Cea mai periculoasă formă de intervenționism din economie, generatoare de haos și criză, este intervenționismul monetar declanșat odată cu confiscarea aurului de către băncile centrale și monopolizarea emiterii de monedă fără valoare intrinsecă. Pentru a putea să își exercite funcția fundamentală pentru care au fost create și împinse într-o poziție de planificator central pe probleme monetare, băncile centrale aveau nevoie ca de aer de modele care să justifice rolul și intervenția lor în piața capitalurilor.
Prin emisiunea de monedă și prin expansiunea creditului permisă băncilor comerciale devenite părtașe la socialismul monetar și la distribuirea banului fără valoare creat de stat, băncile centrale influențează direct structura prețurilor și a producției în economie, inclusiv prețul capitalului. Oferind bani fără valoare cu titlu de capital (care rezultă în urma unei renunțări voluntare la un consum prezent pentru un consum viitor, fiind esența preferinței de timp a indivizilor ce consideră viitorul mai util decât prezentul) pe piață, băncile centrale au pretenția că pot calcula inflația și dobânda și pot spune care este prețul corect al capitalului (cu care nu mai au deloc de a face în condițiile în care mizează pe confuzia gravă pe care o fac între bani și capital).
În categoria modelelor ”economice” absurde dezvoltate de keynesiști se regăsește și modelul Taylor sau regula monetară Taylor ”inventată” de economistul american John B. Taylor în 1993. Concis, regula monetară Taylor spune următorul lucru: rata nominală de dobândă pe termen scurt (it) depinde de dobânda reală (rt*), rata inflației măsurată prin deflatorul PIB (πt), diferența dintre rata inflației înregistrată și rata inflației țintită de banca centrală (πt – πt*) și diferența dintre PIB-ul real și PIB-ul estimat sau potențial (yt – yt*). Formula propusă de Taylor pentru a calcula dobânda ar fi următoarea:
it = πt + rt*+ aπ x (πt – πt*) + ay x (yt – yt*)
În această formulă regăsim, în primul rând, dobânda reală asimilată acelui cost al capitalului derivat din faptul că indivizii renunță la un consum prezent pentru un consum viitor mai mare (preferința temporală). Această componentă din dobândă este cea mai incertă, mai volatilă și cel mai greu de estimat pentru că depinde exclusiv de comportamentul individului. Rata reală de dobândă se regăsește în toate teoriile monetare cu privire la dobândă. Din cauza dificultăților în a estima această componentă a dobânzilor, s-a convenit absolut arbitrar ca ea să fie asimilată ”dobânzii fără risc”, un alt concept problematic deoarece în economie este imposibil să găsim o variabilă care să nu comporte nici un risc. O altă aproximare arbitrară a fost asocierea dobânzii fără risc a pieței cu randamentul la titlurile de stat (deși se consideră că statul nu poate da niciodată faliment prin monopolul pe care îl are asupra monedei, vedem cu ușurință că există diferențe între diferite state, unele fiind mai riscante decât altele).
Al doilea termen problematic din ecuație este inflația măsurată prin deflatorul PIB. Acest deflator, introdus pentru prima dată conceptual de Irving Fisher, are la bază un coș de bunuri al pieței fix (ca tipuri de produse) și care conține atât bunuri și servicii de larg consum cât și bunuri și servicii care au prețuri reglementate de stat (energie, agent termic, servicii de transport în comun). Ponderea bunurilor în coșul de consum se stabilește în funcție de preferințele de consum care se schimbă periodic (se realizează un chestionar adresat consumatorilor). În primul rând trebuie remarcat că această măsură a inflației este o aproximare gregară ce e departe de a arăta cu adevărat nivelul inflației (multe din bunuri și servicii rămân neincluse în acest coș de bunuri cum ar fi aurul, acțiunile la bursă, terenurile, locuințele). Mai mult, inflația calculată așa este reprezentativă doar pentru acel individ mediu care nu există niciodată în realitate (el nu cumpără o parte dintr-o mașină de spălat automată și o parte dintr-o mașină de spălat manuală). Banca centrală se află deci în imposibilitatea de a măsura corect această inflație (care ar trebui să reflecte evoluția tuturor prețurilor din economie). Mai mult, statul poate interveni în a modifica componența coșului de consum dar și în a influența prețurile reglementate (în cazul României ele ocupă cam 30% din coșul de consum).
