Comunismul e petrecereSocialiștii au o obsesie generalizată pentru impozitare (în consecință și pentru evaziune) văzută ca metoda de luat cu japca resurse din buzunarele ”bogaților” pentru a fi redistribuite ”săracilor” pe criterii strict  arbitrare (subiective). Fără o taxare consistentă, intervenționistul nu își justifică rolul său în societate, nu poate obține un profit pentru el și prietenii săi sau nu poate rezista la putere vreme îndelungată. În aceeași categorie se înscrie și dilema lor care continuă să ne bântuie existența: ce e mai bine pentru noisă se impoziteze mai mult munca sau mai mult capitalul?

Obsesia aceasta a socialistului este falsă și pleacă de la ideea complet greșită a lui Marx cum că în procesul de producție de bunuri și servicii destinate pieței (consumului) există două tabere aflate pe poziții de divergență – capitalistul și muncitorul: ”the capitalist buys labour-power in order to use it; and labour-power in use is labour itself. The purchaser of labour-power consumes it by setting the seller of it to work. By working, the latter becomes actually, what before he only was potentially, labour-power in action, a labourer.” (Marx, Capitalul, Vol. 1., Cap. 7, p. 124). Și ”capitalistul” și ”muncitorul” furnizează muncă pentru o afacere. Capitalistul nu investește într-o afacere (cumpără acțiuni) fără a face o analiză în prealabil, fără a face un calcul economic, fără a optimiza resursele pe care le are. E un alt fel de muncă decât munca fizică dar există și ea inclusă în actul antreprenorial. Atunci când afacerea devine mai complexă fiecare persoană care participă la actul antreprenorial se specializează pe potriva pregătirii sale: unii dau cu ciocanul sau manevrează mașinăriile și alții alocă resursele de capital pe care le-au economisit sau pe care le împrumută de la cei care le-au economisit în prealabil în baza unor calcule economice complexe care presupun asumarea obligatorie a unei incertitudini. Dacă afacerea dă faliment muncitorul de la mașinărie își pierde locul de muncă și poate oferta munca sa în altă parte însă antreprenorul pierde nu doar locul său de muncă ci și capitalul investit în acea afacere (dacă e economisit de el este vorba de muncă anterioară care nu s-a transformat în consum iar dacă e împrumutat e muncă viitoare pe care nu o va transforma în consum pentru a returna acel împrumut). Ce nu înțelege socialistul este că în actul antreprenorial capitalistul (antreprenorul) și muncitorul nu sunt pe poziții divergente ci sunt forțați să coopereze pentru a putea produce și oferi pieței bunuri și servicii. Nici unul nu poate fără celălalt: antreprenorul nu se descurcă fără munca angajatului (dacă ar fi putut-o face ar fi făcut și calculele economice și ar fi manevrat și mașinăriile din fabrica sa singur) și angajatul nu se descurcă fără capitalul și abilitățile antrepenorului de a înțelege și a asuma incertitudinea inerentă pieței.

A doua eroare care alimentează această dilemă a socialiștilor (muncă versus capital) pleacă de la înțelegerea greșită cu privire la valoarea asociată muncii atunci când ea este componentă a actului antreprenorial: ”…the value of labour-power is determined, as in the case of every other commodity, by the labour-time necessary for the production, and consequently also the reproduction, of this special article.” (op. cit., p. 118). Adică, spune greșit Marx, munca se estimează prin timpul de muncă pe care îl sacrifică muncitorul care participă la un act antreprenorial. Nu contează dacă acel timp se transformă în ceva de valoare pentru piață sau nu. Important este că muncitorul stă 8 ore la muncă pentru antreprenor și că el trebuie să fie plătit pentru asta, chiar dacă piața între timp și-a schimbat preferințele și nu mai cumpără ceea ce a produs acest muncitor. Mai mult, Marx evaluează subiectiv valoarea minimă a salariului pe care capitalistul trebuie să o plătească muncitorului prin prisma bunurilor de strictă necesitate pe care muncitorul trebuie să le cumpere pentru a-și reînoi forțele necesare unei zile de muncă:  ”…the minimum limit of the value of labour-power is determined by the value of the commodities, without the daily supply of which the labourer cannot renew his vital energy, consequently by the value of those means of subsistence that are physically indispensable.” (op. cit., p. 120) Evident că muncitorii își pot reînoi energia vitală cu bunuri mai scumpe sau cu bunuri mai ieftine chiar decât cele pe care le consumă antreprenorul la masa sa. El ar trebui să fie însă obligat să facă acest calcul (nu se știe cum însă) și să asigure acest minim de trai muncitorului, chiar cu sacrificiul minimului său trai.

