Piața și mecanismul de formare a prețurilor par pentru marea majoritate a fi ceva banal, ușor de înțeles. Redus simplist la legea cererii și a ofertei, din care putem deduce automat un preț format de echilibrul celor două, cu o dinamică ușor de explicat, nimic greu de priceput. Crește prețul când oferta scade sau crește prețul odată cu cererea. Cu niște factori determinanți în spatele celor două, prețul de echilibru poate fi astfel modelat, dinamica lui poate fi anticipată.
Puțini știu însă că acest model neoclasic al pieței este unul bazat pe o ipoteză deloc simplă, dacă nu chiar imposibilă în piractică: piața pe care este valabilă legea cerererii și a ofertei trebuie să fie una pură și perfectă (adică, să aibă mulți competitori, o piață pe care prețurile de echilibru se ajustează instantaneu la modificarea cererii sau a ofertei, o piață pe care toți competitorii dețin o informație completă despre deciziile celorlalți etc.). Prin această ipoteză de bază, modelul acesta al explicării prețurilor este unul foarte rudimentar și, de foarte multe ori, dă greș. Legea cererii și a ofertei nu explică complet și suficient dinamica prețurilor.
Nu întâmplător și oarecum păgubos pentru discuție, A. Smith vorbea fără să dea prea multe detalii despre o ”mână invizibilă” care reglează totul în piață. Ceva ascuns, ceva misterios și care nu este atât de ușor de descifrat. Nu poți închide însă discuția despre piață și prețuri cu acest argument foarte vag: o mână invizibilă rezolvă totul, mai ales când ”mainstream-ul” economic explică piața și prețurile ca fiind ceva mecanic și determinist (știut dinainte de către toți) și când mulți pledează pentru o ”mână vizibilă” care să coordoneze din afară mecanismele pieței. ”Mâna invizibilă” te trimite imediat la ceva ascuns, ceva greu de descifrat, misterior, arbitrar și lipsit de coordonare. Ceva greu de anticipat, greu de inclus în calcule și în acțiunile tale viitoare. Greu de explicat și de folosit ca argument pentru a spune ce se întâmplă cu piața și cu prețurile, cu echilibrul acesteia.
Piața este locul unde are loc cea mai complexă operațiune de cooperare și de coordonare socială. Una spontană și la care toți participă voluntar. Starea naturală a pieței este dezechilibrul, nu echilibrul ei. Acela contează, acela generează profit, acela îndeamnă la cooperare și coordonare pe toți cei care acceptă voluntar schimburile. Operatorii din piață nu caută niciodată echilibrul, ci dezechilibrul ei. Cu cât piețele sunt mai libere, cu atât ele rezolvă mai repede dezechilibrele descoperite de antreprenorii de succes. Nu este nevoie de un coordonator central pentru a aduce echilibru, acesta fiind inutil pentru participanți. Echilibrul piețelor ține departe de ele operatorii implicați în schimburi și în alocarea de resurse din spatele lor. O piață la echilibru nu prezintă niciun interes pentru nimeni, este un spațiu al inacțiunii, nu al acțiunii umane.
Cu cât prețurile se formează în urma acestui proces amplu de coordonare voluntară din cadrul piețelor, cu atât ele sunt mai corecte pentru toți operatorii din piață (producători și consumatori, deopotrivă). Incorecte devin din primul moment când un coordonator central (statul) le alterează prin mecanisme specifice. Piețele sunt un facilitator al schimburilor voluntare dintre noi și așa trebuie să rămână. Imperfecte dar extrem de utile.
Ca să poți participa la un astfel de schimb, trebuie să știi să faci două lucruri elementare:
– Să cauți mereu să descoperi oportunități (atât ca și consumator, cât și ca producător). Asta înseamnă să cauți mereu cea mai bună alternativă de consum sau de producție, față de ce există (sau cunoști) până în prezent.
– Să ai abilitatea de a specula mereu de pe urma acestor descoperiri pe care le faci. Să înțelegi profitul din spatele valorificării acestor descoperiri și să îl maximizezi prin acțiunile tale. Noi speculăm întotdeauna când acționam, și atunci când consumăm, și atunci când economisim, și atunci când investim, și atunci când producem. Speculația pentru profit este baza oricărei acțiuni umane.