Al treilea termen al modelului este și mai bizar, banca centrală stabilind nivelul dobânzilor pe piață prin diferența dintre rata inflației înregistrată și rata inflației țintită de banca centrală. Ținta de inflație reflectă așteptările de inflație dar nu ale pieței libere ci ale băncii centrale. Stabilirea țintei te inflație se face de către banca centrală sub forma unei benzi de variație (deci cu aproximare) în jurul unei ținte fixe. E clar că atunci când banca centrală face confuzii și aproximări cu privire la rata inflației măsurând-o prin diferite metode bazate pe coșuri medii de consum apar erori în țintirea ei și în gestionarea politicii de emisiune monetară care să permită menținerea în bandă a prețurilor. Banca centrală nu va putea niciodată ținti inflația pentru că nu poate cunoaște dinainte nivelul de expansiune monetară produs de băncile comerciale ale fiecărei unitate monetară nou emisă. Al treilea termen din model nu poate fi cuantificat decât ex-post și măsoară practic nivelul de eroare al băncii centrale în a ținti inflația.
Ultimul termen din ecuație face referire la produsul intern (diferența dintre cel real și cel potențial sau estimat). Este și el la fel de problematic pentru că PIB-ul nu surprinde în interiorul său și modul în care bunurile circulă în economie (în PIB-ul curent regăsim bunuri de consum intermediar realizate în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat). Mai mult, există o corelație puternică între nivelul prețurilor (inflație) și nivelul producției, nivelul exporturilor și importurilor (prin efectul pe care diferențialul de inflație asupra cursului de schimb – paritatea puterilor de cumpărare). Când prețurile cresc (sau diferențialul față de țintă este foarte mare și pozitiv), consumul tinde să scadă ceea ce afectează nivelul PIB-ului. Corelația puternică și negativă care apare între nivelul prețurilor și nivelul producției interne ridică serioase semne de întrebare cu privire la seriozitatea academică a modelului. Mai mult, dacă dobânda reală crește pe o piață acest lucru face ca investițiile străine (depozitele bancare) să crească, cursul de schimb să scadă iar de aici nu mai e decât un pas către creșterea importurilor și scăderea exporturilor (dacă admitem că se respectă condiția Marshall-Lerner). Deci nu putem să identificăm o relație economică clară și consistentă între dobândă și nivelul producției.
Lăsând la o parte criticile clasice aduse acestei reguli monetare folosită în prezent în multe bănci centrale pentru a estima dobânda de intervenție (care se referă cele mai multe la imposibilitatea de a colecta date în timp real), regula monetară Taylor este un bun exemplu care demonstrează haosul din politica monetară și modul în care s-a ajuns în economie să fie înțeleasă ideea de capital și de cost al capitalului. Dobânda în socialismul monetar actual nu mai are deloc de a face cu cererea și oferta de capital, cu preferința de timp și cu riscul și incertitudinea asociate acesteia. Socialiștii care gravitează în jurul băncilor centrale pretind că știu ei mai bine decât piața capitalurilor cum să fixeze dobânda, în același spirit în care considerau că pot fixa orice preț în economie și apoi îl pot regla în funcție de nivelul stocurilor (Dickinson și Lange). Consecința este inundarea piețelor monetare cu bani ieftini și fără valoare care cauterizează pur și simplu orice intenție a băncilor comerciale de a mai căuta deponenți, oferirea acestora unui cost al capitalului inacceptabil și neconform cu riscul și preferința lor temporală și inducerea unui haos generalizat în economie prin crearea impresiei că factorul capital există în cantități și la costuri ce nu au nici o legătură cu realitate.
No Comments on “Absurdul din regula monetara de tip Taylor”
You can track this conversation through its atom feed.
Cristi,
Foarte bun articolul, felicitari! Poate un pic cam tehnic pentru cititorul de rand, dar oricum destul de clar!
Am si eu un articol nou legat de maretele realizari ale banci noastre centrale…. http://abciconomics.blogspot.com/
Presedintele Bancii Nationale Romane (BNR), Domnul Mugur Isarescu, a iesit recent pe mass madia si a proclamat sus si tare ca “Stimularea consumului este o idee proasta”. De acord! Dar de ce BNR sub obladuirea sa in ultimi 21 de ani a practicat tocmai contrariul a ceea ce propavaduieste?
Posted on 25 februarie 2011 la 3:14 pm.
