Adesea ne uităm la un tablou celebru și vedem că prețul lui de piață este mult peste costul cu pânza, acuarelele și munca din acel tablou. Un tablou de van Gogh, de exemplu. Sau, vedem la televizor căutătorii de pepite de aur prin deșert care au norocul să dea peste o pepită imensă după nici câteva minute de la coborârea din mașină și nu putem să observăm că evaluează mereu aurul din mână la prețul pieței și nu la costul de producție, aproape de zero în acel caz. De ce nu e dispus căutătorul de aur să îl dea cu un preț care include doar marja lui de profit medie?

Prețul este expresia subiectivă a valorii economice din spatele bunurilor rare. Atunci când este plătit de cumpărător în cadrul unui schimb voluntar, prețul este valoarea la tot ceea ce renunță ce ce vrea să cumpere neapărat acel bun pe care dorește să îl aibă sau să îl consume în acel moment. Mereu este vorba, în acest caz, de o serie de oportunități la care renunți și care au fiecare costul lor. Alegerea pentru acel bun se bazează pe plusul de valoare față de acest cost de oportunitate.

Când vorbim de prețul plătit de un cumpărător trebuie să știm că el nu îl va plăti niciodată pentru a acoperi costul producătorului acelor bunuri. Pur și simplu nu se gândește la așa ceva când cumpără un bun. El plătește acel preț dintr-un singur motiv: se așteaptă să câștige mai mult față de celelalte alternative care devin costuri de oportunitate. Nimic mai mult. De aceea vorbim întotdeauna de maximizarea valorii în urma consumului și nu de minimizarea vreunui preț plătit sau cerut în piață. Nu alegem întotdeauna prețul cel mai mic și suntem mereu subiectivi în alegerile noastre; nu iraționali, doar subiectivi. După cum nu cumpărăm pentru a acoperi niște costuri (salarii) ale unor conaționali sau pentru a plăti materii prime locale. Competiția între antreprenori se bazează și ea pe această valoare dată de consumatori bunurilor din piață. Un bun antreprenor nu face această greșeală fatală: nu pune carul – costurile de producție – înainte boilor – valoarea pe care o dă consumatorul bunurilor pe care le produce și care derivă mereu prin comparație cu celelalte oportunități la care acesta renunță.

În plus, costurile de producție din spatele unui bun economic (inclusiv munca sau costul capitalului) sunt și ele, de fapt, tot prețuri plătite pentru factorii de producție. Prețuri care sunt expresia aceluiași lucru: beneficii peste costurile de oportunitate din alternativele pe care antreprenorii le au în față atunci când se implică în producția de bunuri pentru piață. La rândul lor pot fi adesea decuplate de costul de producție din spatele factorilor de producție (materii prime, subansamble, echipamente, consumabile etc.).

Din aceste motive, prețul plătit de cumpărători în piață poate fi complet decuplat de costurile de producție. Adesea nu este simpla sumă dintre costurile de producție și marja de profit. E mai simplu să înțelegi prețul într-o manieră mecanică de acest tip. Dar, de multe ori, un astfel de calcul te poate trimite departe de realitate.

Să nu înțelegem nici că, dacă valoarea unui bun este subiectivă, nu putem face deloc calcule economice sau că cele de le facem sunt lipsite de orice valoare. Cu siguranță, nu putem explica de multe ori complet prețul de piață la un bun la un moment dat dar putem oferi o serie de explicații vitale și ancorate puternic în teoria economic cu privire la tendințele viitoare ale acestui preț. Decizia antreprenorială exact despre aceste tendințe viitoare are nevoie și mai puțin de explicarea unui preț din prezent, și asta pe un orizont de timp cât mai lung.


