Statul asistențial din România continuă să aibă dimensiuni apocaliptice pentru o economie declarată pe hârtie ca fiind una de piață funcțională și pentru o țară care a avut mult de suferit de pe urma unui socialism luminos rămas însă obsesiv în mentalul colectiv ca un lucru bun prin comparatie cu socialismul corporatist din ultimii 20 de ani care ne-a adus la o sapă si mai de lemn. În ciuda declarațiilor plină de emfază ale guvernanților ”liberali” și măsurilor întreprinse de ei în ultima perioadă, asistența socială din România a fost reformată mult prea puțin atâta timp cât continuăm să ținem în brațe în funcțiune un sistem obligatoriu de pensii și de sănătate. Tăierile barbare de pensii (nemotivate în condițiile în care statul a deturnat aceste fonduri către proiecte ale statului care le-au sifonat rapid) demonstrează un fapt cât se poate de clar: sistemul public garantează doar faptul că o să iei o pensie după ani de cotizație însă nu garantează cuantumul acestora. Politicienii (chiar și cei de dreapta) sunt obligați de voturile pe care le urmăresc, dar și prin beneficiile directe pe care le au din politicile publice pe care le ”administrează”, să excludă complet de pe agenda lor reformarea sistemului public. Clasa din România, una dintre cele mai conservatoare din câte există, are o opoziție cumplită față de toate măsurile cu care capitalismul a venit la pachet (incluzând aici și privatizarea sistemului de pensii). Pentru acești politicieni, care înțeleg prea puțin din economia de piață, frica de a scoate statul din piața liberă este una reală iar sistemul public de pensii rămâne cea mai bună soluție care ne apără ”de ticăloși și imperfecțiuni” și care ne face forțează să fim solidari cu cei care nu pot să contribuie din diferite motive la sistem și care ar trebui să beneficieze de o pensie ”decentă”.
Sistemul de pensii public actual moștenit din socialism se îndreaptă cu pași repezi către un faliment total, trăgând după el întreaga economie românească. Înainte de toate trebuie spus că acest sistem nu este un sistem de pensii autentic atâta timp cât statul folosește banii contribuabililor actuali pentru a plăti pensiile altora. Neavând un contract individual cu instituția publică care administrează aceste fonduri, nu putem fi siguri că la pensie vom primi ceva de la statul care acum prin agresiune ne diminuează veniturile actuale lunare cu un procent impresionant de 31,3%. Fără un contract clar există pericolul ca atunci când vor ajunge la pensie persoanele actuale să fie votată o lege (prin forța majorității) prin care pensiile publice se vor diminua și mai mult sau chiar nu vor mai fi plătite (statul poate decide orice în acest caz și nu ne oferă nici o garanție contractuală). În plus, banii pe care îi plătim la fondul de pensii nu sunt investiți în nimic, nu sunt puși deoparte și nici nu aduc nici o acumulare în timp. Fiind dați spre plata pensiilor actuale nu ajung în economia reală direct (ca în cazul în care un fond de pensii ar investi acești bani) ci ajung la consumul pensionarilor și abia indirect ajung pe piața capitalurilor. Nici măcar semnarea unui contract cu vreo instituție publică cu privire la pensia viitoare nu rezolvă problema pentru că atâta timp cât pensiile își vor păstra caracterul obligatoriu, instituția publică desemnată să administreze pensia rămâne restricționată de tot felul de condiții de plasament (să nu investească banii decât în titluri de stat considerate absurd puțin riscante). Chiar și dacă am opta pentru adminstrarea acestor bani în privat, caracterul obligatoriu va crea suficient hazard moral ca acei bani să nu fie alocați la cel mai bun randament posibil pentru cel care cotizează (astfel se explică eșecul Pilonului 2 de pensii).
