Foarte mulţi dintre noi suntem bulversaţi de „orientările de dreapta” şi de „stânga” de pe scena politică şi ne ataşăm doctrinar de o orientare sau alta. Criza a acutizat şi mai mult încrâncenarea dintre cele două tipuri de orientări, fiecare dintre ele acuzându-se reciproc de vina pe care o poartă pentru tot ceea ce ni se întâmplă rău în momentul de faţă.
Lupta aceasta ideologică este nefondată şi inutilă. Socialismul corporatist (asociat de cei mai mulţi cu dreapta politică) presupune diminuarea asistenţei sociale şi a stimulentelor perverse pe care le presupune aceasta şi orientarea economiilor de resurse către companiile private, cel mai adesea prin intermediul „proiectelor statului” sau prin subvenţii mai mult sau mai puţin mascate, acordate pe criterii de apartenenţă sau prietenie politică. Lăsând la o parte alocarea din start greşită a resurselor prin bugetul pe care îl întocmeşte în prealabil statul în funcţie de „priorităţile societăţii” pe care o administrează (şi pe care niciodată nu le poate cunoaşte corect şi complet), licitaţiile care se află în spatele acestor „proiecte” ale statului direcţionează proiectele către cine trebuie şi preţul care trebuie (de regulă cel mai mare posibil). În plus, dezinteresul total în a controla ulterior executarea lucrărilor dar şi semnarea unor contracte aberant de oneroase pentru stat (adică pentru noi) distribuie o şi mai mare parte din resurse din buzunarele noastre în buzunarele corporatiştilor care lucrează cu statul.
Socialismul populist (sau cel de stânga) luptă pentru a lua cât mai mult din mâna corporatiştilor (sau privaţilor) şi a asigura asistenţa socială pentru un număr cât mai mare de oameni (a se citi votanţi). Statul asistenţial dezvoltat pe astfel de principii acordă într-o veselie tot felul de alocări de resurse aberante (ajutoare de şomaj, ajutoare de căldură, ajutoare de medicamente, ajutoare de naştere, ajutoare de înmormântare) creând stimulente perverse la nivelul celor care beneficiază de ele şi care, practic, huzuresc pe efortul şi spinarea altora fără să facă mare lucru (în afară de a fi consecvenţi la vot şi a asigura viaţă lungă agresorilor).
Diferenţa dintre cele două faţete ale socialismului este însă iluzorie. Şi socialismul populist (cel de stânga) conduce în final tot la un socialism corporatist. Sub masca de protector a statului asistenţial, funcţionarii publici care alocă din vârful pixului lor resursele către cei asistaţi vor avea grijă să le dijmuiască corespunzător. Până ca banul din impozite şi taxe să ajungă la cantina săracilor, are loc o întreagă redistribuţie a fondurilor către salariile celor care „administrează” sistemul şi către achiziţionarea de resurse necesare asistenţei sociale (merele şi legumele pentru cantina săracilor sunt scoase la licitaţie şi alocate tot unei firme „norocoase”). Atunci când percepi biruri pentru a interveni în piaţa liberă şi aţi asuma nişte proiecte de interes public (infrastructură de exemplu) procedezi în acelaşi mod ca atunci când percepi biruri pentru a oferi servicii de tip cantina săracilor sau educaţie şi sănătate „gratuită”. La costul „normal” al oricărui serviciu se adaugă şi costul „anormal” al celui care hotărăşte din puterea pixului său când, unde şi către cine trebuie să se facă plata.
Cei care nu înţeleg că liberalism nu înseamnă socialism corporatist şi continuă să propage ideea că ar exista diferenţe majore între orientările partidelor politice se înşeală amarnic. Nu există nici o diferenţă între „ideologia de dreapta” şi „ideologia de stânga”. Ambele doctrine se bazează pe taxe şi impozite distribuite discreţionar. Ambele doctrine se bazează pe minciună, fraudă şi hoţie care sărăcesc naţiunea şi îi paralizează instinctele antreprenoriale. Ambele crează iluzia că pot salva naţiunea când, de fapt, salvează întotdeauna doar pe cei aflaţi cel mai aproape de decidentul politic. Ambele orientări au prea puţin de a face cu piaţa liberă şi cu ceea ce înseamnă cu adevărat valoare şi perfomanţă. Ambiguitatea aceasta ideologică a dat naştere la adevăraţi monştri de tipul „socialistul liberal” sau „liberalul socialist” (altfel spus cei care se autointitulează de centru şi care vor şi puţină „asistenţă socială” şi puţin „corporatism” dar care, de fapt, nu înţeleg că vor acelaşi lucru, adică tot socialism).