Piețele și prețurile sunt departe de a fi ceva mecanic, ceva determinist. Depind de capacitatea de descoperire, de puterea de a specula oportunitățile care apar, de capacitatea de a valorifica imperfecțiunile informației disponibile, de limitările în a anticipa acțiunile concurenților.Piețele reprezintă unul din salturile majore ale omenirii. O inovație tot mai greu de apărat. Ele au îmbunătățit radical modul în care alocăm resurse rare pentru scopurile noastre infinite. Au facilitat descoperirea antreprenorială de oportunități și au dus speculația pentru profit la un alt nivel (de ambele părți ale schimbului). Au accelerat enorm dezvoltarea, inovarea, progresul tehnologic și acumularea de bunăstare.
Națiunile care refuză sistematic dezvoltarea de piețe cât mai libere, care se opun alocării de resurse prin mecanismul acestora, care reglementează excesiv piețele, le sufocă punându-le în cârcă instituții inutile, care plafonează, subvenționează sau care se izolează de o piață globală tot mai integrată și mai plină de oportunități ajung să își ducă traiul de pe o zi pe alta. Se îndreaptă, mai devreme sau mai târziu, spre faliment. Falimentul din spatele socialismului.
Una dintre temele aprinse de discuție este cea legată de ”economia de piață” care nu e suficient de socială și trebuie determinată, ca atare, prin politici publice să devină cu forța ”socială”. În primul rând aș dori să corectez sintagma ”economia de piață” spunând că economia nu poate fi decât de piață. Orice altceva se întâmplă în afara pieței, adică în afara sistemului de prețuri pe care doar piața îl poate da (prețurile nu se crează de la centru, nu se impun și nici nu se fixează artificial), se întâmplă în afara calculului economic, și deci în afara economiei. Economia care nu e ”de piață” nu e de fapt economie, ci e doar un construct politic pe bază de intervenționism adică bazat pe alocarea resurselor făcută de la centru, pe principii care nu au în vedere calcul economic și nu fac obiectul economiei (sau, dacă au fost alocate eronat acestui domeniu, nu au ce să caute acolo).
Lipsa de ”social” din piață ar fi deci o imperfecțiune în viziunea intervenționiștilor care trebuie neapărat corectată. O imperfecțiune derivată, în opinia intervenționiștilor, dintr-o serie probleme care țin, în bună măsură, de natura umană: [1] egoismul antreprenorilor care își văd în primul rând de propriile interese (de parcă am putea acționa altfel) și care urmăresc maximizarea profiturilor lor; [2] de ticăloșia celor care operează în piață și care ascund sau denaturează informații atunci când încearcă să vândă ceva pieței sau care se înțeleg între ei; [3] de antreprenorii care exploatează forța de muncă până la epuizarea acesteia fără a o face părtașă ”suficient” la profiturile rezultate în urma unui demers antreprenorial (inclusiv problema exploatării minorilor sau bătrânilor); [4] de ticăloșia celor care ne impun cu forța prețuri sau produse fără ca noi consumatorii să avem ceva de spus în acest sens; [5] de lipsa de milostenie și grijă pentru cei săraci a celor care sunt mai bine înzestrați și au succes mai mare pe piață și în societate și care ar trebui să fie obligați să cedeze din bunăstarea lor acestora; [6] de inegalitatea de șansă care există în societățile moderne și care trebuie să își găsească un apărător și un protector în stat. Dacă adăguăm la acestea și poluarea, starea conflictuală permanentă prin care sun apropriate resursele într-un sistem concurențial (lupta de piață este mereu mai problematică decât lupta de clasă) sau persupusa exploatare a marilor corporații tabloul pieței devine unul de-a dreptul înfiorător.
Toți cei care propovăduiesc aceste teze legate de piața imperfectă și nevoia de a o ajusta prin politici publice, astfel încât antreprenorii autentici (cei care cultivă cartofi de exemplu) să își modifice comportamentul după bunul plac al ”antreprenorilor” politici (cei care dijmuiesc profiturile cultivatorilor de cartofi prin taxe și impozite sau producție monetară fără să le ofere mare lucru în schimb celor pe care îi prăduiesc și îi parazitează) au în spate interese complet antagonice. În primul rând trebuie căzut de acord asupra unui alt lucru: piața este imperfectă și așa va rămâne ea întotdeauna. Cu sau fără intervenția statului, piața rămâne în continuare imperfectă. Ceea ce trebuie să demonstreze intervenționiștii este următorul lucru însă: în ce măsură intervenția în piață duce la o imperfecțiune mai mică decât lipsa intervenției (având în vedere că toate intervențiile în piață nu sunt decât redistribuiri de resurse făcute în mod haotic fără nici un principiu economic în spate). Faptul că doar antreprenorul politic se gândește la binele societății în timp ce antreprenorul real îl calcă în picioare zi de zi este o teză falsă menită să alimenteze lupta de clasă permanentă care ține în viață și la butoane pe cei care o promovează constant.