Statul ne jefuiește de o treime din ceea ce câștigăm în prezent într-o manieră foarte perversă: 20,8% din este plătit de angajatori și 10,5% plătit de angajat. În acest fel este mult mai greu de perceput cât de mult plătim (o șmecherie ieftină menită să ascundă costul real cu munca). Unii ar argumenta greșit că, atâta timp cât suma este plătită de angajator, acest lucru nu îl afectează pe angajat. Întotdeauna angajatul va prelua asupra sa o parte costurile cu munca pentru că antreprenorul are totala libertate (evident limitată de concurența de pe piață) să le transfere către angajat (noi când negociem salariul, negociem salariul net nu cel brut însă antreprenorul ne propune un salariu mai mic pentru că va lua întotdeauna în calcul și costurile aferente și va încerca să își protejeze propriul profit negociind cu angajatul acest cost). Din acel procent de 20,8% o bună parte din el se duce tot către angajat. Mai mult, existența acestui impozit face ca antreprenorii să fie mai reticenți la a-și deschide o afacere, la a angaja forță de muncă și adesea se optează de comun acord pentru munca la negru și evaziunea fiscală în domeniu. Indiferent de cum este structurat impozitul pe salariu, el este suportat întotdeauna în bună măsură de persoana angajată. Impozitul pe muncă plătit de angajator este transferat adesea nu doar asupra angajaților ci și asupra consumatorilor (dacă piața permite acest lucru). Apare astfel un efect difuz dificil de direcționat și de anticipat ca efect și consecințe. Ca urmare, este complet fals să credem că dacă angajatorul este responsabil pentru o bună parte din impozitul pe salariu el este singurul afectat de acesta. Acest sistem împovărător îl transformă pe antreprenor într-un adevărat colector și contabil al taxelor către stat (inclusiv în ceea ce privește pensia angajaților săi) aducând un plus de costuri cu gestionarea birocrației asociată raportărilor cu privire la impozitul pe salarii virat către stat.
În momentul de față pensionarea se face la 64 ani și 1 lună și la 59 de ani și 1 lună sau după un stagiu complet de cotizare de 33 de ani și 2 luni pentru bărbați sau 28 de ani și 2 luni pentru femei. Să luăm exemplul unui bărbat activ care se angajează la vârsta de 22 ani (după ce termină facultatea) și lucrează un stagiu complet de cotizare de 398 de luni (33 de ani). La un salariu net de 1000 lei pe lună pentru pensia acestei persoane se plătește de către angajat și angajator suma de 554 lei pe lună. Suma totală neactualizată plătită la ”fondul public de pensii” este de 232.249 lei. Valoarea actualizată prezentă la o rată medie anuală de 5% este de 595.698 lei (atât ar valora în banii de astăzi cât ar trebui să ne plătească statul la momentul pensiei luând în considerare rata inflației și un minim de dobândă, dacă acești bani ar fi depuși într-un depozit la termen în bancă). Unii ar argumenta că Dacă luăm în calcul o speranța medie de viață care la Români este de 70 de ani la bărbați, rezultă că cel pensionat ar mai trăi în medie o perioadă de circa 15 ani = 70 ani – 55 ani (vârsta la care s-a pensionat după 33 de ani de cotizație începând de la vârsta de 22 de ani). Pensia pe care ar trebui să o primească din prima lună un astfel de angajat ar fi de 3309 lei (la valoarea de acum) pe lună (am împărțit 595.698 lei la 15 ani x 12 luni). În realitate el primește o pensie mult mai mică (sub 1000 de lei) adică primește doar o treime din ce ar trebui să primească. Suma de 3309 lei pe lună este semnificativ mai mare dacă se ia în calcul faptul că salariul net nominal crește de-a lungul carierei și deci și cotizația la stat crește exponențial și actualizat. În cazul femeilor situația arată astfel: un stagiu complet de cotizare este de 28 ani și 2 luni, speranța medie de viață la femei este de 77,1 ani rezultă că o femeie pensionată va trăi în medie circa 17 ani = 77 ani – 50 ani (vârsta la care s-a pensionat o femeie care a început stagiul de cotizare la 22 ani și a lucrat 28 de ani și 2 luni) se ajunge ca prima pensie (în banii de acum) pentru o femeie să fie de 2123 lei (la valoarea de acum) pe lună. Și această sumă este semnificativ mai mică decât pensia pe care o primește în realitate o femeie angajată care are un salariu net de 1000 de lei pe lună. Suma este semnificativ mai mică decât la bărbați pentru că ei au o speranță de viață mai mică și pentru că au un stagiu de cotizare mai mare decât femeile.