O doctrină care vorbeşte de liberalizarea pieţelor, reducerea intervenţionismului în economie, reducerea taxelor şi impozitelor, reducerea asistenţei sociale, privatizarea sistemului de educaţie, a sistemului de pensii, a sistemului de sănătate sau eliminarea băncii centrale şi reîntoarcerea la etalonul aur (sau, de ce nu, la aur direct) este privită cu indignare de toţi aceşti socialişti de dreapta şi de stânga. Statul minimal este considerat de majoritate (beneficiara absolută a sistemului socialist actual) drept fabulaţie anacronică şi tratat ca o ciudăţenie a timpurilor „moderne” pe care le trăim. O astfel de doctrină autentic de dreapta produce indigestie şi teamă şi este falimentară din start într-un sistem de vot baza pe o majoritate relativă (în care vreo 10 – 20% din populaţie ajunge să decidă soarta celorlalţi).
No Comments on “Socialismul corporatist versus socialismul populist”
You can track this conversation through its atom feed.
Pe asta in ce categorie l-ai incadra?
http://www.youtube.com/watch?v=pOuumGX-6uc
Se autointituleaza anarho-fascist, dar cred ca in RO ar trece cu usurinta ca oranjgutan fanatic 🙂
Posted on 11 decembrie 2010 la 4:10 am.
Cristian, te rog sa-ti faci cont pe Facebook, ca sa-ti urmaresc mai usor articolele. In opinia mea, cele mai bune texte libertariene scrise in acest moment in Romania sint ale tale! Felicitari!
Posted on 12 decembrie 2010 la 2:45 pm.
@ Bogdan
Multumesc mult de aprecieri.
Am cont pe LinkedIn cu update-uri pe articole.
Mi-e greu sa îmi mai adminstrez si un cont de Facebook. Si asa nu am timp sa imi citesc la timp toate mailurile primite.
Mai exista si optiunea de RSS pe site-ul acesta care in Outlook functioneaza perfect.
Posted on 13 decembrie 2010 la 1:04 am.
Cristi, cred ca faci o eoroare fundamentala. Nu e vorba de socialism ci de feudalism!
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Influente Externe
http://abciconomics.blogspot.com/2010/12/influente-externe.html
Posted on 13 decembrie 2010 la 4:11 pm.
Feudalismul e defapt un precursor al socialismului de factura conservatoare: http://mises.ro/222/
Posted on 13 decembrie 2010 la 5:45 pm.
Adevarata problema in tara asta este ca populatia este foarte saraca si totodata analfabeta economic. Astfel, aceasta „masa populara” este predispusa sa cada in plasa celor ce promit multe si fac putine. Cauza ar fi foarte simpla: naivitatea oamenilor care si-au trait viata ca animalele, cu lipuri si frustrari, in care singurele satisfactii au fost poate betiile, fumatul, gratarele si actele fiziologice cojugale, astfel respectivii oameni au reusit sa-si satisfaca doar nevoile de pe prima trapta a piramidei lui Maslow, si acestea, doar partial si la un nivel inferior. Peste acestea, reclamele de la televizor au accentuat aceasta dorinta de a avea mai mult, si implicit si frustrarea care a rezultat ca urmare a imposibilitatii atingerii unui nivel de trai, in care omul sa-si si permita acele produse care se „reclamuiesc” pe sticla. Astfel, omul de rand a devenit tinta/victima acestor viitori oameni „de stat, reprezentanti ai poporului”, care in campanie electorala promit un fel de echitate sociala, in care toti sa aiba un nivel de trai mai bun, si in care sa nu exista sarac si bogat.
Totusi trebuie sa intelegem 2 lucruri:
1)acesti perfizi oameni politici la urma urmei nu fac altceva decat sa identifice niste nevoi, la care sa vina cu un plan de rezolvare, precum un antreprenor care efectueaza o cercetare de Mk si vine cu un produs „miracol” care sa-i multumeasca pe toti. De aici apare diferenta majora dintre antreprenor si omul politic perfid: antreprenorul ofera un produs real, contra banilor, iar daca antreprenorul nu ofera produsul nici omul nu da banul. Mai mult, antreprenorul RASPUNDE pentru produsul sau, daca acesta pune in primejdie sanatatea/viata cumparatorului. Oamenii politici, in schimb sunt „platiti anticipat” prin votul depus de cei saraci/disperati/naivi/analfabeti economic. Mai mult, oamenii politici nu au vreo obligatie sa implineasca ce au promis si implicit nu raspund pentru „realizarile” lor din timpul mandatului, chiar daca realizarile au fost inversul decat ce au promis.
