Capitalul este prezentat de socialiști ca fiind ceva ”ticălos” și ”malefic” pentru dezvoltarea societății. Acumularea de capital, spun socialiștii, este împotriva naturii umane și scoate ce e mai rău din omul modern. ”Capitalistule!” a devenit o înjurătură la ordinea zilei într-o lume tot mai populată de ”săraci” și ”proletari” mânați ca oile în luptă de politicieni la ”revoluție”, politicieni care de fapt îi doresc cât mai dependenți de ”tătucul” grijuliu. Companiile multinaționale, purtătoarele stindardului capitalului globalizat, nu sunt nici ele iertate.

De unde această ură împotriva capitalului și a celor care îl acumulează? Răspunsul este foarte simplu: cel care acumulează capital face saltul din poziția de ”sclavul” politicianului în poziția de ”stăpâni de sclavi”. Investitorii, antreprenorii, deținătorii de active (pământuri, case, mașini) devin independenți (economic, financiar, social) și au pretenții rafinate de la politicieni. Capitaliștii încep să sesizeze mai bine natura statului, agresiunea din spatele fiscalității sau inconsistența asistenței sociale promovată de acesta la adăpostul unor concepte lipsite de consistență cum ar fi ”solidaritatea socială” sau ”interesul național”.

În aceeași notă se înscrie și frământarea lipsită de sens legată de ”remunerarea capitalului” mai consistentă decât ”remunerarea muncii” identificată, mai nou, ca fiind sursa multor rele și neajunsuri în societatea românească (vezi aici, pag. 16 sau aici, o ediție mai veche a temei de discuție). De unde pleacă această concluzie? De la structura veniturilor care formează PIB-ul (avem trei metode de determinare a PIB-ului, metoda veniturilor fiind una dintre ele). Am prezentat în tabelul de mai jos calculul (simplist) bazat pe ponderea salariilor (inclusiv contribuții angajat și angajator) în PIB-ul total.

După cum observăm, în România ponderea cheltuielilor cu salariile în PIB este de doar 32.2% față de 47.4% în UE (28). Este clar o diferență ce nu poate scăpa vederii cu ușurință. Diferența ar fi alte venituri decât salariile: dividende, profitul net al afacerilor care este reinvestit, dobânzi, chirii, rente, drepturi de autor etc., în total circa 68% din PIB în cazul României. De aici o concluzie simplistă și pripită: capitalul este mai bine remunerat decât munca.

De ce nu este corect să asumăm, plecând de la aceste cifre, că avem un capital mai bine remunerat decât munca? Aș (re)începe discuția de la faptul că nu există nicăieri o rețetă optimă legată de cât să fie ponderea veniturilor din salarii în total PIB. Intuiția și logica ne-ar spune că, atunci când ponderea veniturilor salariale în PIB, avem de a face fie cu salarii mici, fie cu sectoare de activitate mai puțin intensive în muncă și mai intensive în bunuri de capital. Faptul că, în anumite sectoare, vorbim de o pondere a cheltuielilor salariale redusă în total venituri nu înseamnă neapărat că salariile sunt reduse și capitalistul pleacă cu mai mulți bani acasă prin comparație cu angajații săi ci poate însemna și că vorbim de procese de producție automatizate (intense în bunuri de capital) care lucrează cu un număr foarte restrâns de angajați. Un calcul de acest tip este inutil, mai ales pe cifre agregate: în anumite sectoare poate fi o problemă de salarii mici în alte sectoare poate fi o problemă de automatizare a proceselor de producție.

Un alt argument ar fi că, din diferite considerente (mai ales fiscale), multe venituri care astăzi apar în statistici în altă categorie decât salariile ele sunt de fapt salarii mascate. Dau doar două exemple: un SRL care închiriază spațiu de la proprietarul (acționarul) SRL-ului plătind chirie acestuia pentru sediul său social (în loc să încaseze salariu mai mare ca administrator preferă chiria care este impozabilă mai puțin); un SRL care angajează acționarul principal ca administrator și care este plătit pentru munca sa cu salariul minim, restul fiind transferat spre profit și scos ca dividend sau reinvestit. Este cazul multor venituri din România care în realitate sunt salarii: drepturi de proprietate intelectuală, cheltuieli cu mașina de serviciu (combustibil, întreținere și reparații), cheltuieli cu sediul (în care eventual și locuiesc), cheltuieli cu telefoanele mobile etc. Sunt mulți angajați care preferă un salariu mai mic dar mașină de serviciu și telefon mobil de serviciu pe care să îl poată folosi (cu anumite limite) și în interes personal. Este cazul multor micro-întreprinderi, PFA, SRL-uri unipersonale care ascund în veniturile generate de ele mai degrabă salarii decât dividendele sau cheltuielile operaționale pe care le finanțează. În acest context, este foarte greu să tragi linia și să concluzionezi cum îți convine ție: salariile sunt mici și capitalul duce mai mulți bani acasă.

