Isteria „gratuitatilor” in socialismul autohton

Sărbătorile pascale de acest an par a fi trase la indigo cu alte sărbători din ultimii douăzeci de ani. Aceleaşi teme de discuţie, aceleaşi ritualuri şi aceleaşi atitudini. Parcă poporul român a intrat în transă şi nimeni şi nimic nu îl mai poate trezi la realitate. Trăim ca să ne îmbuibăm de sărbători, sărind cu răbdare şi umilinţă din Paşte în Crăciun cu o viteză ameţitoare.

Sărbătorile sunt, pentru cele mai multe autorităţi publice, motiv de a demonstra „milostenia” şi „smerenia” unui bun creştin. Ca să pună mâna pe toate voturile cumpărabile, sunt funcţionari publici (primari, prefecţi) care, mimând grija pentru popor, au început să azvârle realmente în populaţie cu nişte firimituri de alimente pentru a „îndulci Sărbătorile unor categorii sociale defavorizate”. Reacţia românilor faţă de tot ceea ce este (aparent) gratuit este una promptă: buluceală, înjurături, luptă corp la corp pentru a supravieţui şi pentru a ajunge în faţă şi a prinde cât mai mult din ciolanul oferit „gratuit”. Funcţionarii publici (socialişti veritabili) care pun la cale astfel de spectacole pline de amărăciune se dovedesc a fi cinici şi inumani. Împinşi de foame şi sărăcie oamenii îşi pierd discernământul, mândria şi dramul de umanitate şi intră în lupta directă pentru supravieţuire, înţelegând greşit de ce se află în această situaţie şi mulţumind, de cele mai multe ori cu un vot, stăpânului de sclavi care are puterea deplină de a-i ţine în viaţă.

Ce demonstrează astfel de spectacole? Trei lucruri absolut clare: 1). Sărăcia ajunsă la limită în România (în nici un caz din cauza unui prea dezvoltat capitalism sau unei pieţe prea libere), fenomenul cuprinzând pături tot mai largi de români incapabili să fugă în altă parte sau care se încăpăţânează să reziste cu orice preţ urgiei statului asistenţial, mincinos şi rapace; 2). Impozitarea dusă la limita suportabilităţii populaţiei (80% din ce câştigăm plătim statului pentru servicii sociale inexistente sau de proastă calitate) face imposibil ajutorul dinspre cei în putere către cei bătrâni (copii nu mai pot efectiv să îşi ajute părinţii care natural ajung să îndure umilinţe greu de imaginat pentru o coajă de pâine); 3). Falimentul unui stat asistenţial care se încăpăţânează să ne jecmănească de toate resursele având pretenţia că ne vrea binele şi că se gândeşte permanent la prosperitatea şi bunăstarea noastră minţindu-ne în faţă că ar avea resursele să ne ajute pe toţi (sau pe cea mai mare parte din noi).

Socialiştii moderni au înţeles că pot să supravieţuiască dacă îşi rafinează metodele de asuprire a populaţiei. Ei au devenit mai puţin interesaţi să închidă oamenii pe motive de ideologie sau apartenenţă politică, religioasă, de clasă. Ne-au închis încetul cu încetul într-un altfel de lagăr: acela al impozitelor, taxelor, regulilor de piaţă, inflaţiei, controlului instituţional în care toţi trăim într-o libertate iluzorie şi ne bucurăm de gratuitatea mesei plătită din greu cu sudoarea noastră şi de faptul că putem să spunem liber ce ne trece prin cap cu privire la viaţă în general, la conducătorii de lagăr şi la vecinii noştri de dormitor. În ciuda problemelor de sărăcie, mizerie, incultură  cu care ne confruntăm, perspectiva eliminării barierelor care ne împresoară şi ideea de a scăpa de lagăr sperie un popor ţinut voit mult prea mult în beznă de nişte stăpâni de sclavi mult mai mai ticăloşi decât cei pe care îi „crează” piaţa liberă. Fiind un lucru greu de înţeles pentru români, libertatea este un lucru şi mai greu de apărat. Până atunci însă ne încăpăţânăm să apărăm tot felul de lucruri „gratuite”: învăţământ, sănătate, justiţie, poliţie, asistenţă socială, parcuri, fântâni arteziene, stadioane, săli de sport. Lucruri „gratuite” care însă ne sufocă libertatea şi ne sărăcesc pe zi ce trece.