Cristi, spui ca, citez:
„indivizii renunță la un consum prezent pentru un consum viitor mai mare”
Am o mentiune:
Consumul viitor nu este neaparat mai mare ci este mai calitativ, mai eficient.
Posted on 25 februarie 2011 la 3:52 pm.
@ mobutu
Corect… e o reminiscenta de la cartile de mainstream pe care trebuie sa le citesc prin prisma a ceea ce predau.
Asa e… e vorba mai ales de aspecte calitative si nu cantitative.
Mulțumesc… lucrez la un material mai complex care va pleca de la acest articol pe blog și de la comentariile voastre. El va include mai multe lucruri printre care o discuție mai amplă cu privire la asocierea dobânzii fără risc cu titlurile de stat (și ideea de stat în general) și cu privire la diferitele teorii (altele decât acestea ”moderne”) cu privire la dobândă (inclusiv poziția austriacă).
Posted on 25 februarie 2011 la 5:00 pm.
Cică am aflat că azi s-a luat curentul la BNR circa 20 de minute. A trăit și România perioada sa de glorie: a avut 20 de minute de FREE BANKING.
:)))
Posted on 25 februarie 2011 la 5:44 pm.
@Cristian
Mugur Isarescu a aflat relativ tarziu de aceasta regula, pentru ca in prima parte a mandatului sau a aplicat cu succes „regula Weimar”, care, din punct de vedere al tintirii inflatiei e, vorba americanului spray ‘n pray. Oricum, intre timp s-au inventat reguli mult mai simple, cum ar fi „Regula 44”, prezentata cu surle si trambite intr-un editorial al unei reviste [asa-zis] economice 🙂
Oare ce ne-am face noi, muritorii de rand, daca n-ar fi undeva niste specialisti care sa „reguleze” tot timpul economia?
Posted on 25 februarie 2011 la 8:45 pm.
@ Alex Nicolin
Regula 44: am râs cu mult amar în salivă când am citit acel articol. Nu ştiu cum se face de ajung să fie propagate tâmpenii de genul ăsta prin România. Se lipesc românii ăştia de orice idee socialistă, care cu cât e mai utopică (în egală măsură mai „sofisticată”) e mai adulată. Mi-au plăcut replicile tale. Suntem o ţară de socialişti combinaţi cu intervenţionişti care admirăm tot ceea ce e tâmpit în economie.
Oare ce ne-am face noi, muritorii de rand, daca n-ar fi undeva niste specialisti care sa “reguleze” tot timpul economia?
As transforma probabil acest blog intr-unul de acvaristica sau filatelie…
Posted on 25 februarie 2011 la 10:55 pm.
Paun Cristian a spus:
Cică am aflat că azi s-a luat curentul la BNR circa 20 de minute. A trăit și România perioada sa de glorie: a avut 20 de minute de FREE BANKING.
.. Poate intr-o bua zi.. glaota noastra manelista se va trezi din somnul cel de ….., face un protest a la africa de nord si le inchide lumina pe veci…
Posted on 26 februarie 2011 la 11:02 am.
Cristi,
Am citit si eu articolul lui Isar. E trist rau de tot! Nu am ras nici macar o clipa! Tipul nu e prost deloc, dar este un om fara scrupule, interesand-ul doar persoana proprie si ambitiile de prea marire. El si sau similare rateuri ale scolii economice romanesti va fi urmatoarea generatie de BNR’isti sau angajati de varf la MF sau prin niscai banci. Omul spune ce „the establishment” intern si extern vrea sa auda, fara pasare dar cu buna stinta ca ceea ce propavaduieste aduce suferinta la milioane de oameni.
Posted on 26 februarie 2011 la 11:10 am.
Problema Cristi este ca Stiintele Economice lucreaza cu niste modele matematice atat de empirice si care daca nu imposibil cel putin cu greu pot fi testate si experimentate asa cum se procedeaza in alte Stiinte incat ma mir uneori ca se ia Premiul Nobel pentru asta iar pentru Matematica nu. Modelarea matematica in domeniul Economic este extrem de greu de facut pentru ca (printre altele) lucreaza cu niste variabile extrem de greu de prevazut, impredictibile, cu cifre mari, etc si mai ales factorul uman si care cu greu poate fi modelat sub forma de ecuatii.
Am gasit ceva pe tema asta si postat niste fragmente mai jos.
