Intervenționismul monetar este forma cea mai avansată și mai sofisticată de alterare a mecanismelor pieței de către stat. Mecanismele monetare sunt mai puțin vizibile și nu sunt atât de supărătoare la prima vedere. Sunt însă mult mai devastatoare decât reglementările de mediu sau cele legate de protecția consumatorului. Cea mai discutată formă de intervenționism monetar este producția monetară din nimic prin tipărire și prin expansiunea creditului din nimic (privilegiu acordat de rezerva fracționară cu care operează băncile pe depozitele la vedere). În aceeași categorie intră însă și manipularea dobânzilor pe piață și manipularea cursului de schimb (ambele fiind și o consecință a producției monetare din nimic). Ambele prețuri din economie sunt în prezent foarte reglementate și controlate prin pârghii directe sau indirecte de către stat (chiar și în cele mai ”capitaliste” țări din lumea aceasta). Manipularea dobânzilor este evidentă pe orice grafic pe o perioadă mai îndelungată: vezi aici pentru dobânzile FED (dobânda s-a blocat de vreo câțiva ani deja într-o bandă între 0% și 0.25%); vezi aici pentru dobânzile din interbancar; vezi aici pentru volumul economisirilor (concluzia: economisirile scad exponențial și dobânzile scad la fel de exponențial).

Manipularea dobânzilor, ca și celelalte acțiuni ale statului în plan monetar (țintirea prețurilor, țintirea cursului de schimb), ne este vândută evident ca ceva benefic pentru economie: dacă dobânda este menținută la un nivel scăzut investițiile pe care le poate face statul, dar și sectorul privat vor fi mai mari, ocuparea va crește, șomajul va scădea și politicienii vor avea acea liniște electorală necesară. Nimic despre eroarea în care ne împinge pe toți cu bună știință statul prin această intervenție. Nimic despre așteptările inflaționiste și cele legate de riscul sistemic acumulat în urma expandării fără precedent a datoriilor publice și  deficitele aproape permanente cu care operează concertat toate statele ”capitaliste” din lumea în care trăim. Argumentul ”dacă toți din jurul nostru fac așa de ce am face noi diferit?” devine hilar și stupid. Ne aruncăm cu o plăcere sinucigașă în valurile mainstream-ului și ne lăsăm fără nici cea mai mică împotrivire pradă un ”teorii” goale și lipsite de sens.

Dobânda este un preț – prețul capitalului. Dobânda depinde semnificativ de preferința noastră de timp. Locul unde se tranzacționează această preferință de timp este piața capitalului. Acolo se întâlnesc cei care vor să consume mai degrabă acum (au preferință mare de timp) și cei care vor să consume mai degrabă mai târziu (au preferință mică de timp). Într-un capitalism autentic dobânda (ca multe alte prețuri) ar trebui să fie lăsată să se formeze în piață pe baza cererii de capital (companiile private în special) și a ofertei de capital (populația în special). Acest preț transmite o informație esențială pentru cei care economisesc și pentru cei care investesc: o dobândă mică arată abundența capitalului (prea mulți care își amână consumul și sunt dispuși să investească sau să economisească ceea ce au câștigat din schimburile lor) și o dobândă  mare indică raritatea celor care pun capitaluri deoparte (mai puține economisiri). Evoluția actuală (și de foarte mult timp) ne arată că lucrurile stau taman pe dos: dobânzile sunt tot mai mici și mai apropiate de zero fără să existe o abundență a economisirilor în piața de capital. Deci operăm cu toții cu un preț manipulat de la centru. Dobânzile apropiate de zero și tot mai stabile în jurul acestui ”preț” sunt un non-sens economic și nu au nici o legătură cu piața și cu capitalismul. Ne prelungesc agonia și ne aruncă într-o prăpastie și mai mare.

Consecințele devastatoare în plan economic ale acestei manipulări continue sunt următoarele:

[1] Eroarea permanentă în care ne aflăm în acțiunile antreprenoriale pe care le întreprindem în piață. Pentru că nu putem prezice evoluția viitoare a dobânzii nu știm cât de mult să ne întindem atunci când vrem să facem o investiție: nu știm cât de mult să ne împrumutăm (dacă dobânda va crește vom prefera o sumă mai mică), pe ce perioadă (dacă dobânda va crește vom prefera o perioadă mai scurtă), cât de accelerat să dăm banii înapoi (dacă dobânda va crește vom prefera o rambursare mai accelerată), tipul de dobândă (dacă dobânda va crește vom prefera o dobânda variabilă, dacă va scădea vom prefera o dobânda fixă). ”Certitudinea” pe care ne-o oferă statul (dobândă fixă și apropiată de zero) pare că rezolvă multe din problemele de mai sus. Așteptările inflaționiste și cele legate de riscul sistemic fac ca deținătorii privați de capitaluri să nu mai fie de acord cu dobânda manipulată de stat (foarte redusă). Incertitudinea care apare este legată de cât timp durează până când piața se va scutura de aceste chingi monetare și va intra în acea ajustare dură – criza. ”Cât de mare va fi criza?”, ”Când va veni?” sau ”Când vom scăpa de criză?” sunt întrebări cu care trebuie să ne obișnuim în acest context tot mai sumbru. O ”certitudine” inutilă de care am fi mai bine să fim lipsiți. Criza corectează periodic toate erorile de calcul pe care am fost forțați să le facem acționând orbește cu o dobândă care nu e ceea ce trebuie să fie. Lăsarea liberă a dobânzii ar corecta mult mai din timp aceste erori și ar genera crize individuale (falimente) mult mai reduse ca amplitudine și cu consecințe sociale mult mai mici. Ciclurile economice nu ar exista și economia ar evolua natural în funcție de resursele de capital disponibile.

[2] Dobânda este esențială pentru rata de actualizare (prin preferința de timp pe care o include). Atunci când avem de a face cu dobânzi care artificial sunt tot mai reduse asistăm și la o manipulare a ratei de actualizare. Cine știe puțin calcul actuarial cunoaște faptul că prețul oricărui activ financiar (acțiuni, obligațiuni) depinde de valoarea prezentă a fluxurilor viitoare generate de aceste active financiare (dividende, cupoane). Când actualizezi cu o rată de actualizare mică sau în scădere, prețul activelor financiare crește nenatural de mult. Când manipulează dobânda, statul manipulează cu bună știință prețul activelor financiare de pe bursă. Comportamentele economice se transformă radical: e mult mai profitabil ”să joci la bursă” decât să produci ceva real pe piață. Pe termen lung se vor pierde competențe importante: în loc să ne ocupăm de rafinarea și sofisticarea produselor destinate pieței ne ocupăm de inventarea de mecanisme financiare cât mai piramidale și cât mai greu de înțeles și decriptat de către o bună parte din ”jucători”. Manipularea dobânzilor deconectează pe zi ce trece tot mai mulți actori de la economia care contează. Bursa a devenit mai degrabă un imens cazinou în loc să fie o piață autentică a capitalurilor.

[3] Manipularea dobânzilor ne transformă tot mai mult în sclavii statului. Accesul la resursele ”ieftine” de capital produse din nimic se face cu prioritate de către stat (instituțiile sale, companiile sale) și de către instituțiile financiar – bancare. Actorii privați (companii private, indivizi) nu au acces direct la aceste ajutoare de stat mascate (pe care nu le incriminează nimeni!!!). Statul distribuie apoi banii prin mecanismul ”proiectelor de interes național”. Contractele cu statul devin mult mai importante. Ele se fac în afara pieței și a mecanismelor sale care ar ține deoparte în bună măsură frauda, corupția sau birocrația.  În loc să mai producem ”cornul și laptele” pentru piață vom opta să le distribuim în ”programe naționale de hrănire a populației”. Antreprenoriatul este serios lovit de aceste ”facilități de finanțare” aproape gratuite. Ca să dea impresia că îl preocupă și soarta IMM-urilor, statul crează tot felul de organisme care să includă la festinul capitalului gratuit și câțiva antreprenori pe care nu piața îi selectează și tot un reprezentant al statului. Încetul cu încetul, nimic nu mai mișcă în economie fără vrerea politicianului.

[4] Băncile cad și ele tot mai mult în mrejele statului și ”binefacerilor” sale. În loc să fie atente cu banii pe care îi împrumută, băncile închid ochii pentru că sunt salvate în permanență de capitaluri nelimitate pe care le pot împrumuta fără un cost prea mare. Hazardul moral este de nestopat. Eroarea în activitatea de creditare este și ea tot mai însemnată. Atunci când băncile închid ochii la state precum Grecia sau Portugalia lucrurile se complică semnificativ. Când statul intră în piața capitalurilor și cere insistent finanțare la concurență cu sectorul privat apar probleme mult mai mari decât ni se prezintă.