A treia eroare care alimentează această dilemă a socialiștilor este înțelegerea complet greșită de către Marx  a naturii capitalului și de aici înțelegerea rolului capitalistului în societate: ..the distinction we notice between money that is money only, and money that is capital, is nothing more than a difference in their form of circulation.” (op. cit., pag. 102) A considera că între bani și capital nu există nici o diferență e o eroare fundamentală: banii sunt mijloace de schimb iar capitalul este rezultatul unui proces de economisire. Capitalul (bunurile de capital) circulă sub formă monetară pentru că e mai greu / costisitor să circule altfel. De aici apare și eroarea că dacă produci bani, produci capital (deci poți manipula monetar prețul capitalului – dobânda). Acumularea de capital în societate (teoria lui Marx privind acumularea de capital căreia îi dedică Partea a VII din Capitalul, volumul 1) nu se poate face fără economisire adică fără sacrificarea unor consumuri prezente pentru consumuri viitoare. Tocmai din această cauză ea nu este un proces infinit. Are un cost și are un preț. Capitalistul este cel care, pe lângă muncă, dispune și de capital pe care îl angajează în activități productive și pentru care cere remunerație, având în vedere că el nu a apărut din neant ci în urma unui comportament economic benefic – economisirea. Profitul (surplusul) rezultat în urma actului antreprenorial nu este deloc imoral și nici nu trebuie împărțit cu producătorul bunurilor (muncitorul) care fac obiectul unei afaceri. În mod eronat Marx îi blamează pe capitaliști că sunt singurii proprietari asupra acestor bunuri. Distincția pe care o face Marx între antreprenorii muncitori (fierarul care produce cuie) și antreprenorii capitaliști care prin intermediul capitalului pe care îl dețin angajează muncitori este și ea lipsită de sens.

Revenind acum la dilema socialiștilor legată de impozitarea muncii sau impozitarea capitalului trebuie punctate următoarele aspecte:

1. Atunci când impozităm munca sau impozităm capitalul de fapt impozităm actul antreprenorial în asamblu, indiferent de forma de impozitare a muncii (impozitarea veniturilor în cotă unică sau progresivă)  sau de forma de impozitare a capitalului (impozit pe profit, impozit pe dividende, impozit pe activele fixe, impozit forfetar etc.). Impozitarea este o barieră în calea actului antreprenorial care are ca efecte diminuarea profitului (și deci reducerea apetitului antreprenorial), restrângerea afacerii (nu mă dezvolt cât aș putea să mă dezvolt având în vedere nevoile pieței) sau scumpirea produselor vândute pieței (dacă puterea de cumpărare permite această scumpire, dacă nu consumatorul va restrânge alte consumuri din alte sectoare). Actul antreprenorial depinde în egală măsură de capital și de muncă (în plus, de tehnologie, de resursele naturale etc. care la rândul lor depind de muncă și de capital). Nu putem nega rolul capitalului și nici nu putem să desconsiderăm poziția acestuia într-o afacere.

2. Dilema pe care o are socialistul privind impozitarea este o falsă dilemă. În fapt el caută să impoziteze cât mai mult și atât. Și încearcă să facă acest lucru cu cât mai mic cost politic posibil. Cum sugestiv sintetiza Marx, această haiducie împotriva noastră a tuturor este de fapt o expropriere de către popor (muncitorii) a câtorva uzurpatori (capitaliștii):    ”…the transformation of scattered private property, arising from individual labour, into capitalist private property is, naturally, a process, incomparably more protracted, violent, and difficult, than the transformation of capitalistic private property, already practically resting on socialized production, into socialized property. In the former case, we had the expropriation of the mass of the people by a few usurpers; in the latter, we have the expropriation of a few usurpers by the mass of the people.” (op. cit., p. 536)

3. La rigoare, având în vedere natura muncii și natura capitalului,  impozitarea capitalului este tot o impozitare a muncii. Capitalul este rezultatul unei munci anterioare: cineva a obținut niște resurse în urma muncii pe care a depus-o (fie că a făcut un calcul antreprenorial sau a manevrat niște mașinării) pe care nu le-a consumat și le-a păstrat (în formă monetară de cele mai multe ori) pentru zile negre sau pentru viitor. Impozitând acest capital impozitezi munca anterioară a celui care a economisit resursele, muncă care, cel mai probabil, a fost și ea impozitată.