Sistemul de pensii public actual are la bază principiul absurd al ”solidarității sociale” care transformă într-o viziune autentic comunistă ”egalitatea de șansă” în ”egalitate de rezultate”, redistribuind bunăstarea într-un singur sens și într-o manieră clar discreționară (toți trebuie să avem pensie indiferent dacă merităm sau nu). Acest principiu nu se aplică într-un sistem privat autentic în care banii din pensie sunt plasați cu maxim de randament posibil. Sistemul public de pensii a fost întotdeauna un instrument folosit în sens invers al solidarității sociale (foarte multe categorii de angajați bucurându-se de nenumărate privilegii fără să cotizeze un singur leu la sistem şi beneficiind, de regulă, de cele mai generoase pensii). În acest fel am ajuns să fim solidari nu doar cu cei amărâți, săraci fără familii ci și cu o sumedenie de categorii sociale privilegiate de soartă și furnizoare de voturi numeroase (armata, poliția, serviciile secrete, parlamentarii). Când comparăm sistemul public cu sistemul privat este corect ca în cazul sistemului privat să folosim actualizarea sumelor (ele vor fi plasate într-un depozit cel puțin și vor genera dobândă). În cazul sistemului public această actualizare nu se aplică (și, implicit, se pierd fonduri semnificative) pentru că banii nu sunt investiți ci sunt oferiți spre consum pensionarilor actuali cu care trebuie să fim solidari pentru că și ei au fost solidari cu alți pensionari la un moment dat. Un alt efect pervers al sistemului public de pensii este următorul: oamenii, având percepția greșită că statul îi va proteja la pensie și le va garanta solidaritatea socială prin agresiune și forță la adresa cotizanților de atunci, vor avea griji mai puține cu întemeierea și consolidarea unei familii. Când se folosește argumentul ”solidarității sociale” pentru a menține în continuare sistemul de pensii public, politicienii uită complet de forța și rolul familiei în societate. Se crează astfel suficiente stimulente negative care diminuează semnificativ rolul familiei în societate, acreditându-se greșit ideea că la pensie vom putea trăi onorabil într-un azil și cu o pensie de stat. Familiile nu mai au atât de mulți copii (sau nu au deloc copii).
În jurul sistemului de pensii public din România (repet, preluat din comunism fără prea mari reforme) există hoție și o minciună imensă care trebuie rapid corectată și explicată. În loc să lase acești bani la nivelul individului ca el să își administreze cum știe mai bine pensia și viitorul său, statul ne privează de o bună parte din venitul nostru și ne sărăcește pe zi ce trece. Statul subestimează capacitatea fiecărui individ de a găsi propria sa formă de a-și asigura viitorul. Poate că mulți nu știu să investească bani la bursă dar știu să cumpere o garsonieră pe care să o închirieze la pensie (cu un salariu de 1000 de lei net pe lună se pot cumpăra cam 3 garsoniere care au avantajul că pot fi lăsate moștenire fiind un bun de capital durabil). Frica de privatizare totală a sistemului de pensii este complet nejustificată și foarte bine apărată de cei care sunt beneficiarii reali ai unui sistem care colectează acești bani și îi redistribuie discreționar.