Am văzut deja cât de important este mecanismul pieței pentru acțiunea umană. Piața rămâne singurul mod de alocare eficientă a reurselor. Statul nu va putea face niciodată ceea ce face piața. Alocarea resurselor prin piață (indiferent că vorbim de capital, muncă, tehnologie sau materii prime) face ca pierderile, costurile, riscurile sau erorile în alocarea resurselor să fie mereu minime. Acestea nu vor putea fi niciodată eliminate complet pentru că piața are imperfecțiunile ei. În ciuda externalităților negative aduse mereu în prim plan, piața are acest atribut fundamental pentru noi – alocă cel mai bine resursele rare pentru atingerea scopurilor noastre. În plus, oferă cel mai important element fără de care calculul economic ar fi imposibilprețul (raportul de schimb exprimat în mijlocul de schimb ales de noi între bunurile care se schimbă în piață). Prețul oferit de piață este mereu cel corect și cel perfect, cu condiția ca piața să fie lăsată liber să ajungă la acest preț.

Prețul este expresia rarității resurselor în raport cu nevoile. Mereu sunt ambele elemente incluse în ecuația prețului. Nevoile sunt nelimitate și resursele pentru satisfacerea lor sunt limitate. Prețul nu poate lua doar una dintre componente în considerare. Mereu sunt luate simultan și puse față în față prin această formă de cooperare socială complexă care nu este prezentă nicăieri în altă parte în natură (nici la plante, nici la animale); oamenii seamănă adesea cu animalele sau au spirit ”animalic” în ei în unele acțiuni dar niciun animal nu schimbă resursele rare printr-o piață, orice asemănare cu animalele este o aproximare extrem de puerilă.

Raritatea resurselor determină mereu nivelul și evoluția prețului. Resursele mai rare în comparație cu altele au un preț mai mare (în bani dar, de fapt, în alte produse). Resursele care devin mai rare în perioada următoare față de prezent (de exemplu cele sezoniere cum ar fi fructele sau legumele) vor avea un preț în creștere, efect valabil și invers. Deci, raritatea este esențială și ea poate să diminueze sau să crească prețul unui bun sau serviciu semnificativ. În prețul unui bun sunt adesea incluse bunuri intermediare (materii prime, capital) de a căror raritate va depinde prețul și raritatea bunului final. Dacă munca din bunul finit e rară, și bunul finit va fi rar pentru că nu va putea fi produs în cantitatea cerută de piață. Când un factor de producție e rar, prețul lui e mare. Ca să rămână în piață, antreprenorul trebuie aă se orienteze pe ceilalți factori de producție mai abundenți, dacă există. Cu cât sunt mai rari factorii de producție, cu atât prețul bunului final cerut de producător va fi ridicat. Va trebui însă să fie plătit de consumator în ultimă instanță. Dacă raritatea unui bun final (sau a factorilor de producție din el) este prea mare, el va deveni prohibitiv pentru cei mai mulți consumatori. Care își vor ajusta consumul la nivelul rarității: nu vor consuma, vor alege un bun substituibil, vor raționaliza consumul etc.

O resursă sau un bun devine bun economic doar atunci când este suficient de rar. Bunurile care sunt extrem de abundente sunt excluse din piață. Cum este aerul de respirat, de exemplu. Inițial, pământul sau apa erau extrem de abundente. Fără valoare economică. Le găseai ca aerul de respirat. Din abundență. Cu timpul, ele au devenit tot mai rare. Întâi pămânntul. Acum, mai nou, și apa a devenit bun economic în multe locuri pe planetă.

Raritatea depinde mult și de locație. În unele locuri, un bun e mai rar secât în altele. Totuși, nu are sens o piață de apă la Polul Nord sau Sud. Apa dulce acolo nu e rară. În Sahara însă da. Transportul și rutele de comerț au acest scop. Să dea sens economic unui bun. De exemplu, când nu existau frigidere sau aer condiționat, răcirea se făcea cu gheață transportată de la poli.

Un alt element important în discuția legată de raritate este proprietatea. Când un bun devime rar, adică capătă sens economic, devine interesant pentru a fi „luat” în proprietate. Apropriat, adică. Imediat ce este o sesizată raritatea, omul va revendica acel bun. Raritatea e sursa profitului doar. Există o legătură directă între aproprierea bunurilor și raritatea lor. Prin punerea la comun cu forța de resurse și bunuri, se alterează semnificativ această raritate, haosul și falimentul fiind inevitabile.