Piața liberă este suficient de socială și nu ar avea nevoie de nici o intervenție pentru a o face și mai socială decât este în realitate deoarece:
- Așa imperfectă cum este ea, piața produce prețuri care sunt esența calculului economic și a oricărei acțiuni antreprenoriale. Alocarea resurselor în absența acestor prețuri ar însemna o risipă totală și o eroare imensă în tot ceea ce întreprindem (generatoare în cele din urmă de faliment). Intervenția statului (prin producție de bani din nimic, prin fixări și reglementări de prețuri etc.) nu face decât să distorsioneze acest mecanism și să ducă în final la risipă și faliment rezultat dintr-o alocare de resurse complet aiurea (chiar dacă de multe ori această intervenție este vândută publicului larg ca ceva benefic pentru ei – a se vedea țintirea inflației sau a cursului de schimb).
- Antreprenorii autentici care operează în piață oferă consumatorilor produse și servicii de calitate la prețurile cele mai mici și pe care consumatorii sunt dispuși să le plătească. Dacă ar face altfel ar da faliment. Antreprenorii sunt sclavii consumatorilor lor și doar cei care adoptă o astfel de atitudine rezistă în piața liberă. Faptul că antreprenorul intră într-o astfel de cooperare cu consumatorii, că își asumă total incertitudinea și consecințele acțiunii sale îl fac deja un actor social foarte important fără de care nu am avea ce să punem pe masă. Înainte de a deveni consumatori toți ar trebui să fim antreprenori și producători de ceva (altfel e imposibil). Intervenționismul crează două categorii de ”antreprenori” periculoase: cei care trăiesc din taxe (”antreprenorii politici”) și cei care trăiesc din producția de bani (”antreprenorii monetari”). Aceștia nu oferă prea mult pieței (consumatorilor) sau chiar nu oferă nimic cel mai adesea. La umbra intervenționismului cresc și se dezvoltă genul acesta de ”antreprenori” care sufocă încetul cu încetul economia și piața. E suficient să ne gândim la hățișul de reglementări create la nivel național sau comunitar și apoi la toată tagma de avocați, consultanți, specialiști care trăiesc din a explica și pune în aplicare la nivel de antreprenor privat toate aceste reglementări.
- Piața este imposibilă fără antreprenorii care produc și vând ceva pentru a avea resursele necesare să intre pe piață ca și consumatori. Pentru a face acest lucru antreprenorii trebuie să caute în permanență inovarea. Să caute să găsească soluții care să ne îmbunătățească viața și nivelul de trai. Inovarea și progresul tehnologic presupun resurse și efort pe care antreprenorii sunt dispuși permanent să îl facă pentru a supraviețui și pentru a face față concurenței.
- Antreprenorii pun la bătaie toată averea și priceperea lor când se lansează într-o afacere. Ei riscă totul și au tot dreptul să ceară totul. Cu toate acestea, au nevoie și de resursa umană. Au nevoie să angajeze oameni care nu au curajul și viziunea de a deveni antreprenori și care preferă (din diferite motive) să fie doar salariați într-un act antreprenorial. Antreprenorul autentic e deja suficient de social prin faptul că dă de muncă acestor oameni, dă o șansă lor și familiilor lor de a prospera la nivelul riscurilor pe care aceștia și le asumă. Și ”antreprenorul” politic sau monetar pot da de muncă însă locurile de muncă pe care ei le crează sunt nesănătoase și nesustenabile fiind în afara pieței. Acești pseudo-antreprenori vând iluzii și doar crează aparența unui aspect social în acțiunea lor. În realitate ei crează locuri de muncă (birocrați) prin lichidarea altor locuri de muncă (producătorul de cartof sufocat de taxe și inflația necesare pentru a acoperi cheltuielile statului). Salariații nu sunt sclavi ci sunt parte dintr-o afacere cu care antreprenorii trebuie să colaboreze și să coopereze. Așa cum salariatul depinde de antreprenori și antreprenorul depinde de salariatul său și de competențele acestuia către care deleagă funcții și responsabilități. Angajarea de resursă umană se întâmplă atâta timp cât un astfel de demers este profitabil.