23 Comments on “Hoția statului în cazul sistemului public de pensii”
You can track this conversation through its atom feed.
desi sunt intru totul de acord cu cele spuse, este o mica problema de sociologie a populatiei care necesita recalcularea: speranta de viata la nastere NU e identica cu speranta de viata la 60 de ani, ultima fiind mai mare, din calcule disparand mortalitatea infantila, ca si mortile anterioare varstei de 60 de ani. cu alte cuvinte, cand vorbim de faptul ca speranta de viata in antichitate era de 40 de ani, asta nu inseamna ca oamenii nu traiau mai mult, ci ca mortalitatea infantila, bolile copilariei, razboaliele in maturitate etc. coborau media. la fel, e absurd sa considerio ca o romanca de 77 de ani are speranta de viata 0. speranta ei de viata e la fel de usor de masurat ca si speranta la nastere. de aceea, calculele treuie sa vizeze speranta de viata din momentul pensionarii. datele nu ar schimba mesajul, ci doar ar oferi mai multa rigurozitate.
Posted on 1 iulie 2011 la 6:17 pm.
atatea cuvinte fara rost, cand problema in romania nu este nici de stat asistential, de socialism sau capitalism sau orice altceva. Problema este ca traim intr-o cleptocratie, ca se fura in draci, pe fata si la nivel de zeci de miliarde de dolari anual, si ca in loc sa iesim in strada sa protestam, stam si o frecam in opinii intelectuale pe forumuri si bloguri. Statul a existat intotdeauna, si va exista intotdeauna, sub o forma sau alta. Statul a dat, da si va da legi. Acesta a fost, este si va fi implicat in treburile si functionarea societatii, indiferent de ce tara vorbim. Capitalismul si socialismul nu exista; difera de la o tara la alta (prefer oricand sa traiesc ca cetatean de clasa medie intr-o tara socialista ca Suedia decat intr-una capitalista ca SUA, sau intr-o tara capitalista ca Austria, decat intr-una socialista ca Venezuela). O singura chestie conteaza. Cine beneficiaza de legile scrise de stat? Atat. Si inttr-un stat democratic, singura sansa ca statul sa faca legile in favoarea ta, este ca tu sa-l obligi s-o faca, prin proteste si prin vot. Exact ceea ce nu se face in Romania. Pai si atunci sa mai mire pe cineva, ca statul vrea sa fure daca nimeni nu incearca macar sa-l opreasca. Cine e de vina atunci? Statul care da legile cum le da, si le aplica cum vrea? Sau cei care accepta aceasta stare de fapt, si se complace in aceasta postura? In Romania, poate veni capitalismul pur singe pe care-l visezi prietene, dar pentru tine si toti ceilalti, nu se va schimba nimic in bine. Pentru ca nu acolo e problema.
Posted on 1 iulie 2011 la 6:21 pm.
De mentionat ca in statul da azi aceasta pensie de peste 3.000 de lei lunar se acorda unei cote extrem de ridicate de pensionari MApN, SRI , MI care au iesit la pensie la virste de 40- 45- 50 de ani si fara sa plateasca niciodata o contributie. De anul trecut , cu multa smecherie , acesti pensionati au fost bagati la plata din fondul national de pensi . Care stim bine in ce hal se afla . Adica a fost facuta ” reforma „. 🙂
Oricum problema pensilor e o bomba care va exploda peste tot . In alte tari valoarea pensiei e calculata cu modelul contributiv explicat in articol . La noi e calculata din pix . 🙂 Ca urmare nu e greu de prevazut unde va exploda mai devreme . La noi sau la altii .
Posted on 1 iulie 2011 la 7:02 pm.
@ woland
Totul porneste de la niste principii. Ca sa putem stabili niste legi sau reguli trebuie sa cadem de acord asupra a ceea ce inseamna agresiune si cine este cu adevarat agresor. Pentru un om inteligent solutia nu este niciodata violenta ci dezbaterea. Cu o piatra in geam sau in capul unui politist nu fac decat sa devin si eu agresor si sa nu rezolv nimic.