Închei prin a spune că un bun nu e suficient să fie rar de la natură. Trifoiul cu 4 frunze e foarte rar pe câmp. Și un cal cu 3 sau 5 picioare. Raritatea o dă însă interesul pentru aceste bunuri manifestat de cineva dispus să negocieze și să cumpere voluntar așa ceva. Un trifoi cu 4 foi rămâne extrem de abundent ca aerul atâta timp cât nevoia de a-l deține nu există.

Soluția corectă pentru prețurile mari trebuie să plece de la raritate. Acolo este cheia problemei. Cu cât generezi mai multe opțiuni de consum și producție, mai multă libertate de alegere, acces la piață mai rapid și mai liber pentru toată lumea (producători și consumatori deopotrivă), cu atât raritatea scade și bunăstarea unei națiuni crește. Doar acele politici economice care îmbunătățesc problema rarității pot să ne facă mai bogați.


Alocarea resurselor rare pentru satisfacerea unor nevoi nelimitate a dus la apariția și dezvoltarea unei științe devenită esențială pentru înțelegerea realităților în care acționăm: economia. În centrul tuturor fenomenelor economice de care se ocupă această știință se află un mecanism cheie, expresia celei mai avansate forme de cooperare socială (schimbul) – PIAȚA.

Piața este adesea ceva vag și fără o localizare precisă. Desigur, nu orice schimb voluntar formează o piață în adevăratul sens al cuvântului. Pentru conceptul de piață nu este atât de importantă localizarea sau cât de înalte și curate sunt clădirile care adăpostesc în interiorul lor schimburile voluntare. Elementul cheie al conceptului de piață este acela al REGULILOR care guvernează schimbul voluntar de bunuri sau servicii. Regulile acestea unanim acceptate de către toți cei care trec pragul unei piețe vizează, în esență, transferul de proprietate asupra resurselor în cadrul acestor schimburi. Și mai exact, proprietatea asupra banilor (care mijlocesc schimburile) este transferată pentru proprietatea asupra bunurilor sau serviciilor propuse spre tranzacționare.

Un aspect important al transferului de proprietate este CUM anume se face acest transfer, mai precis care este raportul de schimb între bunurile și serviciile schimbate în piață. Prezența banilor în piață ne-a îndepărtat de barter-ul inițial care era foarte greoi și imposibil de utilizat pe scară largă. Deși aparent astăzi în piață pare că nu se mai schimbă bunuri sau servicii cu alte bunuri sau servicii (prezente sau viitoare) ca la barter, banii cu care cumpărăm bunurile pe care ni le dorim provin din schimburi anterioare sau din bunuri viitoare la care vom renunța (schimburile intertemporale, pe credit). Sunt nimic altceva decât CÂȘTIGURI din ceea ce producem anterior și vindem în piață, fie că le încasăm ca salarii, fie ca dividende. De acolo avem bani, în mare parte. Prin bani, continuăm să schimbăm voluntar în piață bunuri sau servicii pe care le producem noi contra bunurilor sau serviciilor pe care nu știm sau nu putem să le producem.

Raportul de schimb bunuri / bunuri care exista la barter s-a schimbat acum în raporturi de tip bani – bunuri. E mai ușor de calculat. Acest raport reprezintă PREȚUL. Piața este singurul mecanism existent în momentul de față care generează așa ceva. Niciun alt mecanism nu generează prețuri. Statul nu poate genera prețuri. Doar piața poate face acest lucru. Cu cât este generat mai liber în piață prin voința părților implicate în schimb, cu atât este mai apropiat de imperfecțiune. Mecansimul prin care se formează prețul (piața adică) nu este niciodată perfect. Dar prețul în sine, dacă se formează liber, este perfect pentru acțiunea noastră. Mai mic sau mai mare, atâta timp cât se formează liber, este corect și perfect.

