Sunt foarte multe îngrijorări la nivel de guvernanți cu privire la faptul că natalitatea este în scădere accentuată (mai ales în țările dezvoltate) și ca urmare populația cunoaște un pronunțat caracter de îmbătrânire. Îngrijorarea pornește mai ales de la pierderea sustenabilității sistemului public de pensii care se bazează pe un număr semnificativ de persoane active angajate și care să cotizeze pentru pensiile celor bătrâni. În unele țări (China, India) există o situație inversă în care prea mulți născuți pe cap de familie pune serioase probleme din cauza sărăciei și a lipsei resurselor și perspectivelor pentru aceștia. Evident că barierele între țările sărace sau în dezvoltare care nu au problema natalității și cele dezvoltate se mențin, orice imigrare din aceste adevărate lagăre de muncă ieftină făcându-se cu costuri și riscuri extreme.

Foarte multe țări dezvoltare oferă scheme de ajutor pentru cei care au copii de tipul: alocații pentru copii nou-născuți, alocații pentru anumite cheltuieli de creștere a copilului în această perioadă, plata integrală aproape a salariului pentru mamă în perioada de creștere a copilului etc. Orice efort din bugetul statului asistențial nu este considerat prea mare pentru a convinge familiile să decidă să sacrifice timp pentru a avea acești copii. Are vreo legătură însă statul cu faptul că în familiile moderne se fac tot mai greu copii?

În primul rând trebuie spus că statul vine cu ”oferte” și ”soluții” pentru vârsta a treia inducând senzația că va avea grijă de tine în azilele sale de bătrâni. Pentru foarte mulți această ofertă este suficient de liniștitoare și crează acel confort de a nu mai avea copii și o familie numeroasă care să aibă grijă de tine. Statul este prezentat ca fiind foarte implicat social și care poate oricând deveni la nevoie un surogat pentru familia autentică. Familia funcționa ca o autentică poliță de asigurare de viață pentru viitorul incert al membrilor familiei. O parte din această poliță a fost preluată de statul asistențial care îți promite că la necaz (pierderea locului de muncă, accident de muncă, probleme de sănătate) te va ajuta el. Familia a intrat astfel într-un ușor con de umbră ca rol și importanță în existența noastră.

În al doilea rând merită menționat și faptul că cea mai mare parte dintre noi am ajuns să muncim enorm de mult pentru a avea un trai decent. Timpul liber care ar trebui dedicat familiei și socializării aproape că nu mai există la foarte mulți. Familia nu mai este acel loc de relaxare și acel loc de regăsire a atributelor și calităților care ne definesc ca oameni. Impozitarea excesivă pe care o practică statul ne face să muncim în  mare parte dintr-un an pentru el (de Ziua Libertății Fiscale din acest an estimarea arată că 182 de zile dintr-un an muncim doar pentru stat și restul pentru noi, la mulți recuperarea acestor zile făcându-se prin slujbe adiționale). Muncim tot mai mult ca să rămânem cu tot mai puțin în mână. Dacă mai te gândești că într-un stat cum este România plătești suplimentar pentru a acoperi proasta gestionare a resurselor (de exemplu îmi repar mașina pe banii mei pentru că am dat cu roata într-o groapă din asfaltul prost reparat) numărul zilelor lucrate pentru stat sunt mult mai multe. Membri familiei se regăsesc tot mai greu și au la dispoziție un interval tot mai scurt de timp pe care îl pot petrece împreună, dacă doresc să aibă un trai cât de cât decent și dacă refuză un trai la negru (care nu e nici el lipsit de stres). Ce să mai vorbim de cei care au emigrat în străinătate pentru a munci acolo și pentru a trimite resursele necesare familiilor lor rămase în țară.