Imi pare rau sa o spun dar discutia chiar are la baza intelegerea clara a diferentelor dintre capitalism si socialism. Iar dumneavoastra aratati ca nu intelegeti deloc aceasta diferenta in conditiile in care Suedia e socialista si SUA nu este socialista. Ambele tari sunt socialiste si nu au un capitalism pur. Aici e problema pe care o inteleg foarte putini de pe la noi: atunci cand accepti cea mai mica oaza de interventionism (adica de agresiune) ai omorat discutia si arunci la gunoi principiile. Discutia nu mai are logica si sens si atunci e clar ca singura solutie este sa ne dam in cap unii altora adica HAOS (ceea ce ar fi o tampenie). Evident ca socialistii sunt atat de puternici si atat de bine infipti in mentalul colectiv al oamenilor slabi incat uneori iti vine sa iti iei campii.
Posted on 2 iulie 2011 la 6:49 am.
@Cristi
Osingura obiectie:
„Statul ne jefuiește de o treime din ceea ce câștigăm în prezent într-o manieră foarte perversă: 20,8% din este plătit de angajatori și 10,5% plătit de angajat.”
Aceasta este iluzia intretinuta voit de catre birocratii statului, de facto, tot ce se talhareste de catre stat se ia de la angajat. Salariul „net” si „brut” sunt doar tehnicalitati, menite de a incerca sa arunce o parte din vina in carca angajatorilor. Un contract de munca este, ca de altfel toate contractele, un schimb de drepturi de proprietate (bani contra munca). Pretul muncii unui individ este salariul sau BRUT. Tot ce se duce la stat se scade din pretul munciii cuvenit angajatului. Unui angajator (dintr-un anumit punct de vedere) ii e indiferent cui plateste salariul brut: angajatului sau statului. Desi sunt convins ca multi angajatori ar prefera sa dea toti banii angajatului.
Altfel de acord cu tema articolului.
– Pensia este, oriunde si oricand, un drept adica o problema de economisire privata si voluntara.
– Pensia publica este, din contra, oriunde si oricand, un jaf, un caritas cu participare obligatorie
Posted on 2 iulie 2011 la 8:08 am.
Suberb articolul! Pacat ca sistemul e gresit si functioneaza gresit. Nimeni din sistem, dintre beneficiarii sistemului, nu va dori niciodata sa il schimbe. Si desi logica articolului e dincolo de orice intrebare cunosc zeci de oameni din multinationale, cu functii de conducere, care sunt bucurosi ca platesc 31% la stat pentru pensie pentru ca sunt convinsi ca peste 20 ani cand vor iesi la pensie cor lua bani seriosi! Sistemul din interior sau din exterior nu se va schimba niciodata de catre cei beneficiari. Singura sansa e implozia lui, dar pentru asta trebuie sa mai treaca probabil vreo 5-10-15 ani.
Posted on 2 iulie 2011 la 8:13 am.
@ ionut
Initial si eu inclinam sa cred ca daca statul percepe 20,8% angajatorului acesta va pune totul pe seama angajatului in final.
Din discutiile cu colegul meu V. Topan insa mi-am dat seama ca e gresit sa afirmam acest lucru. Socialistii cred si ei contrariul ca daca prin lege il obliga pe angajator sa plateasca el aceasta cota parte totul se va duce la angajator.
Nici sa spui ca 100% suporta angajatorul acest cost nu e corect (asa spun socialistii) dar nici sa spui ca 100% suporta angajatul din aceasta suma nu e corect. De ce?