[5] Comportamentul băncilor nu se alterează doar în modul în care acestea acordă credite ci și în atitudinea față de cei care economisesc. Economisirea este motorul sănătos al dezvoltării unei economii. Fără economisire și capital, bunurile de capital nu pot fi produse și astfel producția se limitează la foarte puține stadii de producție. Cu o bancă centrală generoasă în a acorda resurse cu dobândă 0, băncile comerciale nu mai dau doi bani pe economisirile populației. Fără să vrem suntem obligați fie să acceptăm o dobândă care nu mai acoperă riscul și inflația, fie să găsim alternative de plasament (pe care tot statul le controlează sau le inhibă – a se vedea tranzacțiile cu aur sau cu terenuri sau ), fie să consumăm tot ceea ce am putea pune deoparte din ceea ce câștigăm.  Fiscalitatea împovărătoare și tot mai progresivă încă e ”suportabilă” și nu naște furie prea mare pentru că avem aceste resurse pe care în mod normal ar trebui să fim lăsați să le punem deoparte pentru a ne crea în viitor alternative suplimentare de consum (când nu vom mai putea lucra cu aceeași intensitate). Încetul cu încetul sărăcim și ne întrebăm de ce sistematic nu mai reușim să consumăm ca înainte: pentru că statul ne-a învățat să fim mai degrabă consumatori decât economisitori de resurse. Prin manipularea dobânzilor statul ne-a indus în mod nociv o preferință de timp foarte mare: preferăm mai degrabă acum pentru că pe termen lung suntem toți morți.

Consecințele manipulărilor pe care statul le produce pieței capitalurilor scapă multora dintre noi. Ne grăbim mult prea devreme să cântăm prohodul piețelor sau capitalismului sau căutăm greșit tot felul de ”soluții” crizei actuale: corectarea guvernanței în bănci, controlul și supra-reglementarea pieței, intensificarea creditării pentru proiectele statului, capitalizarea băncilor din producție monetară, fonduri regionale sau globale de salvare a statului și băncilor etc.


5 comentarii la “Consecințele manipulării dobânzilor de către stat”
  1. Muad_Dib a spus:

    Felicitări pentru articol. Un excelent cadou de Crăciun pentru cei care vor să înveţe câte ceva economie.

    Crăciun Fericit!

  2. Daniel a spus:

    Interesantă tema însă…

    Totul pare legal și democratic. Până la urmă nu există o lume perfectă cu sau fără piețe libere. Și dacă am lăsa piețele libere ar exista probleme pentru o parte dintre noi. Dacă efectul este pozitiv pentru majoritatea dintre noi și doar o cantitate marginală de oameni suferă pentru că dobânda e dusă către zero nu văd care ar fi problema.

    Ne bucurăm cu toții că:
    – Prețurile acțiunilor la un anumit moment dat au luat-o mult în sus și observăm că în SUA își revin încetul cu încetul. Important e să ieșim la timp din piață;
    – Ne putem lua mai ușor case nu să stăm pe străzi. Avem astfel liniștea necesară să ne plătim creditul muncind și neavând problema unde vom face duș;
    – Afacerile găsesc mai ușor finanțare.

    Victimele colaterale pot fi foarte puține la număr.

  3. ionut a spus:

    „Dacă efectul este pozitiv pentru majoritatea dintre noi și doar o cantitate marginală de oameni suferă pentru că dobânda e dusă către zero nu văd care ar fi problema.”

    Pe bune? Asa si-au zis si nemtii (fo’ 70 de milioane): hai sa-i bagam pe unii in cuptoare (ca sunt mult mai putini si marginali).

    Nasterea genului astuia de idioti e efectul sarlataniei care e monetarismul.

    Ia hai sa-i facem scalvi pe toti „Danielii” (si pe mamele lor), ca sunt putini si marginali si efectul pentru noi, ceilalti, majoritarii, e benefic!!

  4. Daniel a spus:

    @ ionut

    Lasand la o parte pe mama (care saraca a murit demult si nu mai ai cum sa o faci sclava), nu cred ca ai gasi prea mult suport in acest sens (sa votezi o lege a sclaviei). Toti se vor gandi ca ar putea deveni si ei sclavi la un moment dat si e de rau.

    Aici e smekeria: dobanda zero sau inflatia nu le e clar la foarte multi ca fiind o forma sclavie. In timp ce sclavia sau violenta fizica directa e pedepsita si hulita instantaneu. Important e sa propunem astfel de smekerii care pentru cei mai multi dintre noi inseamna profit si pentru cei mai multi dintre noi nu au un inteles clar.

    E greu sa convingi oamenii ca inflatia e sclavie, mai ales pe Gogu de la tara care cumpara prea putin de pe piata. Adeseori fiinta umana accepta uneori benevol anumite „sclavii”.

  5. ionut a spus:

    Inflatia (de mijloace fiduciare) e o forma de talharie in forma continuata.

    „Dacă efectul este pozitiv pentru majoritatea dintre noi și doar o cantitate marginală de oameni suferă pentru că dobânda e dusă către zero nu văd care ar fi problema.

    „Toti se vor gandi ca ar putea deveni si ei sclavi la un moment dat si e de rau.”

    Nici acu’ „nu vezi care e problema”? Oricine ar putea deveni la un moment dat un „marginal” care sufera din cauza inflatiei (de mijloace fiduciare) si a flasificarii dobanzii.

Comentariul tau