2)dar daca totusi stam sa ne gandim bine, vina nu este a acestor perfizi, ci a celor ce pun stampila de vot, a celor ce ii cred pe perfizi pe cuvant, astfel trebuie sa ne intrebam, cum se ajunge ca „masa populara” sa puna botul? Raspunsul este foarte simplu, lipsa de cultura economica a poporului, care se materializeaza prin „credinta colectiva” ca statul controleaza totul printr-un fel de „robinet al bunastarii” care e inchis, iar cei ce promit marea cu sarea, l-ar putea deschide cumva. Astfel identificam, din nou problema SUSTENABILITATII, care din pacate este un subiect tabu pentru omul din popor. Aceasta sustenabilitate daca e sa-i dam o definitie simpla ar putea reprezenta echilibrul pe care si-l face individul in viata sa, corelat cu echilibrul pe care il realizeaza individul intre viata sa si colectivitate. Astfel, daca vedem diferite dezechilibre sociale, precum saracie, subzistenta, somaj, etc, aceastea (dezechilibrele sociale) sunt simpli indicatori ai faptului ca exista dezechilibre la nivel de individ, in ceea ce priveste sustenabilitatea, deci aceasta relatie de armonie (dublul echilibru: echilibrul la nivel de individ si echilibrul intre individ si societate, fie nu exista, fie nu sunt corelate) nu exista sau este viciata, imperfectata..etc. Atunci, daca acest echilibru nu exista, ne punem intrebarea, de ce? Raspunsul este iarasi foarte simplu, deoarece deciziile indiviziilor nu duc la echilibru, nu sunt corelate cu un scop comun, ci sunt decizii pripite, decizii luate instinctual, neconcertat, necorelat, decizii ce vizeaza ziua de azi, cel mult ziua de maine, fara pic de viziune in timp si implicit fara a se tine seama de efectele nefaste pe viitor ale deciziilor ce vizeaza doar ziua de azi, astfel se ajunge in situatia in care suma bunastarii resimtite de un individ in urma unei decizii, este negativa, deoarece efectele negative ale deciziei pe termen lung le depasesc pe cele pozitive avute in vedere pe termen scurt. Acest echilibru este o relatie cauza-efect, iar ca urmare a deciziilor neinspirate, efectele sunt nefaste. Sa luam ca exemplu, anii de „boom” in care s-au investit miliarde de euro din exterior. Faptul ca acum, cand investitiile straine s-au redus la jumatate, ne-am intors in 2003 ca nivel de trai, confirma aceasta teorie, cinform careia, atunci in anii de „boom” s-au luat doar decizii de moment, cu urmari nefaste pe termen lung, urmari nefaste care atunci erau mascate de fluxul in crestere de investitii straine, iar acum, incep sa-si arate coltii, prin faptul ca acele decizii luate atunci determina o scadere de bunastare, poate chiar mai mare decat plusul de bunastare simtit atunci prin adoptarea respectivelor decizii nefaste. Deci, putem afirma ca atunci s-au luat decizii nesustenabile, iar acum suportam consecintele lor, determinate de simpla cauzalitate a deciziilor. Mai mult, chiar si asa, investitiile straine s-au redus la jumatate fata de perioada de boom (de la 9 mld la 4,5 mld E), nu s-au reudus la 0, deci in continuare, noi nu ne „bucuram” de intregul efect al deciziilor noastre, asa cum ar fi drept (soarta e si asa prea blanda).
Astfel, ajungem in alta problematica, aceea a deciziilor si a fundamentarii lor, care lipseste cu desavarsire, si avem urmatoarea intrebare, de ce deciziile nu sunt fundamentate? raspunsul este iarasi foarte simplu: deoarece cei ce iau deciziile (oamenii) nu sunt in cunostiinta de cauza, intrucat populatia nu este educata intr-o maniera corespunzatoare, intr-o maniera corelata cu vremurile in care traim. Astfel se simte lipsa unei educatii economice, care sa permita indiviziilor sa foloseasca, sa prelucreze informatiile de natura economica si in functie de acestea sa elaboreze deciziile potrivite, aducatoare de bunastare atat pe termen lung, cat si pe termen scurt, realizand acea armonie, acel echilibru sustenabil pe care l-am prezentat anterior. Astfel, daca populatia ar fi constienta de aceste probleme, nu ar pune botul la aceste promisiuni, si mai mult, nici nu ar cere „acel produs magic, dar nerealizabil” celor care vor sa vina la putere, iar daca nu s-ar cere ceva nerealizabil (de catre populatie), nici politicienii nu ar oferi asa ceva, intrucat ei ofera ce se cere. Prin urmare scopul trebuie sa fie crearea unei mentalitati puternice la nivel de individ, incat fiecare sa-si poata crea acel echilibru sustenabil. Astfel, daca oamenii din popor ar fi constienti ca acordarea de ajutoare, asistenta sociala excesiva, etc masuri sociale/populiste, determina o inrautatire a situatiei, prin faptul ca sunt nesustenabile (acordarea de ajutoare sociale suplimentare s-ar face doar cu impozite suplimentare, care ar goni investitorii, productia ar scadea, si implicit veniturile populatiei ar scadea cu mai mult decat valoarea acelor ajutoare, unde mai punem si rating-ul de tara inrautatit si o eventuala depreciere a cursului de schimb/inflatie), atunci oamenii nu ar pretinde asa ceva de la politicieni (masuri populiste-socialiste, ajutoare, etc) ci ar cere masuri sustenabile, de exemplu consolidarea mediului de afaceri, prin micsorarea taxelor, sau chiar eliminarea unor monopoluri de stat, sau chiar privatizarea institutiilor de stat, astfel incat acestea sa devina prestatoare de servicii, care sa se autofinanteze si care sa aiba CONCURENTA, dupa ce acele atributii ale institutiei vor fi demonopolizate, (se vor putea infiinta SC-uri cu acele obiecte de activitate). Prin urmare si politicienii vor trebui sa vina cu un program de guvernare corespunzator, sustenabil, care implicit va avea mult mai multe sanse de implementare decat un program nesustenabil, iar politicienii cu programe socialiste-nesustenabile, vor primi 0 voturi.