În al treilea rând aș aduce în discuție și eșecul evident și sistematic al statului în ceea ce privește educația copiilor. Învățământul public (care este dominant din România mai ales la nivel de gimnaziu și liceu) a eșuat lamentabil în a conecta la educație pe copii și, cu foarte puține și tot mai rare excepții, a creat mai degrabă copii cu probleme în primul rând pentru familiile lor (mergând chiar la copii care se droghează, care beau alcool de tineri și pe care anturajul din școală i-a transformat în adevărate cazuri sociale). Sunt oameni care nu mai fac copii pentru că se tem pur și simplu de ce o să ajungă aceștia, privind la exemplele negative notabile tot mai dese din jurul lor. Sistemele de valori complet inversate, în care nici nu trebuie să ai multă școală să ajungi prosper din afaceri lipsite de complicații derulate cu statul, pun și mai multe semne de întrebare asupra educației.

Îmbătrânirea populației din România pune și mai multă presiune pe statul asistențial. Odată cu tot mai mulți oameni dependenți de acesta, numărul votanților și al susținătorilor schemele de ajutor social în tot mai variate forme crește semnificativ. Statul are nevoie astfel de tot mai multe resurse pentru a satisface poftele acestora sufocând tot mai mult pe cei de la care extrage aceste resurse. Are loc fie o creștere permanentă de taxe (inclusiv prin inventarea unora noi), fie o relocare a resurselor dinspre servicii publice (autostrăzi în construcție de exemplu) către astfel de ajutoare sociale văzute ca foarte utile (în final se va ajunge la o calitate tot mai proastă a acestor servicii care e tot un cost pentru contribuabili). De privatizarea serviciilor sociale nici nu poate fi vorba.


0 comentarii la “Vina statului în îmbătrânirea populației”
  1. just kidding a spus:

    Cred ca asta-i cel mai bun articul pe blogul asta, in anul curent.

  2. Di Gigio a spus:

    Sistemul asta – „furam de la cei ce produc, si ca sa putem fura va dam si voua partea, celor ce ne votati” e atat de perfect, incat nu cred ca va exista vreodata o alternativa la aceasta hotie in masa.

    Traiasca democratia si furtul in numele majoritatii!

    Hai liberare!

  3. ionut a spus:

    Si, mai periculos, „nu numai celor care ne votati” ci (aici e perversitatea), voua, „bodygarzilor intelectuali” ai acestei agresiuni! Adica taoata pleiada asta de „intelectuali” etatisto/colectivisto/socialisti.

  4. Tudor Ciumara a spus:

    Discutiile pe tema imbatranirii populatiei sunt utile, cu siguranta, de aceea cred ca analiza din articolul acesta ar mai trebui dezvoltata si argumentata.
    Nu sunt eu cel care sa ia apararea statului, dar nici nu sunt convins ca numai catre stat trebuie sa aratam cand ne ingrijoram din cauza imbatranirii populatiei. Imi dau seama ca titlul articolului a fost destul de neutru, dar cred ca o analiza obiectiva ar trebui sa tina cont si de responsabilitatile individuale, nu numai ale statului. In fond, nu este suficient sa vrem o mai restransa implicare a statului, trebuie sa si demonstram, daca este cazul, ca aceasta interventie mai mult strica decat face bine. Si, in problema de fata, indivizii chiar joaca un rol foarte important…
    Si un comentariu ceva mai pe fondul problemei: daca cineva tine mortis poate gasi o vina aproape orcui in aproape orice. Si adevarul e ca in probleme demografice nu trebuie sa ne chinuim prea mult pentru a gasi exemple de greseli ale statului. Observatia mea este insa urmatoarea: daca ne uitam la tari in care interventia statului este mult mai limitata decat in Romania, cred ca aceasta interventie limitata nu a dus la rezolvarea problemei imbatranirii populatiei. In Hong Kong sau Singapore, spre exemplu, natalitatea este mai scazuta decat la noi. Sunt, ce-i drept si contra-exemple, tari cu interventie scazuta a statului si natalitate mai crescuta (ca Australia si Noua Zeelanda sau chiar Elvetia).
    Ceea ce vreau sa spun este ca este util sa ne gandim la problema ridicata de titlul articolului, fara a neglija insa si responsabilitatile noastre individuale. Problema este cu siguranta complexa si poate fi privita din multe unghiuri.

