Economia este o ştiinţă complexă (deşi inginerii, fizicienii, matematicienii şi specialiştii în drept nu ezită să o catalogheze drept ştiinţă slabă, să o desconsidere şi să o împingă spre derizoriu – îl citez pe cineva care a comentat pe acest blog şi care peiorativ vorbea la adresa economiei cu titlulatura de „umanioare”). E atât de complexă încât bulversează pe toată lumea cu „soluţiile” multiple pe care le are la o anumită problemă. Bulversează mai ales prin explicaţiile pe care le dau diferiţi economişti la acelaşi fenomen care nu produce efectele dorite (sunt de-a dreptul fascinante explicaţiile pentru care nu am reuşit să ţintim inflaţia corect în anii anteriori – vezi aici – şi de ce a fost atinsă ţinta de inflaţie în 2011 de exemplu – vezi aici). Acest pluralism economic împarte în prezent economiştii pe diferite curente de gândire: keyensişti, monetarişti, „austrieci”, marxişti, feminişti, adepţii economiei comportamentale, evoluţionişti, instituţionalişti etc. Dominant de departe este curentul format din keynesişti şi din monetarişti (începând cu 1930 s-a produs această ruptură în opinia specialiştilor în istoria gândirii economice şi în momentul de faţă vedem foarte mulţi economişti care marginalizează voit curentele de gândire care nu convin argumentând prin irelevanţă şi prin lipsă de vizibilitate şi nu prin valoarea ideilor necesitatea blocării oricărui dialog cu astfel de economişti). Nu putem ignora şi faptul că celelalte curente de gândire economică au continuat să supravieţuiască şi să se dezvolte în felul lor (bucurându-se de mai mult sau mai puţină vizibilitate şi dedicare din partea cercetătorilor ştiinţifici avizi de a fi citaţi şi lizibili pe criterii care nu mai au demult de a face cu performanţa autentică). Nu putem spune că ele au dispărut definitiv făcând loc celor două curente de gândire devenite dominante după cum nu putem să observăm că crizele moderne prin care trecem în momentul de faţă reaşează anumite şcoli de gândire şi readuc în prim plan teoriile cu care acestea operează (de exemplu, teoria ciclurilor economice furnizată de şcoala de gândire „austriacă”). Nu trebuie lăsat deoparte nici efortul de a impune o anumită transdisciplinaritate în ştiinţele sociale şi nu numai, în ideea că virtuţiile unor ştiinţe naturale pot fi benefice (ca metodă de cercetare, viziune asupra unor fenomene) pentru înţelegerea mai bună a fenomenelor economice. Chiar dacă aparent am fi înclinaţi să credem că pluralismul economic a avut puternic de suferit în ultimii zeci de ani prin sufocarea pe care au impus-o curentele de gândire dominante, nu putem lăsa deoparte nici faptul că inclusiv în interiorul acestor curente de gândire avem de a face cu sub-curente puternice care au devenit foarte vizibile şi foarte vocale de-a lungul timpului. Mai mult, nu putem remarca opţiunea clară pentru metoda de cercetare – cea normativă (aproape vârâtă pe gât cu forţa de către fizicieni şi matematicieni care au migrat către ştiinţele sociale fără a avea un fundament ştiinţific clar şi solid şi fără a insista prea mult pe virtuţiile acesteia) dar şi pentru intervenţionism şi pentru un stat puternic prezent în economie prin politicile publice şi prin mecanisme de coerciţie specifice. Pluralismul economic, după părerea mea, a devenit mult mai vizibil în interiorul celor două curente de gândire dominante decât în afara acestora.

Apar câteva întrebări foarte legitime în acest caz care merită un răspuns:

1. De ce există un astfel de pluralism de puncte de vedere în ştiinţele economice şi de ce nu putem tranşa problemele cu aceeaşi exactitate ca în ştiinţele naturii? Insist în răspunsul pe care încerc să îl dau pe ideea că ştiinţele sociale sunt complet diferite de ştiinţele naturii prin aceea că operează cu oameni dotaţi cu liber arbitru şi nu cu obiecte amorfe şi dependente de legi precum cea a gravitaţiei. Liberul arbitru complică mult orice încercare de a explica mai mult decât se poate explica şi împinge foarte rapid ştiinţa către speculaţii atunci când vrem să explicăm mai mult decât putem explica teoretic (de exemplu: teoria economică îmi poate spune foarte multe lucruri despre ce se întâmplă cu preţurile pe o piaţă dacă cererea sau oferta scade şi foarte multe lucruri despre cine ar putea împinge cererea sau oferta într-un sens sau altul dar nu îmi poate da un răspuns cu privire la CÂT va fi preţul mâine). În momentul în care vom dori să dăm un verdict asupra preţului de mâine părăsim sfera teoriei economice şi ne avântăm pe un teren foarte instabil al unor speculaţii circumstanţiale de loc şi de timp.

