Politicile fiscale din România sunt prost setate şi omoară încetul cu încetul economia care (mai) contează. Agresată din toate părţile de antreprenori politici care îşi extrag profiturile din taxarea sufocantă sectorului privat şi de antreprenori monetari care îşi extrag profiturile din producţia de bani din nimic, economia românească abia dacă mai supravieţuieşte. Alegând cea mai proastă cale de „creştere economică” – creşterea taxelor, a deficitelor şi a datoriei publice – guvernările care s-au perindat pe la butoanele economiei arată cât de puţin înţeleg din modul său de a funcţiona. Prima grijă a noii guvernări este nu să elimine sau să micşoreze taxe şi impozite, ci să impună altele noi şi mai progresive: taxe pe „profituri nesimţite” (cum definim „nesimţirea” în acest caz doar politicianul ştie), taxe pe „fast-food”, taxe pe averile mari (cum definim „averea” şi cum definim „mărimea” în cazul lor) sau taxe progresive pe veniturile mari. Se perpetuează aceeaşi grijă obsesivă pentru echilibru bugetar în care veniturile trebuie aduse la nivelul unor cheltuiri nerezonabile şi nu cheltuielile la nivelul unor venituri rezonabile obţinute pe taxe adaptate la nivelul nostru economic.

În paralel cu căutarea de noi taxe şi impozite, o altă obsesie macină guvernările trecute şi prezente: creşterea gradului de colectare la bugetul statului a taxelor şi impozitelor. Nimeni nu a putut până acum să măsoare evaziunea fiscală din România şi nimeni nu poate spune cât de mare este acest fenomen. Argumentul frecvent adus în discuţie că în România „taxele încă sunt mici şi că se pot aplica taxe mai mari” sau că „în România problema mare e că se colectează prea puţine taxe la nivel de buget” este cel al ponderii veniturilor din taxe şi impozite în PIB, comparativ cu alte ţări (în 2011 această pondere a taxelor colectate în PIB în România era printre cele mai mici din Uniunea Europeană – doar 27%, în scădere faţă de anul 2000 când era de circa 30%; în Danemarca şi Suedia ponderea depăşeşte 45% din PIB).

Las la o parte cauza acestei situaţii care este mai degrabă legată de NIVELUL EXORBITANT Şi ABERANT al taxelor aplicate economiei private, sau faptul că încasarea redusă a taxelor se datorează mai puţin evaziunii pornită din atitudinea contribuabililor, cât imposibilităţii statului de a controla eficient pe cei care trebuie să îşi plătească taxele (faptul că sunt prost plătiţi şi insuficienţi ca număr făcându-i coruptibili sau încărcaţi de prea multe sarcini de control) dar şi existenţei unui număr foarte mare de portiţe de a scăpa eficient de plata unor taxe şi a multor domenii excluse complet fiscalizării (agricultura, bisericile, achiziţiile publice, instituţiile publice, băncile). Nu discut nici despre aspectul pozitiv al acestui procent redus de încasare al taxelor în PIB – evaziunea fiind poate ultima şansă pentru unii care încă se mai încăpăţânează să nu îşi închidă afacerile (mulţi ar spune că cei care fac evaziune pun presiune pe concurenţii lor care nu fac însă eu aş spune că şi concurenţii ar trebui să boicoteze taxele nesimţite nu să se încăpăţâneze să le plătească fără a primi nimic în loc). Consumul de resurse pe care îl face statul în lupta contra evaziunii fiscale din România poate fi unul absolut inutil şi lipsit de orice calcul economic (ce se câştigă din aducerea la suprafaţă a evazioniştilor e mult mai puţin decât resursele consumate pentru a face acest lucru) pentru că evaziunea este, după părerea mea, ultimul motiv care explică de ce încasează statul prea puţine taxe prin raportare la PIB..

Ce vreau eu să discut acum este un aspect care, din punctul meu de vedere, scapă celor care calculează şi invocă ponderea taxelor în PIB şi sunt nemulţumiţi de rezultatul obţinut. De la bun început aş spune că PIB-ul are un mare neajuns: nu surprinde bunurile intermediare care intră în componenţa  sa. Consumul privat din PIB, cheltuielile guvernamentale, investitiile private, importurile sau exporturile sunt toate bunuri finale (de consum sau de capital) şi nu bunuri intermediare. Bunurile intermediare (să zicem tabla dintr-un tractor) se produc acum pentru a fi incluse într-un bun final poate peste un an sau doi. Adică bunurile intermediare din trecut se pot regăsi în PIB-ul de astăzi, dacă aceste bunuri se realizează în ţară. În aceste condiţii, cu cât o economie are mai multe etape de producţie în realizarea unui produs finit care se realizează în ţară şi nu afară (să luăm exemplu mobila: e diferită situaţia dacă noi doar tăiem copacii şi din ei facem cherestea pe care apoi o exportăm pentru a importa mobila finită sau dacă tăiem copacii, procesăm cheresteaua, producem şuruburile, producem mânerele, producem lacul cu care este tratată mobila şi la final proiectăm şi producem mobila în ţară), cu atât taxele aferente fiecărui ciclu de producţie (impozite pe muncă, TVA, impozit pe profit) vor creşte în cuantum şi impărţite la un PIB care nu surprinde aceste activităţi vor creşte ca pondere. Mai mult, economia care produce şi bunurile de capital aferente (maşinile şi utilajele) dar mai ales piesele de schimb, subansamble, piese componente din care acestea se fac (pentru că bunurile de capital vor intra fie la import dacă sunt aduse de afară, fie la investiţii dacă sunt aduse de pe piaţa internă dar doar ca bun finit nu ca elemente componente), are încasări în PIB mai mari de taxe şi impozite decât o economie care doar importă aceste echipamente nefiind deloc implicată în nici un proces intermediar de producţie a bunurilor de capital.