  5. Paun Cristian a spus:

    @ Tudor

    Evident că sunt și alte fațete ale problemei. Că până la urmă natalitatea depinde de fiecare dintre noi. Și că indivizii sunt principalii responsabili pentru ceea ce se întâmplă și nu doar în acest caz.

    Dar… rămâne ideea că ”statul ocrotește familia”, statul are politici publice pentru a crește natalitatea etc. Adică statul ne este vândut ca un panaceu la îmbătrânirea populației și el vine la pachet cu toate aceste oferte atrăgătoare (azil la bătrânețe, subvenții pentru corn și pentru lapte etc.). De unde… tot de la noi. E clar că orice intervenționism are și o altă față (sau costuri). Cred că e bine să ne întrebăm și care sunt costurile ”protecției” pe care ne-o oferă statul în acest caz. Să le evaluăm și să vedem dacă nu cumva ar fi mai bine să fim lăsați în pace.

  6. student a spus:

    Din punctul meu de vedere, imbatranirea populatiei este o functie de 3 factori: speranta de viata, varsta parintilor la nasterea copiilor si numarul de copii nascuti intr-o familie.
    In cazul concret, cresterea sperantei de viata este un lucru bun. Ceilalti doi factori sunt perceputi ca „lucruri mai putin bune”… oare este asa? oare ne dorim sa avem o populatie din ce in ce mai tanara si mai ales, daca avem cele necesare pentru a sustine acest deziderat.
    In ceea ce priveste varsta medie din Romania, aceasta se apropie de 39 de ani, in timp ce in tarile dezvoltate din Vest, aceasta varsta medie tinde spre 42 43 de ani.
    In ceea ce priveste fenomenul de imbatranire a populatie, ca sa putem face o evaluare pertinenta, mai intai trebuie sa avem un etalon.
    Din pacate, nu cred ca avem acest etalon si prin urmare, trebuie sa-l construim. Dar inainte ca sa ne certam ca X crede ca acest etalon ar trebui sa fie 30 de ani, Y 35, Z crede 40 si eu de pilda cred ca trebuie sa fie minim 50, poate ca ar trebui sa analizam intr-un mod fundamentat acest deziderat dar si implicatiile lui pentru economie. De asemenea, trebuie sa vedem si in ce masura acest scenariu este sustenabil pe termen lung, intrucat resursele pe aceasta planeta sunt limitate, iar obtinerea resurselor regenerabile este pentru moment intr-o faza incipienta, foarte departe de a fi o realitate obiectiva privind asigurarea sustenabilitatii unui anumit consum de resurse.
    Mai mult decat atat, cred ca trebuie sa intelegem si mecanismul prin care dorim sa implinim acest deziderat. Pentru moment, cred ca singurul mod prin care putem tine in frau procesul de imbatranire al populatiei este sa fie sa facem copii la varste din ce in ce mai fragede sau sa facem mai multi copii.
    Presupunand ca vom folosi ambele variante pentru a trage in jos varsta medie a populatiei, compensand astfel si surplusul de varsta pe care il dau batranii ce traiesc din ce in ce mai mult, vom ajunge destul de repede la o situatie cand vom avea o fertilitate de peste 2. Astfel, de exemplu, presupunand ca speranta de viata este 80 de ani si noi dorim sa avem o populatie cu varsta medie de 30 de ani, atunci pentru a inclina balanta in aceasta directei, vom avea nevoie de mai multe persoane tinere, intrucat daca am avea o