„But two hundred years of work have produced nothing comparable to the physicists’ discovery of new planets, or of new technologies by which to control the mechanical phenomena that Newton’s laws synthesized. Economics have attained no independently substantiated insight into their domain to rival the biologists’ understanding of macroevolution and its underlying mechanism of adaptation and heredity.
There is, of course, a vast literature on why economics has so little in the way of predictive content, and on how a theory so dependent on idealizations and factually false assumptions as microeconomics can nevertheless constituted a respectable scientific enterprise….The only two things clear about this literature are that economists have found it almost universally satisfying and legitimating, and noneconomists have consistently been left unsatisfied, insisting that methodological excuses are no substitute for attempting to do what economics has hitherto not done: improve its predictive content.
Economists, of course, take the existence of a Nobel Prize in their field as an indication of the closeness of their field to real science. But perhaps the best rationale for a Nobel Prize in economics is its proximity to literature?”
Posted on 28 februarie 2011 la 4:31 am.
http://leiterreports.typepad.com/blog/2005/10/why_is_there_a_.html
Posted on 28 februarie 2011 la 4:50 am.
„Modelarea matematica in domeniul Economic” e o eroare majora. Asta daca ne referim la oameni si nu la roboti!
Posted on 28 februarie 2011 la 10:24 am.
E clar că modelarea matematică pune probleme la fel de grave ca esența teoretică a modelelor.
Ce vreau eu să spun prin aceste discuții (articole) pe care le-am lansat pe teoriile mainstream cu privire la dobanzi, curs de schimb etc. este că ele au greșeli grave din punct de vedere teoretic (al relațiilor dintre variabila dependentă și variabila independentă).
Discuția legată de cât de relevantă ar fi o regresie în cazul de față e o altă discuție care clar are problemele sale de circumstanțialitate de loc și de timp pe care le știm cu toții. Mai hilare sunt însă tot felul de relații găsite de unii și alții absolut fără vreo bază economică și mai hilar este modul în care unii ridică aceste relații la rang de TEORIE ECONOMICĂ PURĂ cică PLINĂ DE SUBSTANȚĂ. Și mai dureros după aceea e că, crezând în ele, socialiștii și planificatorii (monetari în cazul de față) se pun pe aplicatul acestor formule habar neavând ce haos crează.
Posted on 28 februarie 2011 la 2:05 pm.
Punctul slab al modelarii matematice vor fi intotdeauna constrangerile teoretice (cantitative) utilizate, dupa descrierea teoretica (calitativa) a fenomenului. Evident, niciun model matematic nu poate reproduce complexitatea fenomenelor economice, si are nevoie de spimplificari. Este important insa pana unde se merge cu simplificarea. Chiar daca se pleaca de la o teorie corecta, simplificarea excesiva o poate goli de inteles, ducand la rezultate eronate. In cazul de fata, nici macar teoria nu mi se pare corecta, iar matematizarea este la nivel de scoala generala. 🙂
Posted on 28 februarie 2011 la 3:25 pm.
Da, asa e. Iar unele formule, imi par „inventate” un fel de pseudo matematica cu variabile care sunt pur si simplu arbitrare si alese astfel incat ca sa dea rezultatele dorite. Garbage in garbage out…
Deocamdata din pacate inca nu exista aparatul matematic suficient dar o sa fie. Sunt cateva modele care au avut succes si pot sa incep cu cel mai cunoscut, Von Neuman de exemplu (nu ca s-ar aplica neaparat in cazul asta).
Ionut, nu poti modela matematic comportamentul unei singure persoane ci grupuri, tendinte, etc.
Meteorologia fara matematica ar fi ramsas la stadiul de „in general iarna e frig si ninge”. Cu matematica iti spune cat de frig, cand si cat o sa ninga. Si aici nu e vorba de calculul pozitiei fiecarei molecule de oxigen, azot, etc din aer, ar fi imposibil.
Posted on 1 martie 2011 la 12:23 am.
@ Captain Morgan
Nimeni nu contestă puterea de predicţie a modelelor econometrice care îţi spun „cu o anumită probabilitate, să zicem 95% se va întâmpla X şi cu 5% non-X”. O astfel de predicţie poate fi corectă matematic, statistic, econometric. Problema e că valoarea pentru decizia economică este ZERO: modelul nu îmi spune practic dacă mâine mă aflu în 95% sau în 5% şi nici nu va putea să facă acest lucru NICIODATĂ.