2. Cui foloseşte acest pluralism şi cine are de câştigat din acest „haos” de interpretări a unor fenomene economice? E clar că haosul generat de acest pluralism economic are la bază această credinţă că nu putem exista fără stat. Credinţa în virtuţiile statului aproape că a devenit ceva ce cu greu mai poate fi scos din mentalul colectiv. Criza actuală a zdruncinat prea puţin această credinţă. Sunt oameni care percep clar avantajele pieţei libere dar care nici nu pot concepe că piaţa liberă poate funcţiona fără un stat care să corecteze externalităţile negative pe care le aduce la pachet liberul schimb (fără ca evident cei care trăiesc în această logică a terţului inclus prin care e bine şi cu piaţă şi cu stat să poate aduce argumentele clare cu privire la de ce e mai bun statul decât piaţa în rezolvarea acestor externalităţi). Această validare a ambelor situaţii (calea de mijloc) continuă să creeze adevărate construcţii ideologice ciudate: liberalul de stânga, socialistul liberal, economia socială de piaţă, capitalism cu socialism monetar în spate etc. Pluralismul din ştiinţele economice şi confuziile pe care le generează sunt menite să alimenteze confuzia necesară justificării permanente a acestei căi de mijloc pe care o căutăm să o menţinem cu orice costuri. În spatele acestei confuzii cei care beneficiază cel mai mult din calea de mijloc (antreprenorii politici şi cei monetari) pot continua să prospere pe spinarea noastră dar şi pot să îşi „justifice” prin tot felul de pseudo-teorii de ce o politică economică nu a dat rezultatul scontat sau de ce trebuie folosită o anumită politică economică. Adesea politici economice cu puternic efect distribuţionist sunt vândute drept a fi „virtuoase” şi „benefice” pentru noi deşi la umbra lor singurii care câştigă sunt cei care ni le impun („stabilitatea preţurilor”, manipularea dobânzilor, deprecierea cursului de schimb, creşterea cheltuielilor statului pentru investiţii).

Nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm şi  faptul că sistemele economice moderne operează nu doar cu pseudo-teorii şi pseudo-concepte (inflaţia, dobânda) ci şi cu pseudo-instrumente care întreţin haosul economic pe care îl trăim: moneda imperfectă fiduciară folosită ca mijloc de schimb, unitate de cont, unitate de rezervă dar şi pe post de capital ar fi cel mai clar instrument în acest caz. Tipărind monedă din nimic etatiştii încalcă principii şi legi economice fundamentale promovând un set de teorii şi cercetări (empirice) care mai de care mai contradictorii care să „demonstreze” (nu să ilustreze) ceea ce trebuie demonstrat la nevoie. Discuţiile privind principiile economice sunt lăsate deoparte şi cad în  derizoriu total fiind complet inutile şi irelevante pentru a explica irealitatea pe care o trăim.  Argumentul logic se prăbuşeşte în final în faţa oricărui argument empiric. Rezultatul în vedem cu toţii. 


0 comentarii la “Beneficiile şi limitele pluralismului economic”
  1. Elena Marinescu a spus:

    Oare buimaceala din ideologiile partidelor o fi tot o problema de pluralism economic?

  2. Paun Cristian a spus:

    Doctrinele de partid nu contin mare lucru pe parte de teorie economie. Cateva principii si atat. Oricum ei nu pun pret pe asa ceva. La noi lupta politica, din pacate, e o lupta nu pe idei, programe sau proiecte ci este o lupta pe exterminarea si inlocuirea oamenilor. Iluzia permanenta a „Omului nou” care va face mai mult decat cel vechi. Desi niciodata nu aflam concret ce va face si, mai ales, cum va face.

  3. bisericadinsuflet a spus:

    Apreciez articolele și profesionalismul cu care expui părerile. Am o nedumerire în ceea ce privește relația stat-piață și necesitatea existenței statului.
    Pe o piață mondială unică, complet privată, guvernată de legea cererii și a ofertei va supraviețui cel mai bine adaptat – sau cel care are motivația cea mai puternică de a rezista. În aceste condiții este inevitabilă apariția coloșilor economici (transnaționalele de astăzi), care vor înghiți tot ce este mic. În acest fel, dacă nu ar mai fi organisme de reglementare a situațiilor de monopol/oligopol inerente, cine și cum ne va putea apăra de frimele-stat? Căci, în final, ele vor începe să joace acest rol, ocupând un vid de putere.
    Să nu uităm că statele au apărut prin unirea unor comunități locale în fața invaziilor altor populații, determinate tot de considerente economice (raritatea resurselor, forță de muncă mai ieftină/sclavi) – practic tot un fel de transnaționale, în variantă primitivă.

Comentariul tau