Concluzia este cât se poate de clară în acest caz: [1] Indicatorul privind procentul de taxe în PIB nu spune nimic concret despre cât de mare este evaziunea fiscală în România sau cât de incompetente sunt instituţiile statului cu privire la încasarea lor; [2] O creştere a acestui indicator ţine mai puţin de lupta statului împotriva evazioniştilor sau de eficientizarea aparatului de încasare de taxe şi impozite şi mai mult de încurajarea mediului privat să extindă prelucrarea în ţară a bunurilor finite (de consum şi de capital); [3] Această încurajare a sectorului privat nu se poate face cu fiscalitatea aberantă pe care o practicăm în momentul de faţă iar statul trebuie să înţeleagă faptul că va rămâne cu un procent mai mare de taxe încasate de la buget dacă micşorează taxele şi că orice mărire de taxe sau introducere de taxe noi va îngusta şi mai mult ciclul de producţie (vom aduce toate bunurile finite din import prelucrând tot mai puţin) adică pe termen lung va micşora şi mai mult veniturile statului (motivele sunt cele legate de stadii de producţie absente din angrenajul economic intern). Mai trebuie spus că orice ţară care exportă către România acele subansamble nu va avea neapărat o îmbunătăţire a raportului lor privind taxe raportate în PIB pentru că exporturile cresc PIB-ul (numitorul acelui raport) concomitent cu numărătorul.

Folosirea argumentului legat de ponderea taxelor în PIB pentru a introduce noi taxe, pentru a le apăra pe cele deja existente sau pentru a justifica un atac la baionetă (costisitor pentru ambele tabere) împotriva antreprenorilor este lipsit complet de sens economic. Este clar că taxe mai mici înseamnă o intensificare a procesului economic intern şi că în final se va ajunge la mai multe venituri în conturile statului iar argumentul economic este cel prezentat aici: orice bun de capital sau de consum trece prin mai multe etape de producţie care se fiscalizează fiecare dintre ele iar PIB-ul nu surprinde aceste etape.


0 comentarii la “Un indicator înşelător: Ponderea taxelor în PIB”
  1. db a spus:

    Hmmm, imi pusesem post-ul deoparte sa-l citesc cu atentie, cum fac de fiecare data cand scoateti vreunul nou si d-abia azi l-am aprofundat. Sunt dense, consistente, asta e si e bine ca sunt asa! E foarte limpede capcana, dar cine sa ia aminte dintre cei care sunt chemati (sau trimisi, nu mai stiu exact) sa conduca?! Mi-a placut indeosebi cum ati condensat ce se intampla in economie in promul paragraf. Ar trebui sa apara exact asa enuntat in lectiile de istorie referitoare la perioada 1989-incoace.

  2. i - conomics a spus:

    Cristi, nu’i asa ca e mai bine sa nu fii bagat in politica?

  3. ionut a spus:

    Ca sa nu mai vorbim de cat de inselator e insusi conceptul de pib (el insusi un indicator usor falsificabil).

    Bun articol. Ca de obicei…

  4. i - conomics a spus:

    Se vorbeste de zeci de ani ca „PIB” e un indicator inselator, dar pana azi nu am vazut ceva mai bun prpous.

  5. ionut a spus:

    Ceva mai „bun” in ce sens? PIB-ul ca „masurator al bunastarii” e eminamente, eronat. Primo, ca „bunastarea” nu se reduce doar la cea materiala si, secundo, ca pib-ul poate sa creasca dar bunastarea nu: azi sap eu o groapa si iti dau tie 100 de euro. Maine imi dai tu mie 100 de euro sa astup groapa. Nu s-a intamplat nimic in termeni de „bunastare”, da’ pib-ul a crescut cu 200 de euro!
    Asta ca sa nu mai repet ceea ce a surprins deja Cristi in articol, omiterea de catre pib (in ciuda denumirii) a bunurilor intermediare…

Comentariul tau