Desigur, sunt unii care lovesc în această virtute unică a pieței pe care trebuie să o apărăm cu cerbicie spunând că prețul este imperfect pentru că este subiectiv (depinde de percepțiile noastre personale, de calitatea informației, de timpul limitat pe care îl avem la dispoziție etc.) sau pentru că se bazează pe o iraționalitate scoasă din pălărie. Nimic mai fals. Singura atingere a acestei perfecțiuni a prețului (format, repet, printr-un mecanism mereu imperfect) este dată de intervenționismul statului, în toate formele sale. Cu cât statul alterează întâlnirea dintre cerere și ofertă prin bariere specifice, cu atât imperfecțiunea prețului scade semnificativ.

Prosperitate apare doar dacă alocarea resurselor se face eficient, pentru că resursele sunt rare. Alocarea resurselor nu poate fi niciodată eficientă în absența prețurilor. Prețurile sunt întotdeauna apanajul pieței și nu a statului. Cu cât piața este mai liberă, cu atât prețurile se apropie mai mult de perfecțiune și servesc de minune acțiunilor noastre. De aceea, dacă ne dorim prosperitate, trebuie să luptăm cu toată îndârjirea pentru liberalizarea piețelor și a prețurilor pe care acestea le generează. Cum bine spunea Mises: ”sarcina principală a puterii politice este de a proteja funcționarea neobstrucționată a economiei de piață împotriva fraudei sau violenței ivite din interiorul sau exteriorul țării” (Economia în 7 lecții, Partea 3: Intervenționismul). Orice altceva ne dorim pentru stat este contra prosperității noastre.


Antreprenoriatul presupune, cel puțin, trei lucruri fundamentale: a. Calculul economic atunci când se alocă resursele; b. Asumarea incertitudinii și c. Deținerea în proprietate privată a resurselor (capital, materii prime) și mijloacelor de producție implicate în realizarea de bunuri și servicii destinate pieței. Antreprenorul acționează întotdeauna în viitor, alocă resurse pe care le deține în proprietatea sa pentru a produce conform nevoilor pieței, își asumă toate problemele posibile ce ar putea să apară în viitor și face toate aceste lucruri doar dacă, din ceea ce calculează inițial, reiese un profit suficient pentru el.

Pe o piață liberă antreprenorul individual (persoana fizică) este SINGURUL care acționează ca entitate economică atunci când decide să producă bunuri sau servicii pentru piață. El deține în proprietatea sa toate resursele fără să fie nevoie de vreun contract cu terții care să permită punerea la comun a acestor resurse. El calculează dacă există sau nu un profit suficient. El își asumă SINGUR toate neplăcerile (pierderile) apărute ca urmare a evoluției nefavorabile a unor factori esențiali pentru decizia sa și va suporta pierderile prin diminuarea AVERII SALE PERSONALE (dacă pierderea depășește totalitatea resurselor implicate în afacere). Acest lucru înseamnă un lucru clar: pe o piață liberă, când antreprenorul acționează individual, nu are nevoie de ”firmă” (unipersonală). El este titularul tuturor contractelor cu terții: furnizorii care îi vând materii prime, clienții care îi cumpără produsele, creditorii care îi împrumută temporar capitalul. Antreprenorul, când consideră că nu mai poate face față singur activității de producție, poate angaja cu contract salariați care să preia din munca sa (execuție, conducere). Contractele se semnează tot de către antreprenorul individual și aceste terțe părți. Chiar dacă are mai multe activități distincte / independente, antreprenorul individual va face calculul economic pe fiecare dintre aceste activități pe care, în final, le va agrega pe întreg portofoliul de activități pentru a putea avea rezultatul final al acțiunii sale antreprenoriale și a vedea în ce măsură este afectată (pozitiv sau negativ) averea sa. Așadar, argumentul că antreprenorii individuali pe piața liberă își pot dori mai multe ”firme” individuale din rațiuni de calcul economic (pentru a cunoaște profitabilitatea fiecărei acțiuni) nu este un argument tare pentru că toate aceste calcule contează, în final, pentru averea sa în manieră CONSOLIDATĂ și nu pe bucăți. Nici argumentul juridic nu este relevant în acest caz: vei vrea mai multe ”firme” individuale pentru a semna contractele în manieră organizată (contracte de muncă, cu terții furnizori / cumpărători) nu ține pentru că TOATE aceste contracte (indiferent cum le grupezi tu ca antreprenori individual pe sertare) sunt semnate de către INDIVIDUL ANTREPRENORI și toți terții cu care intră în contact în afacerea sa.