natalitate constanta, in acest caz, varsta medie ar fi prin apropierea valorii de 40 de ani. Deci pentru a trage in jos media, va trebui sa introducem in ecuatie un numar mai mare de tineri care sa traga in jos aceasta valoare. Mergand in continuare, tinerii respectivi vor imbatrani iar pe masura ce imbatranesc si trec de „benchmark-ul” de 30 de ani, vor avea nevoie la randul lor de si mai multi tineri care sa traga in jos varsta medie si asa mai departe, pana cand populatia unei tari, dar si a planetei va creste si va tot creste…
    Astfel, ne punem problema, cat ne permitem sa avem o crestere a populatiei, avand in vedere ca resursele sunt limitate? nu stiu, dar nu cred ca foarte mult. Mai departe, trebuie sa intelegem ce beneficii vom avea daca tinem varsta medie a populatiei la un anumit nivel. La aceasta intrebare, putem veni cu un raspuns simplu: „ca sa asiguram sustenabilitatea sistemului de pensii”.
    Mergand mai departe, ne punem intrebarea ce confera sustenabilitate unui sistem de pensii, cu siguranta nu banii discretionari, care pot fi tipariti fara limita asa cum bine spuneti. Sustenabilitatea unui sistem de pensii este data de capacitatea acestuia de a permite unei persoane iesite la pensie sa consume un cos de bunuri aducatoare de utilitate. Deci daca vrem sa avem un sistem de pensii sustenabil si niste pensionari multumiti, atunci, trebuie mai intai sa ne asiguram ca avem un sistem economic care sa produca suficiente bunuri economice, care sa satisfaca intr-un mod corespunzator nevoile celor ce au lucrat si acum sunt iesiti la pensie.
    Mergand mai departe cu rationamentul, daca sustenabilitatea sistemului de pensii este sinonima cu capacitatea economiei de a produce suficiente bunuri pentru consumul populatiei, incluzand aici si ponderea de produse ce le revin pensionarilor, atunci, pentru a gasi problema ce ameninta sustenabilitatea acestui sistem, trebuie sa vedem cum functioneaza acesta si ce am putea face pentru a creste output-ul.
    Prin urmare, trebuie sa ne intoarcem la primele lectii de economie si anume factorii de productie (pentru a simplifica discutia, ne rezumam doar le cei 3 primari; munca, resurse naturale si capital). In situatia Romaniei din prezent, daca pensionarii nu sunt multumiti de puterea lor de cumparare, am mari indoieli ca li se trage de la faptul ca in economie nu este suficienta forta de munca pentru a produce mai multe produse. Dimpotriva, la o populatie activa de peste 9 milioane, mai putin de jumatate sunt angajati, iar din acestia aproape o treime sunt la stat. Din cealalta jumatate a fortei de munca, vreo doua milioane de persoane sunt plecate prin alte tari, iar din restul de 2,5 milioane, doar vreo 700000 sunt preocupate cu gasirea unui loc de munca. Deci putem spune ca avem cam 1800000 de persoane care nu fac nimic. In acest context, am mari indoieli ca sporirea ofertei de forta de munca va rezolva vreo problema, ba din contra, respectivele persoane fara loc de munca, vor pune presiune pe resursele societatii, si vor fi asimilate cu pensionarii, neproducand nimic, dar spre deosebire de acestia, motivul lor va fi ca nu unde sa produca.

