România are multe modele care îi inspiră pe politicienii zilelor noastre. Ne-am creat o meteahnă proastă de a prelua din teoriile ce se vehiculează în piața publică sau din politicile publice aplicate de vecinii noștri mai mult sau mai puțin apropiați cele mai proaste idei sau cele mai proaste politici publice. Vrem taxe ca în țările nordice (uitând că ele sunt cele mai libere țări din lume sau cele mai puțin corupte țări), vrem impozit pe moștenire sau impozit pe donații ca în Franța (uitând să vedem cum fug pe capete de această țară cei mai bogați oameni) sau vrem impozit progresiv ca în SUA (uitând că ei nu au TVA). În loc să luăm ce e bun în aceste țări, politicienii români se încrâncenează constant să exceleze în a da lovituri constante de topor fundamentului economiei românești. Efectul este o ”îngrășare” constantă a statului manifestată prin: creșterea constantă a cheltuielilor publice (ca volum și ca pondere în PIB), prin expandarea datoriei publice, prin creșterea numărului de funcționari publici, prin creșterea numărului și nivelului taxelor, prin creșterea constantă a masei monetare (inflația) sau prin expandarea continuă și sofisticată a reglementărilor și politicilor publice. Uniunea Europeană și modelul de stat pe care îl apără înseamnă: 10% din populația mondială, 20% din PIB-ul mondial și aproape 60% din cheltuielile sociale mondiale. România, ca parte a Uniunii Europene, nu face notă discordantă de acest model.

De ce sunt statele (inclusiv cel din România) tot mai ”grase”? Este o întrebare la care trebuie să încercăm să găsim răspuns dacă vrem să pornim pe drumul reformării statului. Demersul, ca orice demers teoretic, ar trebui să plece de la înțelegerea naturii statului. Întrebările în acestă direcție vizează: caracterul agresor al statului, caracterul monopolist al statului (cea mai mare ”companie” dintr-o țară mereu interesată de a învinge și a-și elimina competitorii), arbitrarul politicilor publice, redistribuirea arbitrară și injustă de resurse, un instrument coercitiv menit să alimenteze constant cu resurse antreprenorii politici, o construcție socială aflată în afara oricărui calcul economic etc.

Statul este o emanație a indivizilor, a comunității de oameni. Este o construcție socială la fel de imperfectă ca orice altă construcție socială și care nu poate acționa independent de interesele celor care îl susțin și îi validează direct sau indirect existența. Nu poți aplica o ”dietă” a statului menită să reducă dimensiunea sa fără să lucrezi la nivel de indivizi. Dimensiunea actuală a statului este consecința directă a unei mentalități la nivel de individ de care trebuie să ținem clar seama. Indivizii, noi cu toții, iubim mai mult sau mai puțin statul. Dieta aplicată statului trebuie să se bazeze fundamental pe educația indivizilor care să conducă la o schimbare radicală de mentalitate. Statul trebuie repoziționat acolo unde este locul de către indivizii care îl susțin financiar prin taxele lor.

Educația indivizilor ca dietă a statului ar trebui să vizeze următoarele aspecte:

[1]. Indivizii au o frică naturală de viitor: Viitorul ne este, cel puțin, parțial cunoscut și înseamnă incertitudine. Toate acțiunile noastre se întâmplă în viitor. Toate deciziile noastre vizează viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Statul promite multe în legătură cu acest viitor. El se erijează, prin acțiunile și politicile sale, în panaceu mai ”bun” decât piața în a rezolva o bună parte din aceste probleme viitoare fundamentale ale indivizilor (casă, familie, bătrânețe etc.).  Uităm să arătăm că intervenția statului este cel puțin la fel de imperfectă ca și piața în a rezolva problemele derivate din incertitudinea la care acțiunile noastre sunt permanent expuse. Cei care apără intervenționismul au un miopism natural în a arăta viciile și imperfecțiunile redistribuționismului arbitrar și coercitiv de resurse. Mai mult, statul face tot posibilul să apere absența unei alternative reală de alegere (opțiune) la nivel de individ cu privire la soluția sa versus soluția privată.

[2]. Rolul statului care s-a alterat și denaturat continuu: Frica de viitor și incertitudinea la nivel de individ ne-a condus natural către o construcție socială care inițial presupunea punerea la comun voluntară de resurse. Punerea la comun ridică problema controlului asupra acestor resurse comune. Statul modern nu mai este astăzi nicidecum o punere la comun de resurse și nici o construcție care să permită controlul direct și transparent asupra acestor resurse. Inițiativa privată în foarte multe domenii (infrastructura, de exemplu) a fost substituită de cea publică fără ca cei care o impun cu forța să ne convingă și de problemele din spatele acestei inițiative. Mai mult, controlul nostru asupra deciziei de a aloca resurse pentru „investiția X” (într-o autostradă) versus alocarea de resurse pentru ”investiția Y” s-a diminuat continuu. Odată, pentru că decizia nu se mai ia cu unanimitate ci cu majoritate simplă. Cum la vot merg tot mai puțini, legitimitatea celor care decid pentru noi e în continuă scădere. După ce sunt aleși, politicienii uită sau blochează sistematic controlul societății asupra lor. Pe de altă parte, statul este tot mai puțin transparent în deciziile sale și în modul în care implementează aceste decizii. Extinderea statului se face constant prin exproprierea continuă de resurse a indivizilor din spatele său. Punerea la comun de resurse menține dreptul de proprietate privată asupra resurselor. Acapararea de resurse prin coerciție (statul modern) nu mai menține dreptul de proprietate privată asupra resurselor. Statele moderne care ne expropriază sistematic de resurse la adăpostul democrațiilor netransparente și bazate pe o ”majoritate” semnificativ simplificată au devenit ”obeze”, mult peste limita sustenabilității și suportabilității. Reformarea democrațiilor prost înțeleasă ridică riscul unui derapaj spre tiranie sau dictatură.

