Teoria economică pe care se bazează cea mai mare parte a intervenţionismului economic actual pleacă de la ceea ce numim „multiplicatorii” lui Keynes. Deducerea acestor multiplicatori porneşte de la formula venitului naţional pe cazul unei economii deschise:
Y = C + I + G + (X-M)
Din această formulă Keynes a stabilit că două variabile depind direct de venit pe care le-a numit variabile endogene: consumul populaţiei (C) şi importul (M). Celelalte variante (I, G şi X) sunt independente de venit fiind considerate variabile exogene (aeasta fiind deja o primă aproximare problematică pentru că (I)nvestiţiile depind clar de venit).
O a doua aproximaţie făcută de Keynes în „teoria” sa este că a asumat o relaţie liniară între venit (variabilă dependentă) şi cele două variabile endogene (consumul şi importul care este tot un consum doar că nu din bunuri locale ci din bunuri de pe pieţele externe). În acest fel, cele două variabile vor avea o componentă dependentă de venit şi una autonomă, adică independentă de venit:
C = Ca + c x Y şi M = Ma + m x Y
Unde: c este înclinaţia marginală spre consum şi m este înclinaţia marginală spre import (consum de bunuri importate).
Înlocuind cele două componente în formula venitului Keynes a obţinut următoarele:
Y (1-c+m) = Ca + I + G + X – Ma
Dar cum 1 – c = s (s este înclinaţia marginală spre economisire) obţinem că:
Y (s+m) = Ca + I + G + X – Ma
Y = (1/s+m) x [Ca + I + G + X – Ma]
De aici prin derivare parţială se obţin cei doi multiplicatori ai venitului naţional (care practic ar da creşterea economică):
1). Multiplicatorul venitului naţional prin cheltuieli guvernamentale: arată cu cât creşte sau scade venitul naţional atunci când cheltuielile guvernamentale cresc cu o unitate:
dY/dG = 1/(s+m) şi în opinia lui Keynes acesta este întotdeauna pozitiv şi mai mare ca 1
Adică: o creştere a cheltuielilor guvernamentale produce o creştere a venitului naţional (creştere economică) însă rata de creştere a venitului naţional va fi mai mică decât cea de creştere a cheltuielilor guvernamentale.
2). Multiplicatorul venitului naţional prin exporturi: arată cu cât creşte sau scade venitul naţional atunci când exporturile cresc cu o unitate:
dY/dX= 1/(s+m) şi în opinia lui Keynes acesta este şi el întotdeauna pozitiv şi mai mare ca 1
Adică: o creştere a exporturilor produce o creştere a venitului naţional (creştere economică) însă rata de creştere a venitului naţional va fi mai mică decât cea de creştere a exporturilor.
Evident că primul multiplicator a fost invocat rapid de intervenţionişti şi socialişti gata să pună taxe pe orice ca să facă rost de bani pentru proiectele statului care să scoată economiile din criză (o filozofie economică similară se aplică în prezent şi pe politicile publice din România).
Unde greşeşte Keynes în această „pseudo-teorie” bazată pe astfel de multiplicatori:
1. În primul rând pentru că asumă relaţia liniară dintre consum şi venituri şi că înclinaţia marginală spre consum este una sub -unitară (c < 1 adică 1 – c > 0 adică s > 0, dacă ar lua s<0 în multiplicatorul venitului naţional 1/(s+m) nu mai poate spune nimic despre impactul cheltuielilor guvernamentale asupra creşterii economice). Cu alte cuvinte, Keynes exclude posibilitatea de a consuma mai mult decât veniturile pe care le ai (dacă cresc veniturile consumul nu poate creşte mai mult decât cresc veniturile): acest lucru e complet eronat pentru că există şi consum pe datorie adică Keynes exclude preferinţa de timp (să consum mai mult în prezent în dauna consumului viitor, care pe o expansiune a creditului poate fi chiar destul de accelerată această creştere a consumului faţă de dinamica veniturilor). Aceeaşi problemă există şi pe importuri unde asumă că înclinaţia marginală spre importuri este pozitivă (dacă veniturile cresc neapărat trebuie să crească importurile).