    Prin urmare, de voie de nevoie, trebuie sa privim decizia de a face un copil ca pe o investitie si sa o analizam ca atare, dupa rigorile oricarei analize financiare, dar peste acestea, cred ca mai trebuie sa adaugam si alte rigori, date de imposibilitatea lichidarii „investitiei”, in caz ca lucrurile merg prost.
    In evaluarea investitiei intr-un copil, trebuie sa tinem cont de caracteristicile contextuale ale mediului socio-economic care dicteaza daca acest tip de investitie este oportun sau nu.
    Pentru moment, piata muncii este suprasaturata cu oferta, in consecinta salariile sunt foarte mici, comparativ cu tarile UE, chiar si raportat la cele foste comuniste. Prin urmare, nivelul de trai al respectivei persoane cand va ajunge pe piata fortei de munca va fi relativ redus;
    In al doilea rand capacitatea economiei de a genera noi locuri de munca este limitata, si in marea majoritate a cazurilor, locurile de munca sunt create in urma initiativelor de afaceri ale investitorilor straini. Pur si simplu, partea autohtona a economiei romanesti nu este capabila sa creeze noi locuri de munca.
    In al treilea rand luand in considerare primul si al doilea argument, dar si eliminarea barierelor de pe piata fortei de munca la nivel european in 2014 este de asteptat ca numeroase persoane sa-si caute de lucru prin strainatate, scenariu ce va fi cu siguranta impartasit si de un numar semnificativ, daca nu chair majoritar din noile generatii.
    Mai departe, este problema sistemului educational, care in Romania este la pamant. Din punctul meu de vedere, un copil ce trece prin scoala romaneasca acum, este un copil risipit. Nici nu are cum sa fie altfel, avand in vedere salariile de mizerie din invatamantul preuniversitar, unde se angajeaza ca profesori, doar cei mai slab pregatiti tineri absolventi si adesea doar temporar pana gasesc alt loc de munca mai bine platit, intrucat in sistemul de invatamant preuniversitar, promovarile vin greu iar sporul de salariu este foarte mic. In acest context, am mari indoieli ca la catedrele din scoli si licee vor ajunge oameni care sa fie capabili sa-i faca pe elevi sa gandeasca, rezumandu-se la a-i pune pe elevi sa memoreze niste informatii (adesea si depasite) din manuale.
    Revenind la problema factorilor de productie, motivul pentru care economia romaneasac nu e capabila sa creeze locuri de munca, are de-a face cu dificultatea de a avea economisire si deci investitii autohtone (nici nu-i de mirare, intrucat, in medie, un roman poate economisi doar 0,3% din venitul sau, asa cum am aratat anterior). In consecinta aceste sume stranse cu greu nu sunt suficiente pentru a putea finanta o dezvoltare economica sustenabila, cu atat mai putin cu cat majoritatea economisirilor ce sunt depuse la banci, ajung sa fie folosite pe post de imprumuturi de nevoi personale, credite imobiliare, descoperiri de cont precum (si alte utilizari care nu creeaza premisele pentru a avea o economie nationala sanatoasa) si nu pentru a finanta exclusiv capacitatile de productie, atat de deficitare in aceasta tara. Astfel, nici nu este de mirare ca nu avem suficient de multe locuri de munca.
    Mergand un pic mai departe, trebuie inteles ca din punct de vedere fiscal, vor fi avantajate companiile ale caror procese productive sunt intensive in bunuri de capital si mai putin in munca, intrucat munca este puternic impozitata (la 100 de lei primiti in mana de angajat, statul incaseaza 82) pe cand la achizitionarea bunurilor de capital, 24% din valoarea facturii este TVA deductibil, ce va fi recuperat. Mai mult, impozitul pe profit este de 16%. Prin urmare este lesne de inteles ca in viitor se va pune accent din ce in ce mai mult pe inlocuirea lucratorilor cu utilaje robotizate, trend sustinut si de inovatiile tehnologice. Mai mult decat atat, in cazul Romaniei situatia este chiar mai grava intrucat nivelul de trai scazut se asociaza cu un cos de consum ce contine produse standardizate de masa, ce pot fi realizate in mod automatizat. Deci exista toate sansele ca intreprinderile din Romania (si nu numai) ce realizeaza asemenea produse sa devina din ce in ce mai automatizate, diminuand drastic numarul de angajati. Astfel se poate argumenta ca noile investitii ce vor fi facute in imbunatatirea capacitatilor de productie nu vor genera noi locuri de munca, ba chiar este de asteptat ca aceste investitii sa genereze someri.
    Revenind la problematica investitiei intr-un copil, trebuie sa intelegem foarte clar ca acest tip de investitie are tipicul lui. In primul rand aceasta investitie odata inceputa trebuie terminata, in al doilea rand, aceasta investitie are nevoie de finantare in permanenta, nefiind permise intermitente in al treilea rand, aceasta investitie depinde de buna functionare a sistemului de invatamant (care este in prag de colaps), in al patrulea rand, exista sanse ca respectivul copil sa aiba diferite probleme (boli ereditare, alienare mentala, dotare intelectuala modesta daca nu chiar slaba), in al cincilea rand, cei ce aleg acest tip de investitie se confrunta cu riscul ca „investitia” sa alege calea emigrarii; mai mult, dupa ce copilul ajunge matur, poate sa nu se angajeze, ramanand povara pentru parinti, la fel cum se poate angaja fara forme legale, sau lucrand la gri, situatie ce va fi in raspar cu asteptarile celor ce au crezut initial ca mai multi copii inseamna un sistem de pensii mai sustenabil.
    In aceste conditii, daca este sa facem o investitie, de pe urma careia sa beneficiem la batranete, poate ca ar trebui sa ne orientam resursele financiare spre investitii relativ sigure, cum ar fi investitiile in capital si nu in viitoarele generatii de someri, emigranti si picati la BAC.