Pentru ca, chiar daca se negociaza netul de catre angajat si el pare ca nu percepe acest cost (de fapt nu le percepe nici pe celelalte pentru ca le contabilizeaza angajatorul) in realitate angajatorul se afla intr-un sistem concurential si nu poate pune totul pe spinarea angajatilor sai. Sunt unii angajatori care vor pune o parte din acesti 20% pe profitul lor sau pe spinarea consumatorilor si o parte pe spinarea angajatilor. E foarte greu insa sa spui cat din 20% e intr-o parte, cat in alta. Cert este ca nu suporta tot angajatorul si ca este o iluzie sa credem asa ceva. E drept insa ca prin natura agresiva a impozitelor tendinta tuturor este de a scapa de ele intr-un fel si natural antreprenorii pun acest impozit fie in carca angajatului negociind un net mai mic fie pe pretul de vanzare al bunurilor in piata. Oricum ar fi, efectele celelalte raman in picioare: somaj mai mare, antreprenori mai putini dispusi sa isi deschida o afacere etc.
Posted on 2 iulie 2011 la 8:31 am.
@Cristi
Revezi comentariul meu: angajatorul nu suporta nimic! Cine suporta intreaga povara a a taxelor pe salariu e angajatul. Nu salariul „net” conteaza, ci brutul!
Tocmai d’asta s-au si inventat acele metode de ocolire a fiscalitatii, prin transformarea unui contract de munca (asa eronat cum e el vazut acum) intr-unul de prestari servicii, intre o firma (angajatorul) si alta firma.
Ca angajator imi e perfect egal cum se impart cei 2000 de lei pe care-i platesc ca salariu BRUT. Pentru mine pretul e acelasi. Repet, asta e iluzia intretinuta de birocratii statului: uite angajatorii ce salarii mici ofera angajatilor (execptand eroarea care se face prin omitera faptului ca nivelul salariilor e in stransa legatura cu gradul de capitalizare)! Dar cand spun asta, ei se refera la net, nu la brut!
Posted on 2 iulie 2011 la 9:16 am.
@ ionut
Argumentul pare bun si ma face sa ma intorc din nou la discutiile cu colegii mei. Asa este… pana la urma eu ca antreprenor am un cost total cu forta de munca ce poate fi suportat din profitul meu (merg cu marja mai mica de profit) si din pretul de vanzare (pastrez marja de profit la fel si incerc sa transfer totul pe consumator). Mai pot cere si o diminuare a salariului prin negociere cu angajatii mei daca piata nu permite primele doua solutii.
Pana la urma e vorba de suma totala nu de cum se imparte ea (stat si angajat).
Posted on 2 iulie 2011 la 9:46 am.
@Cristian
Acuma, ca sa revin eu un pic, daca s-ar renunta la taxele pe munca, nu toti angajatorii ar transfera suma ce reprezenta taxele in contul angajatului, asta-i altceva, dar nu tine de esenta discutiei ci de diversitea tipului de angajatori, care nu toti trebuie sa aiba aceleasi abilitati. De fapt, sunt chiar convins ca multi dintre ei, chiar ar proceda pe dos! dar asta-i frumusetea pietei:ii penalizeaza pe cei mai putini abili.
Posted on 2 iulie 2011 la 10:24 am.
Doar angajatul sustine plata facuta de angajator.
Prin reducere la absurd: ce se intampla daca angajatul pleaca de la firma? Angajatorul mai trebuie sa plateasca ceva? Nimic. Deci existenta taxei e in proportie de 100% conditionata de prezenta si de munca angajatului.
Angajatorul trebuie sa castige de pe urma angajatului. Altfel nu l-ar angaja si nu i-ar plati nici taxele. Daca nu ai angajat atunci nu ai nici taxe.
„Pentru ca, chiar daca se negociaza netul de catre angajat si el pare ca nu percepe acest cost” El nu il percepe, insa il plateste prin munca lui, il suporta. Perceptia nu e tot una cu realitatea. Iluzia e creata de faptul ca toti angajatorii au aceleasi taxe in procente. Si angajatorii incep negocierea de la aceleasi cifre.