Firma pe o piață liberă apare doar în cazul în care vorbim de mai multe persoane care dețin mijloace de producție în proprietate și doresc să le pună, pe baze contractuale, la comun într-un proces de producție. Sau când vorbim de mai multe persoane care dețin capital. Abia în acel moment SE PUNE PROBLEMA UNEI FIRME. Pe piața liberă firma are UN ROL JURIDIC pronunțat. Este despre punerea la comun a unor bunuri de capital, a unor capitaluri, pentru a rafina calculul economic permițând partajarea profitului între parteneri, pentru a clarifica asumarea riscurilor (pierderilor) de către partenerii într-o afaceri. Pe piața liberă firma este deci un concept care apare DOAR ATUNCI CÂND VORBIM DESPRE MAI MULȚI PARTENERI. Niciodată nu apare când vorbim despre un singur partener. Este o construcție ilogică în acest caz. Fără sens și fără semnificație economică.

O problemă aparte este cea a ”firmei cu răspundere limitată”. Am lămurit faptul că, pe piața liberă, firma unipersonală este un concept inexistent. Nu ține de piața liberă să ai firmă pe persoană fizică. Niciuna. Și nici mai multe. Firmă vei avea doar când sunt mai mulți co-proprietari asupra resurselor și mijloacelor de producței. Răspunderea limitată este un alt concept care nu se regăsește pe o piață liberă. Ce înseamnă răspunderea limitată? Înseamnă că, în cazul unei probleme (insolvență, faliment etc.), nu vei răspunde cu toată averea ta față de terții pe care i-ai prejudiciat cu acțiunea ta antreprenorială (individual sau la comun cu mai mulți acționari). Cu alte cuvinte, răspunderea ta va fi STRICT LIMITATĂ la capitalul pe care l-ai subscris în afacerea respectivă. Terții prejudiciați de tine prin acțiunea ta antreprenorială nu vor putea pretinde mai mult de acest capital. Nu vor putea să îți ia casa sau alte active de valoare din patrimoniul tău. Pe o piață liberă acest lucru e un alt non-sens. Contractul prin care eu și un alt terț (partenerul meu) decidem că vom răspunde limitat pentru pagubele pe care le vom produce în viitor unui terț (un furnizor de materii prime sau un creditor, de exemplu) este un contract imposibil. Nu va fi recunoscut de nimeni din piață. E ca și cum aș semna eu cu altcineva un contract prin care, dacă agresăm un terț (îl luăm la bătaie), să nu putem fi trași la răspundere decât așa cum considerăm noi de cuviință. Cum ni se pare nouă corect. Pe o piață liberă nu ai avea așa ceva. Acolo, starea de normalitate este cea a RĂSPUNDERII NELIMITATE și nu a răspunderii limitate. Doar firmele cu răspundere limitată acționează în piață. Nimeni nu va intra în contracte cu cei care și-au setat independent de ei că vor răspunde față de ei limitat, deși răspunderea ar trebui să fie nelimitată, până la recuperarea totală a pagubei.

În concluzie, pe piața liberă o persoană fizică ce dorește să acționeze ca antreprenor va acționa SINGUR fără a-și face ”firmă”. Va acționa ca persoană fizică în toate contractele pe care le va semna cu terții. Va deține pe persoană fizică toate mijlocele de producție implicate în acțiunile sale antreprenoriale, indiferent de cât de diversificat în amonte / aval sau pe orizontală va fi portofoliul său de activități. Va calcula totul pe portofoliul său de activități antreprenoriale și va integra acest calcul în averea sa personală (care va crește sau va scădea, după caz). Și nu va putea să decidă UNILATERAL că răspunderea sa față de clienții și furnizorii săi este LIMITATĂ la o sumă de bani sau la anumite active reale.