[3]. Antreprenoriatul politic și ”virtuțiile” sale: Discuția stat versus piață se lovește de următorul lucru dureros – este mult mai ușor să obții resurse smulgându-le cu forța de la cei din jurul nostru decât producându-le printr-un act antreprenorial complex și schimbându-le apoi voluntar cu alții pentru a obține alte bunuri. Dacă acest ”furt” devine și legal este cu atât mai bine. Problema ”legalității” în statele moderne ghidate de ”contracte sociale” și ”drepturi pozitive” este sensibilă: este ”ilegal” să xeroxezi bani într-o pivniță și este ”legal” să faci acest lucru în pivnițele băncii centrale.

[4]. Teorii în favoarea intervenționismului versus teoriile economice clasice: Economia clasică este perimată într-un stat modern. Banul clasic (aurul) este o ”relicvă barbară”. Teoreticienii economiști actuali își irosesc energia și virtuți pentru a crea ”teorii” ce servesc de minune obezității statului. Dau doar 2 exemple: teoriile ce susțin neutralitatea banilor și a rigidității prețurilor și salariilor (Keynes)  care susțin că expansiunea monetară ar avea efect neutral asupra economiei (consum, producție) sau teoriile ce discută echilibru macroeconomic general (IS-LM sau IS-LM-BP) care discută de impactul pozitiv al expansiunii monetare (masă monetară mai mare) sau a expansiunii fiscale (taxe mai mari) asupra creșterii economice (în anumite condiții). Economiștii care critică, cu sau fără evidențe empirice, aceste pseudo-teorii (în linia de argumentație a teoriei economice clasice) își găsesc tot mai greu loc în spațiul economic actual. Statul se bucură, în momentul de față, de mult mai mulți suporteri academici (profesori sau cercetători) ai acestor teorii. Ești mult mai rapid apreciat și ”scos în fața careului” dacă produci teorii și cercetări care ajută statul și intervenția sa. Ești marginalizat (inclusiv de publicațiile academice) dacă menții o poziție care ilustrează contrariul.

[5]. Inconsecvența logică în intervenționismul etatic: Când explici oamenilor imperfecțiunile intervenționismului etatic trebuie insistat nu doar pe ineficiența acestor politici publice în planul comunității locale sau pe lipsa de efecte reale sau deturnarea intervenționismului spre directa înavuțire a antreprenorilor politici ci și pe haosul generat de inconsecvența logică a politicilor publice. Pe de o parte, statul subvenționează masiv sectoare definite arbitrar ca fiind sensibile și, în același timp, condamnă vehement ajutorul de stat (vezi politica în domeniul concurenței a Uniunii Europene). Statul condamnă vehement monopolul privat dar el însuși este un mare monopol (chiar mai periculos decât cel privat pentru că are în spate agresiunea și coerciția). Statul iubește concurența dar face tot posibilul să scape sau să descurajeze orice concurență venită din partea mediului privat în materie de bunuri publice: educație, sănătate, securitate etc.

Fără un program educațional masiv care să vizeze clarificarea (cel puțin) a acestor aspecte la nivel de indivizi ce compun statul (inclusiv cel român) dieta statului ce devine tot mai obez este imposibil de aplicat. Așa cum nu poți aplica o dietă cuiva care nu o înțelege sau care nu o acceptă, la fel nu putem aplica dieta nici statelor. Mai mult, politicienii și contribuabilii vor fi întotdeauna pe poziții complet opuse în materie de dieta contra acestei obezități. Antreprenorii politici își vor apăra cu dinții privilegiile deja obținute, vor continua permanent să le rafineze și să le dezvolte întru prosperitatea lor ”legală”. Cu fiecare zi ce trece dieta este tot mai greu de aplicat. Din păcate, la fel ca și obezitatea fizică a indivizilor, și obezitatea statelor este letală. Cu costuri sociale imense.

(Idei exprimate în cadrul Dezbaterii ”Eșecul statului” organizată de Facultatea de Economie și Administrare a Afacerilor din cadrul Universității din Iași, 5 Mai 2017 organizată de prof. univ. dr. Gabriel Mursa pe marginea cărții ”L’échec de l’État: pour une société de libre choix” / Autori: Jean-Philippe Delsol și Nicolas Lecaussin unde am participat în calitate de profesor invitat).


2 comentarii la “Despre dieta statelor tot mai obeze”
  1. daniel a spus:

    :)) „Este ”ilegal” să xeroxezi bani într-o pivniță și este ”legal” să faci acest lucru în pivnițele băncii centrale”?! Pai problema adevarata este ca e legal ca bancile comerciale sa creeze bani fara a merge macar pana in pivnita, fara nici un cost direct, pe care ii imprumuta cu dobanda!

  2. Recomandari Mindfilter - newsletter financiar, economic si tehnologic - Mindfilter.ro a spus:

    […] Dieta statelor obeze […]

Comentariul tau