Asa ca ajungem la adevarata problema, si anume populatia, care nu este capabila sa „se echilibreze”. In aceste conditii, nu stiu cat de bine este sa ne aruncam spre antreprenoriat, daca nu putem sa ne tinem sub control propria viata, daramite o afacere. Antreprenoriatul presupune in primul rand aceasta sustenabilitate, dar si cultura economica, iar populatia din Romania nu prezinta aceste 2 virtuti. Astfel, o implementare grabnica a antreprenoriatului poate sa duca la o forma fara fond, care sa scufunde nava abia aflata pe linia de plutire. Iar faptul ca multi nu se gandesc sa-si deschida o afacere, confirma intr-o buna masura faptul ca ei in adancul constiintei lor stiu ca nu sunt capabili de antreprenoriat, intrucat nu au nici cultura economica necesara si nici nu sunt capabili sa-si „construiasca” acel echilibru de care vorbeam anterior.
Astfel, daca vrem sa schimbam ceva, trebuie sa o luam simplut de tot. Intr-un mecanism simplu, precum viata poporului doritor de asistenta, daca mecanismul da rateuri, nu este foarte greu sa gasim „piesa defecta”, prin putinele „piese” ce compun mecanismul.
Nu degeaba o tot dau e pe antinatalitate, antinatalitate, antinatalitate, intrucat aceasta natalitate este din pacate nesustenabila, intrucat un copil necesita investitii, iar investitiile necesita cheltuiala, iar cei mai multi parinti fac copii fara sa se gandeasca la acest aspect, si asa, prin neefectuarea investitiilor la timp, se transmit mai departe „virtutile” societatii si anume lipsa de cultura economica si nesustenabilitatea. Mai mult, in cazul familiilor sarace, o lipsa a copiilor ar putea fi benefica, deoarece cosul de sonsum al acelei familii s-ar putea diversifica mai mult decat in cazul in care dintr-un salariu trebuie hranite mai multe guri, astfel, in loc ca „mama” sa faca o oala de 10 litrii de ciorba de cartofi cu taitei (facuti in casa) si o cratita de 5 litrii de mancare de fasole, sa hraneasca 5 copii, mai bine cu acei bani(sa presupunem ca acea ciorba si mancare ar costa 20 lei), ar merge doar adultii, fara copii, la mall si ar manca tot de 20 lei acolo. Astfel adultii mancand acolo vor determina o crestere a cererii pentru mancare fast food si prin urmare daca toti tinerii insuratei vor adopta aceasta strategie, cererea pt fast food va fi din ce in ce mai mare si astfel, vazand cozile la fast food, din ce in ce, mai multi antreprenori se vor gandi sa-si deschida restaurant fast food, pe fondul cererii foarte mari (astfel afacerea va fi sustenabila). Iar pe fondul deschiderii de restaurante fast food, se vor face angajari suplimentare, salariile vor creste si implicit si bunastarea va creste. La fel si pentru haine si alte produse…se realizeaza o simpla redistribuire a resurselor familiei: se iau resursele alocate unor proiecte precum „facutul si crescutul de copii”, care mai mult, este un proiect fara oportunitate si se aloca resursele altor proiecte, precum bunastarea personala. Astfel, in timp, ca urmare a acestei decizii, ce va genera infiintarea de noi afaceri, va aparea si o cerere de forta de munca si in acest fel, in timp, chiar si activitatea „facut de copii” va avea o oportunitate, intrucat vor exista resursele pentru a se investi in forta de munca si mai mult va fi cerere de forta de munca. Deci se ajunge la sustenabilitate.
Posted on 19 decembrie 2010 la 2:57 am.