    Revenind la problema gasirii acelei varste benchmark, trebuie sa tinem seama si de dinamica consumului de resurse pe care il va genera dezvoltarea economica corelata cu o posibila dezvoltare demografica. In aceasta analiza, scopul este de a corela cat mai bine resursele existente cu dinamica nevoilor ce vor fi generate de o economie in dezvoltare, cu atat mai mult cu cat Romania este subdezvoltata economic. In acest context, exista premisele unei cresteri a necesarului de resurse naturale (in special energetice) chiar si cu un spor natural negativ, intrucat scopul de a creste nivelul de trai se traduce intr-o crestere a resurselor utilizate. Mai mult, putem echivala indicatorul PIB cu produsul intre populatie, bunurile consumate de populatie si energia necesara pentru a produce un bun. Astfel, daca vrem sa consumam mai multe produse, va trebui sa consumam mai multe resurse, iar daca avem si boom demografic, atunci presiunea pe resursele limitate va fi si mai mare si astfel acestea se vor epuiza din ce in ce mai repede, ajungandu-se la un moment cand nu vor mai exista aceste resurse, cu accent pe petrol si astfel daca o anumita resursa va disparea sau va fi oferita pe piata intr-o cantitate din ce in ce mai mica, vor aparea probleme serioase in acea societate, ca o urmare fireasca a unor dezechilibre macroeconomice determinate de colapsul acelor ramuri industriale care nu vor mai avea materie prima (in special daca e vorba de petrol).
    Mergand mai departe, nu stiu daca este potrivit ca oamenii tineri sa se pripeasca la facut copii. Eu cred ca aceasta decizie trebuie luata de oameni maturi (trecuti de 40 de ani), cu experienta de viata, cu o cariera stralucita in spate si implicit de acei oameni care au ce lasa urmasilor pe post de mostenire, si aici nu vorbesc doar de bunuri materiale ci mai ales de un cunostiintele, experientele acestora, experiente care au slefuit in timnp un anumit mod de gandire, o anumita constiinta, orientata spre autodepasire, performanta si excelenta din toate punctele de vedere. Prin urmare, daca constiinta este caracteristica definitorie pentru specia umana, consider ca banalul act fiziologic de perpetuare trebuie amendat pentru a include si modalitati de perpetuare si perfectionare a constiintei, necesitate pe care o consider imperativa, in contextul foarte dinamic al globalizarii, dar si sub iminenta amenintare a epuizarii resurselor naturale.
    Astfel, consider cu tarie ca imbatranirea populatiei este un fenomen normal, chiar benefic, intrucat decizia de a face mai putini copii (adesea doar unul singur) si la o varsta din ce in ce mai inaintata este in masura sa pregateasca terenul pentru vremurile cand se va constientiza ca resursele existente nu pot asigura sustenabilitatea societatii , fiind foarte posibil ca natalitatea sa fie puternic reglementata, in asa fel incat doar cei cu adevarat virtuosi sa aiba imensul privilegiu de a avea urmasi.