Ca atare, problema ”mai multe firme unipersonale cu răspundere limitată pe persoană fizicănu are nicio treabă cu liberalismul sau piața liberă. Pentru că pe piața liberă așa ceva nu există. Este un construct artificial venit la pachet cu relația fiscală cu statul (obligativitatea de a plăti taxe dacă vrei să desfășori activitate economică), cu caracter pronunțat juridic, care ține exclusiv de intervenționismul etatic. Discuția are, de fapt, conotația unei ”taxări optime”. E din categoria găsirii unei variante optime pentru intervenționismul statului în sfera antreprenorială. Așa ceva nu există însă. Nu poate fi argumentat teoretic. E la fel de ”optim” să poți să ai o singură firmă unipersonală cu răspundere limitată ca și cea în care ți se permite să ai mai multe firme unipersonale cu răspundere limitată. De fapt, nu poți să te pronunți cu argumente într-un sens sau altul, fiindcă nu există nicio logică economică în spate. Pentru că firmele astăzi acționează într-un mediu puternic intervenționist, ele nu mai arată demult așa cum ar trebui să arate pe o piață liberă. Intervenționismul etatic le-a îndepărtat foarte mult de caracteristicile lor inițiale și le-a adăugat caracteristici noi, imposibile pe o piață liberă (cum este cazul ”răspunderii limitate”). Conceptul de ”firmă” se îndepărtează pe zi ce trece, și nu neapărat în sensul bun, ce ceea ce ar trebui să fie. Adăugând și mai multe incertitudini și probleme mediului de afaceri.


Economistul care nu activează ca antreprenor ci oferă suport altor antreprenori este mereu acuzat de  lipsa mele de legitimitate în a-și da cu părerea despre antreprenoriat. Ceva de genul: unul care în viața lui nu a semnat un bilanț sau nu a dat de muncă unor salariați e incapabil să înțeleagă sau să spună ceva relevant despre așa ceva.
În sens larg, toți ne naștem cu spiritul antreprenorial. Din prima clipă speculăm. Din prima clipă ne ghidăm după profit. E busola acțiunii umane. Cu mic, cu mare toți suntem dotați de la natură cu această busolă. Cu mic, cu mare.
În sens restrâns (economic), antreprenoriatul este despre viitor, necunoscut în mare parte dinainte. Este despre a avea fler. A avea viziune. Despre a extrage profit dintr-un dezechilibru al pieței. Despre a greși cu o probabilitate foarte mare. Despre a risca totul. Despre calcul economic. Este despre ceva ce nu cunoști niciodată dinainte. E ca un pariu, dacă vreți. Este ceva de care fug cei mai mulți dintre noi, din spirit de conservare. Este ceva în care mulți încearcă și puțini reușesc. Este despre bogați. Fără de care am bate pasul pe loc!
Antreprenoriatul nu este ceva ce se învață. Și nici ceva teoretic. Nu este știință. Nu e ceva ce poate fi predat. Este un har. Probabil de la Dumnezeu. Din cărți nu e sigur. Desigur, poți să te educi să folosești mijloace științifice ca să vezi mai bine viitorul. Să calculezi mai bine profitul. Să estimezi șansele de reușită. Să te organizezi mai bine. Să cumpănești mai bine resursele. Dar asta e doar o mică parte din antreprenoriat. Cea mai simplă. Cea care, dacă o exersezi prea mult, te îndepărtează de antreprenoriat.
Antreprenpriatul nu este despre întocmit bilanțuri sau declarat venituri la stat. Nici despre angajat oameni sau plătit salarii. Este despre produs și vândut lucruri altora. Care să îți permită să cumperi ce nu poți sau nu ai timp să produci. Este despre cea mai complexă formă de cooperare socială.
Cine pretinde că știe el cum poți ajunge antreprenor e un mic șarlatan. E o Mama Omida care pretinde că îți poate spune numerele la loto. Sau cum stai cu dragostea. Harul nu se învață. Nu se predă. Cu el ne naștem. Sau nu.