Această împărțeală de natură marxistă a societății în clase de muncitori și clase de capitaliști este inutilă și împotriva dezvoltării economice. Nu face decât să alimenteze la nesfârșit un conflict care natural nu există. Ea are doar un singur scop precis: legitimarea intervenționismului și taxarea actului antreprenorial de către o clasă aparte – antreprenorul politic – pentru ca acesta  să își facă rost de resursele necesare existenței sale, disimulând perfect ”binele” pe care îl vrea muncitorilor cu care ”ticălosul” de antreprenor nu e de acord să împartă profiturile sale ”imorale”. Maniera aceasta de abordare și-a arătat din plin limitele și nu cred că mai avem nevoie de asemenea experimente sociale falimentare.


4 comentarii la “Dilema socialistului: impozitarea muncii sau impozitarea capitalului?”
  1. Phenomenon a spus:

    E foarte corect articolul din punct de vedere filosofic. Dar in lumea actuala, in care economia de piata/capitalismul de fapt nu mai exista de vreo 100 de ani sau mai mult (Ce capitalism e ala cu banca centrala care determina politicile monetare, aka economie planificata aka socialism) si in care fascismul economic este o realitate (stautul face politica corporatiilor) , sa vorbim de netaxarea corporatiilor care oricum platesc impozite infime pe cifre de afaceri care explodeaza de la an la an (datorita offshoringuli si combinatiilor cu statu, inclusiv scutiri de taxe/datorii/bailouturi/stergeri de datorii) este oarecum anacronic.

  2. Cristian Paun a spus:

    Complet de acord că nu mai există capitalism autentic din momentul în care prosperitatea în economie se poate obține nu doar din piață ci și din creație monetară. Pot obține profituri din operațiuni cu statul care taxează (antreprenorul fiscal) și din operațiuni monetare (antreprenorul monetar).

    Faptul că am foarte multe companii care în prezent sunt conectate la banul public și trăiesc o iluzie că banii publici (contracte cu statul, fonduri europene, subvenții, ajutoare etc) sunt gratuiți nu justifică existența unei impozitări sufocante. Dimpotrivă, ea este cauza acestei sufocări fiscale la care suntem supuși și căreia îi cad victime mai ales cei care nu sunt conectați direct la tiparniță sau la contracte cu statul. Aceștia vor muri încet sub presiunea celor care sunt avantajații intervenționismului. De aceea bine argumenta Mises că NU EXISTĂ CALE DE MIJLOC! Mai mult intervenționism (de orice fel, inclusiv taxarea companiilor abonate la contracte cu statul) va duce, în final, și la mai mult intervenționism.

    Filozofie sau nu, trebuie să acceptăm că o cale de mijloc e imposibilă. Evident că putem reduce statul la un stat minimal dar nu cred că îl vom putea ține mult sub control. Va avea din nou tendința să ne sufoce existența prin taxe, inflație, politici publice aberante care ignoră individul și rezolvă colectivități care nu există în realitate.

  3. Economia politică și Marx de buzunar | Vicuslusorum's Blog a spus:

    […] am citit un articol de pe blogul unui profesor universitar roman, Cristian Paun, economist de profesie. Domnule Cristian […]

  4. Olimpiu a spus:

    Absolut corect:
    -nu se poate separa capitalistul de muncitor.
    -socialistul vrea sa impoziteze cat mai mult[pentru a-si alimenta trantorii/fidelii din belsug].
    -nu exista un conflict „tehnic” intre clase.

    In schimb, poate exista O CALE DE MIJLOC SUEDEZA!

    ADICA:
    a) Se culege cu discernamant [taxe]!
    b) Se redistribuie cu onestitate!
    c) Se pedepseste cu fermitate orice abatere de la (a,b)

Comentariul tau