    Abordand problema si dintr-o maniera mai putin conventionala, aparitia si existenta scolii publice obligatorie si gratuita poate fi o consecinta a faptului ca marea majoritate a parintilor nu prea au ce sa transmita copiilor in materie de cunostiinte. Astfel a aparut scoala publica, un instrument de sintetizare si sistematizare a unor informatii considerate utile.
    Presupunand prin absurd ca de la o anumita data, toti doritorii de copii, vor incepe mai intai sa se perfectioneze pe ei, sa inceapa sa economiseasca si eventual sa deschida o afacere, pe care sa o gestioneze bine, aducandu-le un profit substantial si respectivii vor decide abia atunci sa faca un copil, in acest caz, respectivul copil pur si simplu nu va mai avea nevoie de scoala publica, intrucat el va avea ocazia sa invete inca de la o varsta frageda cum se gestioneaza o afacere, in mod pragmatic, avand ca profesori tocmai pe parintii lui.

    Astfel, daca toti doritori de copii vor urma aceasta conduita, se va ajunge in cele din urma la o societate in care saracia va fi eradicata complet, ca urmare a faptului ca nu se vor mai naste copii in familii sarace ce nu pot oferi nici o perspectiva acelor tineri. Mai mult, se vor crea premisele ca si somajul sa dispara repede din peisaj, pe masura ce din ce in ce mai multi tineri vor avea asigurat un loc de munca inca de dinainte de a se naste, iar dezvoltarea acestor afaceri de familie, va crea premisele ca si alti oameni sa iasa de sub mantia somajului si a saraciei, iar peste acestea, respectivele generatii nu vor mai cadea prada demagogiei ieftine a diferitilor lideri politici ce tot promit dar care nu infaptuiesc nimic. In ceea ce priveste acest tipar, chiar si Mugur Isarescu se pare ca l-a practicat cu fiul lui (ca tot ati pomenit la curs de vinurile lui Mugur Isarescu vandute la suprapret), intrucat acesta nu a fost asa de stralucit ca tatal sau, tarandu-se prin scoala (presupunand ca fiul lui M I ar fi avut alta stofa, cu siguranta ca ar fi ocupat un post de conducere intr-o companie mare, intrucat tatucu i-ar fi putut plati orice program de studii… in antiteza este baiatul lui Nicolae Danila, care se pare ca a calcat pe urmele tatalui sau, ajungand deja intr-o functie inalta). Astfel, respectivul copil are o afacere din care scoate cu siguranta un profit substantial. Presupunand ca acel copil s-ar fi nascut intr-o familie de muncitori, mai mult ca sigur ca nu ar fi avut acum mai mult de 15 milioane in mana. Asa are cu siguranta peste 5000 de Euro din aceasta afacere.

    In concluzie, pot spune ca trebuie sa ne orientam bine atunci cand luam anumite decizii si sa tinem seama de contextul unei decizii, intrucat contextul este in masura sa ne dea toate planurile peste cap.
    De asemenea, trebuie sa avem in vedere si urmatorul lucru: atunci cand avem de luat o decizia importanta trebuie mai inati sa gasim suficiente motive pentru a fundamenta acea decizie. Din pacate in Romania decizia de a face un copil are la obarsie orgoliul si nu ratiunea (intelegand prin ratiune un ansamblu de functii cognitive ce realizeaza asocieri, comparatii, corelatii intre informatiile receptate, cu scopul de fundamenta decizii si de face prognoze, etc), intelegand prin orgoliu o dorinta puternica si necontrolata de a face ceva, dorinta ce nu tine seama de nici un rationament si ce se manifesta neconditionat, chiar daca o analiza (oricat de superficiala) ar dovedi cat de neoportuna este o anumita decizie. Mai mult, decizia din orgoliu nu este convergenta spre un scop anume, la fel cum nu este consecventa si nici coerenta.
    In acest caz, cred cu tarie ca daca vrem sa fim capabili sa gsaim solutii la probleme dificile, mai intai, trebuie sa fim capabili sa ne controlam pe noi, sa fim capabili sa ne revizuim modul de gandire, constiinta si sa diminuam din ce in ce mai mult intruziunile incoerentei, inconsecventei si neconvergentei in deciziile noastre.
    Dincolo de acestea, trebuie inteles foarte clar inca un lucru: caracterului neconditionat al deciziei de a face un copil nu i se va raspunde intr-un mod reciproc cu o decizie neconditionata de angajare pe un anumit loc de munca.

    In ceea ce ma priveste pe mine, pot spune ca resimt din plin situatia dificila de pe piata muncii, suprasaturata cu oferta dar cu putine locuri de munca, salariul de doar 14 milioane, full time in audit stand martor.

Comentariul tau