În plus, orice model (inclusiv cel menţionat de tine) are problema că dacă mai adaug 10 date pot schimba total predicţia (cazul evidenţiat de Thaleb al greutăţii medii vs. venitul mediu al unui stadion de oameni la care mai adaug apoi cel mai greu om de pe pământ şi cel mai bogat om de pe pământ). Dacă aplic modelul pe România (cel de mai sus de exemplu) pot obţine o relaţie între dobândă şi diferenţialul de inflaţie iar pe o altă ţară pot obţine contrariul (mă refer la coeficient şi semnul lui). Şi atunci ce interpretare economică pot da unui fenomen contradictoriu. Niciuna.
Mai mult, în opinia mea, problema cu aceste modele (care depind de numărul de date, tipul de distribuţie, locul de unde sunt colectate aceste date) este că ele sunt RIDICATE LA RANG DE TEORIE. A se vedea modelul cu Curba Philips (criticat de mine într-un post) care a statuat LEGĂTURA TEORETICĂ dintre INFLAŢIE şi ŞOMAJ (inflaţia creşte şomajul scade şi invers). Tot mai multă teorie este din păcate bazată pe genul acesta de „experimente” care nu mai au niciun fundament economic la bază. Mulţi le aplică, se rezumă la a da o interpretare datelor obţinute fără a vedea o raţiune economică în ceea ce au obţinut. Apoi scriu cărţi în care vorbesc despre factori de influenţă a unor variabile macroeconomice scoase din burtă.
Teoria economică nu trebuie şi nu este niciodată interesată CU CÂT creşte preţul dacă oferta scade. Teoria economică este interesată doar de faptul că între preţ şi ofertă există o relaţie de inversă proporţionalitate. „Cu cât creşte preţul” (sau temperatura în exemplul tău) este o problemă STRICT ANTREPRENORIALĂ cu care teoria economică NU ARE NIMIC DE A FACE (la fel şi cu ştiinţa meteorologică, unde experimentul în condiţii de ceteris paribus e mult mai bun decât în economie astfel că puterea de predicţie e mai bună şi acolo putem să deducem mai bine teorii din experimente).
Posted on 1 martie 2011 la 9:15 am.
„Ionut, nu poti modela matematic comportamentul unei singure persoane ci grupuri, tendinte, etc.”
Fleosc! Modelarea matematica a „tendintelor” e frectie la picor de lemn.
Posted on 1 martie 2011 la 12:10 pm.
Cristi,
Pe langa problemele enumerate mai sus asupra predictibilitatii modelelor economice avem de a face cu o mare dilema. Chiar daca prin analiza trecutului si a comportamentului statistic al societatii si al omului identificam anumite modele matematice cu putere de prognoza a viitorului ce testate pe hartie functioneaza, in momentul in care acestea sunt implementate cu o masura mai mare de cat a unei simple eroari statistice se schimba regiulile jocului prin influenta modelului matematic aplicat nulificand puterea de prognoza a acestuia. Acest lucru isi are originile in teoria quantica, Heisenberg uncertainty principle si are aplicabilitate si in lumea economica.
Posted on 1 martie 2011 la 2:46 pm.
http://www.debtdeflation.com/blogs/2011/03/03/australian-debt-update/
Nenea Steve modeleaza din greu si eu zic ca o face bine.
Ca si-n cazu’ lui Shiller, mai intai trebuie sa se duca naibii o industrie intreaga… o tara… un continent… un glob pana sa capeti recunoastere din partea purcelusilor… keynesieni.
Posted on 3 martie 2011 la 5:55 pm.
@Aristotel
Se pare ca si de la antipozi se aude un „fsssss” dicret. La marele popor cu ochii oblici, e mai degraba un „prrrrr” (zgomot de metal gata sa cedeze) 😉
Posted on 4 martie 2011 la 3:22 pm.
Hristos a inviat.Este peima data cand scriu, scuzati-mi stangaciile.Avand o firma care activeaza din 2000 si dorind sa fac o prognoza cum actualizez datele (profitul)la anul 2011? Daca as compara 100 lei din 2000 cu 100 lei din 2011 este ca si cum as compara mere cu pere.Deci sumele din 2000,2001,…,2010 trebuie sa le aduc la nivelul anului 2011.Le inmultesc cu indicele de inflatie din anii respectivi? Va multumesc anticipat pentru raspuns.
Posted on 15 aprilie 2012 la 1:07 pm.