2. Keynes asumă că relaţia dintre consum şi venituri generează înclinaţii marginale spre economisire (s) şi spre import (m) de semn pozitiv: în fapt toată teoria lui Keynes se bazează pe aceste două regresii foarte simple între consum / import şi venituri care pot duce la un rezultat pe m şi pe s de valoare negativă: dacă m < 0 şi s <0 obţinem că o creştere a cheltuielilor guvernamentale reduce produsul intern brut adică diminuează creşterea economică;
3. Keynes exclude complet din discuţie investiţiile care îl încurcă destul de tare în interpretarea rezultatelor sale: dacă venitul creşte pot să crească investiţiile şi nu importul sau consumul din formula venitului naţional. Această falsă problemă a creşterii consumului cu orice preţ arată cât de puţin cunosc economie cei care nu văd că şi o scădere a consumului poate fi benefică atâta timp cât ea se duce către investiţii. În plus, e destul de dificil în economie să faci distincţia între consum şi investiţii (nimeni nu poate spune atunci când cumpăr 10 borcane de gem din magazin dacă le cumpăr pentru consumul imediat sau pentru consumul viitor, caz în care acest aparent consum ar fi o investiţie);
4. Toată „teoria” lui Keynes se învârte în jurul venitului naţional, un agregat problematic pentru că nu ia în considerare bunurile intermediare care intră în componenţa acestuia şi nici momentul în care ele au fost create (de exemplu în consumul unui autoturism înregistrat de venitul naţional curent se află tablă şi alte materii prime produse cu un an sau doi în urmă). Interdependenţele dintre componentele venitului naţional (consum şi investiţii, import şi investiţii, consum şi import) anulează din concluziile „teoriei” lui Keynes.
5. Întotdeauna mai mulţi bani pentru cheltuielile guvernamentale înseamnă mai puţini pentru consumul privat şi pentru investiţiile private (ceea ce teoria lui Keynes nu reflectă). Mai mult, eficienţa investiţiilor private (unde piaţa decide falimentul) este mult mai mare. Şi consumul privat generează investiţii private. Deci o teorie care spune că poţi avea creştere economică dacă creşti cheltuielile guvernamentale nu ne spune că această creştere poate fi mai mică şi mai puţin durabilă decât o creştere prin mediul privat.
Toate aceste slăbiciuni arată cât de problematice sunt politicile publice care se grăbesc să aloce bani în criză pentru „a salva economia” sau pentru a crea „locuri de muncă”. Ele nu fac decât să adâncească această criză, să o prelungească mai mult decât e cazul, complicând echilibrul natural al pieţei libere. Aceste politici publice ridicate la rang de măsuri providenţiale pentru o naţiune îşi găsesc permanent justificarea în astfel de teorii insuficient fundamentate şi superficial construite pe ipoteze discutabile. Rezultatul este o piaţă liberă într-un dezechilibru mult mai mare decât cel la care ar fi ajuns prin acţiunile noastre de zi cu zi. Bani şi resurse cheltuite cu tot felul de institute şi specialişti care plătiţi din banul public mimează că pot controla de la butoane piaţa liberă şi pot determina echilibrul său.
No Comments on “Pseudo-teoria din jurul multiplicatorilor lui Keynes”
You can track this conversation through its atom feed.
Aoleu Cristi, de ce mi-ai stricat ziua cu formule matematice? 🙂
Posted on 17 martie 2011 la 1:44 pm.
Nu sunt complicate.
Însă sunt foarte problematice. Şi cu un iz de teorie de nu se poate.
Ce îmi place cel mai tare la teoriile de genul ăsta e că dacă iei nişte serii de date (să zicem Consum funcţie de Venit) şi faci o regresie liniară să îl determini pe Ca (consum autonom) şi pe c (înclinaţia marginală spre consum) poţi obţine rezultate complet contradictorii pe două ţări diferite sau două perioade diferite.