- Antreprenorii obțin profit și îl maximizează mereu. Acest profit nu se mai acumulează demult într-o peșteră bine ascunsă în munți. Profitul poate fi consumat (deci antreprenorul e și consumator dând de muncă altora de la care el consumă) sau poate fi economisit. Economisirile produse astfel conduc la ieftinirea capitalului, creșterea investițiilor în bunuri de capital (care și ele trebuie inventate, produse de alți oameni) și în final la creșterea ocupării.
- Piața liberă dă egalitate de șansă tuturor, înțelegându-se prin această egalitate de șansă nu ”egalitate de rezultate” (e.g. dreptul ca toți să aibă venituri la fel, să nu mai existe bogați și săraci care în final se va transforma în drepturi pentru unii și obligații de plată pentru alții, totul fiind ales arbitrar de politicianul care caută voturi) ci dreptul de a fi liber în ați pune în valoare aptitudinile, creativitatea, forța de muncă, ceea ce ai acumulat din școală etc. Statul prin intervenția sa acționează în sensul invers al egalității de șansă înțeleasă corect: dând șanse celor care nu merită și penalizând (adică reducându-le egalitatea de șansă) pe cei care merită prin tot felul de măsuri incluzive.
Toate acestea sunt motive suficiente pentru a vedea cât de social este sistemul bazat pe piețe libere și cât de important este să agresăm cât mai puțin aceste piețe. Cu cât lăsăm mai mult mecanismului de piață să preia din sistemul economic (statul luând mâna de pe prețuri, reguli agresive, impunerea de structuri de control birocratice și coruptive etc.), cu atât avem șansa să prosperăm cu toții. Piața are un efect imperfect de antrenare a resurselor dar care e clar mult mai bun decât schema controlată și reglementată de la centru, pe care ne-o propun intervenționștii și care vedem că, în mai puțin de câteva decenii, a dus la un haos total la nivel global. Salvarea noastră a tuturor nu stă decât în piața eliberată de lanțurile în care au încorsetat-o agresorii politici și monetari care au înțeles cum să facă profituri din vânzarea de iluzii.
Sistemele democratice presupun reprezentarea noastră de către un grup de oameni aleși prin vot. Aceștia devin ”agenții” noștri. Statul este văzut astfel ca putând fi asociat unei abordări de tipul ”principal – agent”. Principalii sunt contribuabilii cu taxe către bugetul de stat care deleagă prin vot agenților lor să se ocupe de aceste taxe. Ar părea similar contractelor private prin care, de exemplu, un principal (asiguratul) deleagă unui agent (asigurătorul) unele riscuri specifice (riscul de incendiu sau inundație, de exemplu). Sau contractelor private prin care acționarii deleagă unor manageri administrarea capitalului lor investit într-o afacere.
Această abordare atrage după sine și credința, inevitabilă, că statul poate fi condus după aceleași principii ca și sectorul privat. Că regulile pot funcționa similar și că hazardul moral are aceeași natură. La fel și costurile de agenție. Nimic mai fals. Atunci când vorbim de intervenția statului (mai ales în plan economic) avem de a face cu o relație de tipul ”principal-agent” din următoarele considerente (cel puțin):
- În primul rând, în cazul statului vorbim de cineva care operează cu banii unora (contribuabilii) în beneficiul altora (asistații sociali, de exemplu). Adică vorbim de o schemă de redistribuire neclară, foarte vagă, prin care cineva intră în posesia unor resurse de la unii cu care are interesul de a-i jecmăni cât mai mult pentru unii față de care are interesul de a le oferi cât mai puțin. Nu e situația, de exemplu, a unor acționari care numesc pe banii lor niște manageri să îi reprezinte. Și managerul și acționarii sunt într-o relație directă cu interese reciproce ce decurg direct între principal și agent.