Posted on 2 iulie 2011 la 6:52 pm.
@ berenger
Foarte corecte observatiile. Problema este ca ne bazam pe ce date avem disponibile din statistica in momentul de fata.
Nici nu stiu daca gasim undeva astfel de date…
Posted on 3 iulie 2011 la 7:25 am.
As vrea sa va atrag atentia pe o mica problema de calcul. Daca luam in considerare brutul + contributiile angajatorului ca fiind pretul muncii (cum bine atrage atentia Ionut), cuantumul contributiei la pensii reprezinta aproximativ 24,4% din acesta (cu mici variatii in functie de procentul pentru contributia la accidente de munca). Tot din acest pret, daca luam in considerare toate contributiile sociale si impozitul pe salarii rezulta ca statul taxeaza munca cu aproximativ 45,66%, aici variatia este ceva mai mare deoarece pe langa contributia la accidente de munca mai trebuie sa luam in considerare si deducerea la impozitul pe venit care este diferita de la o persoana la alta in functie de nr de copii in intretinere si salariul brut.
Posted on 4 iulie 2011 la 6:57 am.
@cenusevede, omisiunea nu iti va aduce nimic bun.
La procentele tale nu aveam decat sa adaugam impozitele indirecte: TVA 24% si accize in procente de chiar si peste 100%, ca sa percepem adevarata dimensiune a impozitarii castigului unui salariat.
Posted on 4 iulie 2011 la 3:17 pm.
In primul rand nu cred ca e corect ca angajatul sa plateasca 10% iar angajatorul 20%. E o chestie arbitrara, abuziva si populista. Normal ar fi sa fie egal si la un nivel mai mic. De exemplu in SUA este de 7,5% de la angajator si la fel de la angajat. In Romania, cu 30% din total e greu sa mai oferi ceva in plus. In SUA firmele concureaza intre ele pe piata muncii oferind peste acest 7.5% in functie de cerere si oferta. In general se merge pe principiul ca pt fiecare $ pe care il pune in plus in fondul de pensii privat angajatorul, angajatul contribuie egal. In acest fel se incurajeaza si conpetitia dar si economisirea iar angajatul constientizeaza mai bine si e mai responsabil. Cand vii cu 30% obligatoriu (care deja e mare) plus ca angajatorul plateste dublu comparativ cu angajatul nu poti sa te astepti ca angajatorul sa ofere ceva in plus, sa concureze si sa isi atraga cei mai buni oameni, etc.
Cat despre angajati, putini constientizeaza nivelul taxelor si impozitelor sau poate altfel spus nu le prea pasa, iar asta e evident dat fiind faptul ca nu negociaza salariul brut ci cel net. Cu alte cuvinte diferenta este perceputa ca fiind banii angajatorului exclusiv si nu ai lui (ai angajatului) prin urmare nu intereseaza.
Posted on 4 iulie 2011 la 3:50 pm.
@Captain Morgan
„Normal ar fi sa fie egal si la un nivel mai mic.”
Normal ar fi sa fie „egal”, adica zero! Normal ar fi ca angajatul sa primeasca salariul brut integral si sa ramana la latitudinea lui ce servicii cumpara, nu sa fie taxat de stat.
Orice „serviciu” obligatoriu/impus inseamna, de facto, taxa.
„Cu alte cuvinte diferenta este perceputa ca fiind banii angajatorului exclusiv si nu ai lui (ai angajatului) prin urmare nu intereseaza.”
Exact ce discutam in posturile de mai sus cu Cristian: manipularea a prins, lumea nu-si da seama ca orice ban platit ca taxa e din banii ei, din pretul muncii ei.
Posted on 5 iulie 2011 la 6:38 am.
