capitalism to comunsimAud multe voci din România deranjate de faptul că procentul salariilor în PIB-ul local este mult mai mic decât în alte țări, mai dezvoltate sau mai puțin dezvoltate (circa 35% din PIB conform datelor oficiale, prin comparație, vezi aici o poziție relevantă pe acest subiect). Concluzia directă a celor care măsoară și interpretează acest procent este cel puțin dubioasă: capitalul în România este mai bine remunerat decât munca, lucru care ar sugera o veritabilă sclavie pe care capitalistul o angajează în relația sa cu angajații.

În primul rând aș relua ideea că munca nu este capital și invers. Este evident că în spatele capitalului (fie că circulă sub formă monetară, fie sub forma bunurilor de capital) se găsește și muncă. Pentru ca această muncă să devină capital, rezultatul nu trebuie să se consume imediat ci este economisit. Abia atunci devine capital. Dacă ar fi consumat imediat acel rezultat capitalul nu ar exista. Deci capitalul este muncă economisită de către cei care preferă mai degrabă mai târziu decât acum. În al doilea rând trebuie spus că actul antreprenorial este forma cea mai complexă de cooperare socială, cea în care antreprenorul se abandonează complet în mâinile consumatorilor săi, negociază la sânge cu furnizorii de materii prime, muncă sau tehnologie și chiar cu furnizorii de capital (co-acționari sau creditori). Dintre toți cei cu care intră în cooperare, cea mai discreționară este relația cu clientul (consumatorul) de care nu te leagă nimic și care și în ultimul moment, când totul părea stabilit, se poate răzgândi. La aceste relații de cooperare socială voluntare se adaugă și relația cu statul, o relație agresivă (nu voluntară) prin care reprezentanții acestuia (mulți nu au avut niciodată vreo legătură cu actul antreprenorial) iau o cotă importantă din rezultat (în caz de succes) fără să își asume nimic din pierderi, impun anumite condiții la nivelul afacerii (de exemplu, nu poți plăti cu numerar peste o anumită sumă) sau intervin în relațiile contractuale care stau la baza acestei cooperări sociale complexe (cum ar fi salariul minim sau anumite clauze din contractele de muncă).

Revenind la muncă acum, numai cine nu înțelege actul antreprenorial și modul în care funcționează piața ar spune că relația angajat – angajator este una de sclavie și de forță. Angajatorul (antreprenorul) apelează la salariați atunci când efortul de a produce bunuri și servicii depășește posibilitatea sa fizică de a le realiza singur. Și atunci antreprenorul apelează la piața muncii, la fel cu apelează la piața capitalurilor, piața tehnologiei sau materiilor prime. Caută un angajat care să facă ceea ce nu mai poate face antreprenorul însuși și propune un contract de muncă în acest sens pentru a fi clar înțeles și pentru a putea să îl tragă la răspundere pe angajat dacă derapează de la sarcinile stabilite. Acest contract este voluntar, nimeni nu obligă pe nimeni. Acest contract se negociază de pe poziții de forță egale: antreprenorul are nevoie urgentă de cineva care să acționeze ca și cum ar fi el și salariatul are nevoie de salariu pentru a supraviețui. Evident că piața nu este niciodată perfectă și condițiile în care se semnează astfel de contracte depind semnificativ de condițiile din piață: dacă dorim ca salariatul să fie mai bine plătit trebuie să vorbim de productivitatea muncii sale (măsurată prin valoarea adăugată în timpul de lucru setat) și de raportul cerere / ofertă pe piața muncii.