- În al doilea rând, în cazul statului nu vorbim, de cele mai multe ori, de existența unui contract explicit. Contractul din spate este unul vag și se numește contract social, cu prea puține drepturi și obligații specifice (obligațiile sunt mai specifice, drepturile mai vagi și mai pozitive). Când vorbim de stat nu vorbim niciodată de lucruri concrete asumate în fața plătitorului de taxe și impozite. Dimpotrivă, obligațiile sunt copleșitoare pentru contribuabil și drepturile sunt aproate în integralitate la cel care extrage aceste resurse prin taxare și le alocă cel mai adesea arbitrar și nu după un plan și un contract agreat cu contribuabilul;
- Multe dintre pozițiile de administrare a resurselor nu se votează direct. Adică, agenții aleși să ne reprezinte nu sunt aleși prin vot ci sunt numiți, mai degrabă. Votul este modul în care principalii își aleg agenții și nu numirea lor (ulterioară) de câtre cei votați. Prin numire și nu votarea agențiilor se diluează foarte mult responsabilitatea agenților în fața principalilor și crește semnificativ hazardul moral. Cu atât mai mult cu cât contractul explicit nu există iar cel implicit e foarte vag;
- Absența unui contract care să conțină elemente măsurabile, rezultate concrete, efecte așteptate etc. face ca principalul să nu pună preț, în activitatea sa, pe elemente de performanță care există în mediul privat. Subcontractarea lucrărilor derulate de principal (inclusiv prin intermediul celor angajați de el) nu se face pe criterii de eficiență clare, performanță, calitate. Desemnarea pe post nu ține cont de pregătire și competențe aproape niciodată. Cum contractul abundă de obligații doar pentru contribuabil și de drepturi doar pentru principal, lucrurile sunt și mai distorsionate în această privință. Politizarea complică și mai mult problemele. Corupția și mai mult. În final, se ajunge la o calitate foarte precară a tuturor lucrurilor pe care statul și le asumă și pretinde că le poate livra cetățenilor săi.
- Agentul nu obține pașnic și voluntar resursele pe care le ”administrează” în favoarea principalului. Principalul nu se poate retrage benevol și când vrea foarte ușor dintr-un contract cu un astfel de agent. O poate face doar dacă pleacă la un alt agent, în alt stat. Unele state împiedică migrația, deci problemele se pot complica și mai mult. Puterea de negociere este semnificativ redusă cu astfel de agenți ce au în spate agresiunea instituționalizată.
- Sistemele democratice de diminuare a hazardului moral și a costurilor de agenție sunt foarte limitate și generatoare de birocrație și corupție. Multe dintre ele se află tot sub controlul agentului și nu sub controlul principalului.
- Există o categorie aparte de agenți care sunt simultan și principali și agenți (cei care lucrează în companiile de stat, cei care trăiesc din subvenții de stat sau ajutoare de stat, cei care lucrează la stat, pensionarii, cei din băncile centrale etc.). În societățile moderne, datorită expandării statului, aceștia sunt tot mai numeroși. Și au și drept de vot setând, prin votul lor, modul de acțiune al agenților și relația acestora cu principalii.
- Având prea puține obligații asumate față de contribuabil, o concurență adesea mimată sau inexistentă și o poziție de forță în relația cu cei care contribuie cu resursele lor la existența acestor mecanisme sociale, opoziția statului la schimbare este una extrem de ridicată. Adaptabilitatea economiilor dependente masiv de stat, mai ales în perioade de criză, este una foarte redusă. Principalul-stat este ultimul care, pe banii contribuabilului, se gândește să modifice sau să ajusteze ceva, întru binele celui care cotizează. Paradoxal, din acest motiv, reziliența și robustețea dezvoltării economice este semnificativ îmbunătățită în țări cu intervenționism mai redus, mai ales când vorbim de mijloace de producție.
Concluzia este că statul nu poate funcționa niciodată ca o entitate privată. Nu (mai) putem privi atât de reducționist statul ca pe o simplă delegare de resurse de către principali (contribuabilii) către niște agenți aleși prin vot democratic și reprezentativ. Complexitatea, sofisticarea și expandarea intervenției etatice o îndepărtează semnificativ de acest mod simplist de a privi lucrurile. Reprezintă un element de îngrijorare și un argument esențial în minimizarea statului. Viitorul nostru depinde esențial nu de modul în care funcționează sau reacționează piețele ci de modul în care resetăm statul omniprezent în deciziile noastre economice.
Unul din conceptele atașate ideii de piață este acela al ”mâinii invizibile” care reglează totul în economia liberă. Piața este una dintre marile invenții ale omenirii. Schimbul și specializarea în producție din spatele conceptului de piață ne-au permis să facem un salt enorm de la grupuri disparate de oameni la civilizații dispuse să coopereze și să împartă prin schimb beneficiile progreselor lor.