Următorul argument ține de economia informală. Sunt multe salarii / venituri asimilate salariilor în România plătite informal. Multe companii plătesc un salariu minim pe economie și întregesc apoi aceste salarii din plăți la negru către angajați. Tot din considerente fiscale (avem printre cele mai mari fiscalități aplicate muncii din Uniunea Europeană, locul 6 în 2016 între cele 28 de țări). Aceste plăți informale nu se văd în statistici și mențin nivelul veniturilor salariale în PIB la un nivel mai scăzut decât în alte țări. Munca la negru ar fi estimată în România, conform cifrelor estimate de Consiliul Fiscal, undeva la 4 miliarde de euro, 1.5 milioane de români lucrând fără forme legale (vezi aici sursa). Dacă ajustăm procentele de mai sus cu acești 4 miliarde euro anual procentul urcă către 35% în 2015, în loc de 32%.

O problemă aparte cu veniturile noastre salariale mai mici ca în alte țări este că mulți români muncesc în străinătate (UE mai ales) și trimit salariile lor câștigate acolo înapoi în România. Salariile lor nu se văd în PIB-ul României fiind venituri obținute în alte țări și regăsite în PIB-ul acestora. Dacă am aduna remitențele procentele se mai corectează cu câteva cifre în sus (din păcate Eurostat nu are date decât pentru 2007 – 2012) – în loc de 36.8% în 2007 procentul crește la 41.5% dacă adăugăm și aceste remitențe (ceea ce înseamnă că, cel puțin pentru anumiți ani, remitențele au un impact relevant asupra acestui calcul). Din calcul am omis sumele pe care românii din afară nu le mai trimit în țară și le cheltuiesc în țările unde muncesc. Mai observăm că în boom diferențele între cele două procente cresc semnificativ (românii trimit mai mulți bani acasă).

Mai mult, măsurile sociale generoase luate de stat încurajează și mai mult această discrepanță. Programele de tipul: Prima Casă, Prima Afacere, Prima Chirie, alocația pentru copiii nou-născuți etc. vin să agraveze și mai mult discrepanța între salarii și alte venituri decât salariile. Atunci când statul mă subvenționează masiv să îmi deschid o afacere mică (nici nu contează dacă sunt profitabil sau eficient), când statul îmi subvenționează o bună parte din chirie când sunt șomer ca eu să îmi găsesc loc de muncă în alt oraș (acceptând un salariu mai mic) sau când îmi subvenționează masiv din costul unei locuințe luată pe credit voi fi dispus să accept venituri salariale mai mici. Natural, aceste subvenții diminuează din salariul pe care suntem dispuși să îl negociem. Multe dintre subvențiile respective pot fi asociate, la rigoare, cu venituri de natură salarială și ele au un procent în PIB care merită luat în calcul (mai ales că volumul subvențiilor ține pasul cu dinamica PIB):

Observăm că dacă ajustăm procentele cu munca la negru, cu subvențiile și cu remitențele celor care au ales să muncească afară dar să trimită venitul lor în țară procentele se apropie semnificativ de media europeană. Am lăsat afară procentele (și ele semnificative) derivate din venituri mascate sub alte forme decât salariile din considerente fiscale, mai greu de estimat.

În concluzie, este foarte periculos să dăm curs unor calcule simpliste de acest tip bazate doar pe procentul salariilor oficial declarate în PIB-ul sau venitul național net. Deși miza discuției pare a fi neclară pentru mulți (sau nevinovată), în realitate ea ascunde un interes în creștere de a lovi fiscal și mai mult în profitul companiilor (străine sau nu) care operează în România. De la a condamna remunerarea capitalului până la a-i aplica niște corecții fiscale usturătoare mai e foarte puțin. Sunt sigur că mințile ”luminate” scotocesc deja în cotloanele ideologice să scornească măsuri corective (de preferabil cât mai coercitive și cât mai greu de evitat).

O variantă mai veche a temei o puteți accesa aici:

Remunerarea muncii vs. remunerarea capitalului: o falsă problemă a socialiștilor

Și argumente în completare puteți găsi și într-un material publicat de colegul meu Bogdan Glăvan:

De ce este mică, Mitică, remunerarea forței de muncă în PIB?

 


1 comentariu la “Dilema socialistului: remunerarea capitalului versus remunerarea muncii”
  1. niko a spus:

    Bine ati revenit domnule profesor.

Comentariul tau