei net conferenţiarul şi 3500 de lei net profesorul universitar) nu are sens să vorbeşti de performanţă şi de cercetare avansată decât întâmplător sau decât dacă se mai găseşte pe ici pe colo un dedicat muncii de cercetător.
    3. Sistemul nu te promovează dacă ai valoare (nu te ajută şi îţi dă şi la picioare). Tot plagiatorii şi cei cu relaţii trişează sau fentează sistemul.

  3. Despre praguri, vizibilitate publicã şi profesionalism ştiinţific « Isarlâk a spus:

    […] Pãun a comentat recent – critic – “religia scientometricã”. Destule din afirmaţiile din articolul respectiv  sunt de bun simţ: m-am referit critic la unele […]

Comentariul tau