Piața este importantă pentru că prin ea alocăm resursele între noi ÎN CEL MAI EFICIENT MOD POSIBIL. Nu există altceva mai bun decât piața. Mâna invizibilă asociată ei a fost de la început un concept destul de vag. Ne duce cu gândul la ceea ce se vede și ceea ce nu se vede (mai degrabă) despre care ne vorbea magistral Bastiat. Mâna invizibilă însă duce cu gândul și spre ceva ezoteric, misterios, fără explicații științifice prea multe. Și așa și este: foarte puțini sunt inițiați și pot explica până la capăt cum funcționează piețele, mecanismul prețurilor, dinamica acestora. Lucruri grele și invizibile pentru mulți. Să nu înțelegem însă de aici că această mână invizibilă nu are explicații științifice. Că mecanismul pieței (mâna invizibilă) ar fi ceva neserios prin comparație cu alocarea de resurse planificată ”riguros” de către stat. Complet greșit. Astăzi avem o dezvoltare fără precedent a teoriei economice care poate explica consistent și ș diferența dintre stat și piață în alocarea resurselor. Corolarele aceste părți din teoria economică se referă la falimentul socialismului (sistemele economice bazate exclusiv pe stat în alocarea resurselor) și ciclurile economice (corecția erorilor generate de intervenționismul de natură monetară și nu numai). ”Mâna invizibilă” din spatele pieței a devenit demult vizibilă pentru cei care studiază îndeaproape fenomenul, grație economiștilor clasici. Nu mai are secrete pentru noi.
Pe de altă parte, mult mai invizibile pentru noi rămân însă ”mâinile” cu care Tătucul-stat redistribuie resursele în piață. Resurse pe care arareori le produce. Le extrage inițial prin violența și agresiunea din spatele taxării (adesea subiectivă și arbitrară) și le direcționează ulterior către cine consideră că ”merită” (la fel de subiectiv și de arbitrar). Motivațiile și principiile din spatele acestei alocări politice de resurse lipsesc adesea, generând haos calculațional în mediul privat. Pur și simplu nu ai cum să spui, în absența pieței, ce merită dezvoltat și ce nu. Nu poți spune dacă merită să dezvolți o autostradă sau să distribui mai multe subvenții pentru agricultură. Invizibilitatea e maximă. Acționez la întâmplare, deloc calculat, ești complet în ceață. Nu poți să îți dai seama de consecințe, nu poți evalua rezultate. Teoria economică aici este inutilă. Nu poate spune nimic teoretic și consistent despre cum să se facă aceste alocări. Argumentele care funcționează în cazul piețelor sunt, în cazul acesta, complet lipsite de sens și de logică. Nu le poți aplica, oricât de mult te-ai chinui. În politicile publice sunt invocate adesea calcule economice, studii de impact, fundamentări economice pentru deciziile din spate. Nu se poate face asta și pace. Chiar dacă poți explica mai ușor mecanismul prin care, cu ajutorul bâtei, iei de la unii și dai la alții, miopia e mult mai mare ca în cazul piețelor. Și efectele pe termen lung mult mai nocive, antrenând un haos care înlocuiește treptat ordinea proprietății private din spatele mecanismelor de piață.
Haosul calculațional din intervenționismul etatic se răsfrânge apoi asupra tuturor operatorilor din piață și generează crize tot mai dese și tot mai profunde. Dacă acum 100 de ani ciclurile economice se succedau odată la 70 – 100 de ani și depindeau de lucruri predictibile în bună măsură (în pofida mâinii invizibile a pieței), astăzi succesiunea între două cicluri economice se încadrează tot mai mult într-un deceniu. Mâna invizibilă pentru mulți din spatele intervenționismului etatic face ca într-o generație să te confrunzi cu 3-4 crize majore care numai la prosperitate nu duce. Cu toate acestea, frica de piață și de libertate rămâne la cote alarmante. Disperați de haosul în care suntem obligați să trăim mai nou, ne aruncăm și mai mult în brațele statului ”protector” și ”providențial”. „Rezolvăm” haosul prin și mai mult haos. Facem lucrurile și mai impredictibile și mai invizibile, mai ales pe termen lung. Iar dezvoltarea și prosperitatea au nevoie de ca de aer de viziune pe termen lung. Cât mai lung.
Comentarii recente