@ionut
un minimum minimorum, macar ca un fel de protectie sociala (in sensul ca protejeaza societatea de oligrofeni care altminteri iti pot da la cap) poate ar fi bine sa fie. dar e de dezbatut aici…
da, banii pe care omul nu numai ca nu ii are fizic in mana si nu ii palteste fizic luna de luna fiscului sunt fictivi, ei nu exista in mentalul lui. e psihologie 101
Posted on 5 iulie 2011 la 1:12 pm.
Bla, blaul cu exemplul cred ca l-ati plagiat dupa un exemplu care circula pe Net de la administratorii de pensii private…campania pentru Pilonul 2-apropos,de ce nu scrieti ceva pe zona aceasta???-, seamana izbitor si suficient de mult cu ceea ce unii dintre „antepostacii” de aici declarau ca „exceptional”…articolul dvs….. eu unul, nu le impartasesc catusi de putin exaltarea chiar daca pot sa recunosc ca pentru un nestiutor in ale economiei poate fi un „indreptar” util…
S-auzim de bine stimabile!!!
Posted on 5 iulie 2011 la 1:18 pm.
@ionut
zic psihologie 101 tocmai pt ca se vede ce bine a prins la masele largi populare.
Posted on 5 iulie 2011 la 1:35 pm.
@ indisciplinatul
Va pot da excelul cu care am calculat. E prea simplu pentru a necesita plagiere. Plagiază cei care nu înțeleg niște lucruri și le copiază ca atare fiind prea grele pentru ei.
Mail me: [email protected] pentru a primi excelul în cauză să vă convingeți că e adevărat.
Posted on 5 iulie 2011 la 4:35 pm.
@ indiciplinatu
O sa scriu si pe Pilonul 2. Nu sunteti singurul care cere acest lucru. Am insa si altele de facut (examene, dizertații, restanțe, cercetare).
Posted on 6 iulie 2011 la 4:04 pm.
Domnule C.Păun din ceea ce am văzut până acum şi am înţeles ar mai fi de lămurit un lucru , deloc neesenţial: Ce angajamente mai rămân în obligativitatea asistenţială a statului ? Dacă responsabilitatea de a plăti pensiile pentru angajaţi revine angajatorului, şi e corect să fie aşa, şi să ţină cond de contribuţia la fondul de pensii individuală , fie că se face către plafonul de pensii de stat , fie către sectorul privat, mai rămâne de împărţit echitabil o sarcină ce îi priveşte deopotrivă pe ambii angajatori. Mă refer la modul de ajutor de tip asistenţial necesar supravieţuirii, dincolo de numărul lunilor în care pot toţi şomerii beneficia de suportul financiar legal ( 8 luni sau până la 1 an ?)! În concluzie cum poate răspunde, atât sectorul privat cât şi statul, cererilor de angajare neonorate şi cum se poate interveni ca angajamente de tip – asistenţă financiară, în viaţa acelor oameni. Credeţi că poate statul şi e corect să se debarasese în acest fel , de aceste obligaţii în totalitate? E o favoare pe care deocamdată şi-o revendică statul, şi care acum pe unii îi bucură. Dacă a fost şi incorectitudine în sistemul de pensii de până acum acest sistem are cel puţin aici o scuză, dacă e şi suficientă(?) unei mai bune funcţionări îi trebuie o altă evaluare ! Dacă îşi asumă şi alte ” erori ” asistenţiale , reforma ce viza acest sector mai poate suferi şi alte modificări ! E o opinie pe care mi-am exprimat-o fără a avea date concrete , deci incorectitudinea să-mi fie iertată ! Indiferent de erorile care s-au facut cu adevărat dincolo de sarcinile ce tip comunist, cum le-aţi numit, aceste legi deschid cel puţin drumul spre îndreptare şi cpre responsabilizarea ambelor părţi .
Posted on 11 noiembrie 2011 la 2:43 pm.
Buletinul de calcul punctaj pensie | Calcul pensie says:
[…] Hotia statului in cazul sistemului public de pensii […]
Posted on 19 februarie 2014 la 12:14 pm.