De ce Stiglitz și Krugman se află în eroare

Criza actuală a aruncat în aer toată ”munca” lui Keynes care a lucrat asiduu pentru a produce ”argumente” în favoarea expansiunii fiscale și monetare ca soluție pentru ocuparea  totală. Prețurile se dovedesc a fi rigide doar pentru moment și pe termene din ce în ce mai scurte. Nici nu apucăm să ieșim din criză că intrăm deja într-o alta pentru care avem mereu și mereu aceleași ”soluții”: expandarea și mai mult a taxelor și a cantității de bani din economie (inflație) dublată de întărirea supravegherii în sistemul financiar-bancar, de reglementarea cu și mai multă râvnă a operațiunilor pe care le pot face băncile centrale.

Discipolii lui Keynes nu puteau să nu vină cu alte soluții față de ”maestrul” lor. Atât Stiglitz cât și Krugman, dar și alții (Nouriel Roubini, Michael Spence, Jeffrey Sachs care e în extaz în fața modelului social suedez), nu văd nici o problemă în faptul că datoria publică a continuat să crească exponential în criză în toate țările, că deficitele bugetare sunt și ele de necontrolat, că băncile în continuare acumulează credite neperformante dar nu sunt lăsate să falimenteze, că țări ca Cipru naționalizează bănci și depozite bancare private, că presiunile inflaționiste sunt tot mai mari etc. Acești ”specialiști” de Nobel nu au o teorie corectă a crizei și ratează sistematic cauza acesteia: expansiunea monetară și a creditului. Cu o teorie greșită și soluțiile pe care le propui sunt complet aberante, iată câteva dintre ele desprinse din autorii invocați mai sus:

1. Crearea unei structuri care să controleze și mai bine sectorul bancar (propunerea de a crea Uniunea Bancară în Europa, propunerea de a crea o Autoritate de Supraveghere Financiară în România). Funcționarii din aceste instituții vor avea puteri de control sporite asupra operatorilor din piață;

2. Elaborarea de reglementări stricte cu privire la activitatea bancară (separația între activitatea de investiții – investment banking de activitatea de creditare – commercial banking în instituțiile financiar bancare);

 3. Crearea de fonduri de salvare consistente (exemplul TARP din SUA sau exemplul EFSF din Europa, rezerva internatională a băncilor centrale din țările emergente întărite semnificativ prin împrumuturi generoase acordate de ”troică” pentru a putea apăra cursul de schimb din aceste țări);

4. Reglementări stricte pentru operațiunile sophisticate folosite în cadrul piețelor financiare – securitizarea, emisiunea de DR-uri, sindicalizarea bancară;

5. Control mai strict la nivelul agențiilor de rating care monitorizează și evaluează riscurile asociate fluxurilor de capital (investiții străine directe și de portofoliu, credite externe cu sau fără garanție guvernamentală);

6. Infuzia masivă de lichiditate prin activarea tiparniței care e menită să creeze resurse importante pentru sectorul financiar-bancar greu încercat de retragerile masive de capitaluri pe fondul aversiunii la risc în creștere sau datorită creditelor devenite neperformante peste noapte (asta după ce băncile nu mai pridideau să crediteze în stânga și în dreapta fără nici o grijă pentru risc).

Nimic despre rezerva fracționară (care permite expandarea creditului pornind de la aceleași depozite la vedere care diminuează puterea de cumpărare a tuturor), nici un cuvânt despre expansiunea monetară (care permite introducerea în sistem a unor lichidități adiționale care diminuează puterea de cumpărare a tuturor) și nici un cuvânt despre salvarea sistematică de la faliment a operatorilor bancari. Redistribuționismul din spatele rezervei fracționare și a expansiunii monetare scapă sistematic acestor ”specialiști”.

Producția monetară din nimic, trebuie să recunoaștem acest lucru deschis, este o hoție sistematică de putere de cumpărare care se transferă fără vrerea noastră din buzunarele noastre spre buzunarele celor care controlează politic această mașinărie diabolică. Spre deosebire de taxe, producția monetară e mai greu de controlat și mai greu de perceput de către cetățeanul de rând. E o hoție foarte sofisticată. Ei bine, în loc să îi preocupe această hoție și să încerce dărâmarea din temelii a acestui mechanism pervers, discipolii lui Keynes (Stiglitz, Keynes, Akerlof și restul) pledează pentru și mai mult redistribuționism și jaf din buzunarele noastre (sau închid ochii la el) și deturnează discuția spre întărirea capacității legale și instituționale de control al pieței (prea ticăloasă și prea plină de externalități negative). E ca și cum într-un autobuz își face veacul o gașcă de hoți de buzunare iar noi ne preocupăm de sediul poliției, de uniforma ofițerilor de poliție și de cât de sofisticată să fie arma din dotarea polițistului. Asta în condițiile în care furtul din buzunarele noastre (cum este și cel prin expansiune monetară și prin expansiunea creditului) rămâne o faptă legală și legitimă, asiduu apărată de teoreticienii de vază ai cetății (premiați, galonați cu surle și trâmbițe). Dublul standard este cu adevărat bulversant: hoții de buzunare din autobuze, dacă sunt prinși, fac ani grei de pușcărie în timp ce cei care fură putere de cumpărare prin expansiunea monetară sau a creditului sunt lăsați în libertate. Prosperitatea celor ”sofisticați” în a ne dijmui puterea de cumpărare este evidentă. Ce sens are, în aceste condiții, să ai tot felul de instituții și ofițeri de pază dacă nu poți să prinzi pe adevăratul vinovat al crizei care acționează ”legal” în ”interesul national”? O Autoritate de Supraveghere Financiară este absolut inutilă și nu va preveni nici o criză viitoare. Putem include în aceeași categorie de măsuri aberante și propunerea legată de o competiție monetară în loc de monedă unică globală (asist la tot felul de discuții prin care se aduce în prim plan ideea că  în loc de Euro să avem mai multe monede pentru că această competiție monetară ne-ar scăpa de probleme). Rămân însă la ideea că fără interzicerea expansiunii monetară prin rezervă fracționară sau prin tipărire concurența între mai multe monede fiat e fără sens. E ca și cum ai fi mulțumit că în autobuz nu intră un singur hoț de buzunare ci mai mulți hoți de buzunare care s-ar afla în competiție pentru buzunarul tău. Competiția nu are nici un sens între monede fiat.

Aici greșesc toți acești neo-keynesiști atunci când oferă tratamentul lor la criza actuală: admit ca legal furtul de putere de cumpărare și redistribuția politică a acestei puteri de cumpărare pe argumente politice.  În aceste condiții nu vei ieși din criză ci, dimpotrivă, ne vom îndrepta cu motoarele turate către una nouă. Trăind cu iluzia că suntem protejați de reguli, instituții și controlori cu puteri sporite dar care se plimbă inutil prin piață și ”arestează” sau ”amendează” nevinovați în timp ce adevărații hoți sunt protejați de lege (sau contract social).