Este clar că în România salariile sunt mici pentru mai multe motive aflate departe de argumentul adus de marxiști (munca mai prost remunerată decât capitalul): 1. Fără un cost al forței de muncă redus este destul de dificil de atras capitalul privat pe o piață regională și globală foarte concurențială în acest domeniu; 2. Valoarea adăugată prin procesul de producție rămâne scăzută, lăsând puțin loc pentru salarii (România excelează în domenii în care concurența este acerbă pe piețele internaționale, ceea ce face ca lupta să se dea prin preț, fapt care pune presiune pe costuri și pe marjele de profit); 3. Concurența pe piața muncii la nivel de angajator rămâne în continuare mică (prea puțini antreprenori privați se luptă pentru forța de muncă existentă) și 4. Fiscalitatea pe muncă rămâne în continuare la nivel ridicat (pentru 1000 lei salariu net în continuare trebuie să plătești 800 lei taxe și contribuții în favoarea angajatului tău). Este clar că în România avem mai mulți salariați în sectorul public decât în sectorul privat. Orice creștere de salariu în sectorul public se face printr-o presiune mai mare pe sectorul privat, o idee falimentară clar. Salariile din sectorul public pentru majoritatea angajaților (profesori, medici) rămân la nivel mult mai scăzut decât în sectorul privat. Toate aceste condiții explică destul de bine faptul că procentul salariilor în PIB este redus.

Mai sunt și alte explicații care țin de: (i) evaziunea în domeniul muncii ridicată (corelată cu fiscalitatea împovărătoare pe care trebuie sa o suporte antreprenorii dar și cu ultimele modificări din pix legate de salariul minim pe economie); (ii) o bună parte a populației active nu lucrează în țară dar trimit salarii sub formă de remitențe (care nu intră la calculele respective); (iii) mult din activitatea economică este concentrată în agricultură (în România peste 9% din PIB e format de agricultură în timp ce în țările cu care facem comparația procentul abia dacă trece de 2 – 3%), o agricultură de subzistență care nu intră la salariu (faptul că într-o familie din mediul rural muncește o persoană și cealaltă are grijă de gospodărie, grădină, animale afectează procentul salariilor în PIB); (iv) mulți dintre angajații din România preferă salarii mai mici dublate de bonusuri de tipul tichete de masă, asigurare medicală privată, autoturism, abonamente de transport etc. care sunt o schemă de venit vitală.

În concluzie, calculul acesta pe valori agregate (salarii / PIB) este unul inutil și cu o relevanță redusă în ceea ce privește piața muncii sau activitatea antreprenorială. Comparațiile între țări sunt și ele inutile în acest caz. La rigoare, ar trebui să ne dorim ca acest procent să fie cât mai mic pentru că el ar putea arăta o țară puternic tehnologizată și robotizată, cu o productivitate a muncii foarte ridicată și cu salarii conectate la valoarea adăugată reală. A veni și a trage concluzii pripite de tipul munca e mai puțin remunerată decât capitalul și hai apoi să umblăm la fiscalizarea acestuia din urmă trădează carențe grave pe parte economică dar și un iz pronunțat ideologic de stânga falimentar. Dimpotrivă, dacă vrem să îmbunătățim condițiile de muncă în România trebuie să umblăm la numărul de antreprenori care se bat pe piața muncii pentru forța de muncă existentă. Numai stimulând antreprenoriatul și îmbunătățind permanent calitatea mediului de afaceri (mai multă libertate contractuală) putem spune că ne gândim cu adevărat la situația salariaților. Altfel nu facem decât să întreținem această inutilă luptă între clase sociale (salariați și antreprenori) alimentându-le iluzia ca sunt în tabere adverse când de fapt ei se află în aceeași barcă.


3 comentarii la “Remunerarea muncii vs. remunerarea capitalului: o falsă problemă a socialiștilor”
  1. VladM. a spus:

    Foarte logic si foarte clar ca intotdeauna. E multa munca pentru educarea economica a unei societati dominate de afecte si frustrare.

  2. Yogy_thebear a spus:

    Multumim inca o data pentru un articol foarte bun .
    V-as ruga daca ne puteti spune despre iesirea Greciei din zona euro ,ce se va intampla cu euro daca Grecia iese ,si daca ar fi bine sa mai avem economiile in euro .

  3. Dilema socialistului: remunerarea capitalului versus remunerarea muncii | Cristian Paun a spus:

    […] Remunerarea muncii vs. remunerarea capitalului: o falsă problemă a socialiștilor […]

Comentariul tau