Dar keynesiştii prezumă că în acest caz vorbim de TEORIE care se presupune că e universal valabilă şi necircumstanţială de loc şi timp.
Posted on 17 martie 2011 la 2:36 pm.
Aceste formule sunt in mod evident prea simple pentru a explica fenomene exonomice atat de complexe. Cei care le accepta ca si modelari realiste sunt in mod evident matematicieni si economisti slabi.
Posted on 17 martie 2011 la 2:37 pm.
@ Alex Nicolin
Atenţie că modelele economice la bază sunt simple. Problemele se complică atunci când se încearcă o predicţie pe baza lor.
Adică aici putem complica discuţia inutil cu diferite tipuri de serii temporale folosite pentru a descrie variaţia consumului, modele AR, MA, ARIMA, GARCH, ARCH etc.
Ideea este ce factori pui în aceste modele şi de ce, adică economia din spatele lor. Nu avea sens să umplu pagina cu formule mai complicate care în esenţă pleacă de la modelul „teoretic” de mai sus şi care doar „rafinează” modul de estimare a variabilelor dependente.
Posted on 17 martie 2011 la 2:58 pm.
Vreau să dau acest exemplu numeric ca să vă lămuresc mai bine de ce nu merge teoria lui Keynes (admiţând că am putea folosi regresia ca instrument de a determina înclinaţia marginală spre import şi spre economisire):
– dacă pe cazul unei economii avem că înclinaţia marginală spre economisire s = 0,25 (adică dacă cresc veniturile cu 5% economisirile cresc cu doar 1.25%) şi înclinaţia marginală spre import de 0,45 (adică dacă cresc veniturile cu 5% economisirile cresc cu 2.25%) avem că multiplicatorul veniturilor prin cheltuieli guvernamentale ar fi: 1/(0,25 + 0,45) adică ar fi de 1.42 (o creştere a cheltuielilor guvernamentale cu 5% ar determina o creştere economic de 7,14%)
– dacă pe cazul unei economii avem că înclinaţia marginală spre economisire s = 1,25 (adică dacă cresc veniturile cu 5% economisirile cresc cu doar 6.25%) şi înclinaţia marginală spre import de 1,45 (adică dacă cresc veniturile cu 5% economisirile cresc cu 7.25%) avem că multiplicatorul veniturilor prin cheltuieli guvernamentale ar fi: 1/(1,25 + 1,45) adică ar fi de 0,37 (o creştere a cheltuielilor guvernamentale cu 5% ar determina o creştere economic de 1,85%)
Problema se complică enorm când ambii multiplicatori sunt negativi. În economia reală globalizată şi deschisă pot fi ambii negativi adică dacă cresc veniturile consumul să scadă şi să scadă şi importurile dacă românii preferă să cumpere din afară bunuri şi servicii plecând în străinătate sau dacă preferă investiţiile pe piaţa locală sau pe piaţa internaţională.
Atunci nu ai creştere economică ci, dimpotrivă, ai scădere economică.
Posted on 18 martie 2011 la 9:22 am.
Şi mai dau şi un exemplu foarte ciudat şi imposibil:
CE ZICEŢI DACĂ avem că înclinaţia marginală spre import este de -0.25 şi înclinaţia marginală spre economisire este de +0,25?
CREŞTEREA ECONOMICĂ AR FI INFINITĂ!!!!!! Multiplicatorul este egal cu 1/0 adică infinit, chiar cu plus.
Posted on 18 martie 2011 la 9:24 am.
Cristi,
Prin toamna anului trecut am citit un studiu detaliat in care se analiza multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale in USA. Rezultatul e socant si ascun repede sub pres. Multiplicatorul este in general pozitiv in primi 3-4 ani dupa care devine negativ, per total fiind negativ.
O alta mare problema este aceae a investittilor facute de stat. Tu ai spus corect ca este foarte greu sa deosebesti intre cheltuiala si investitie la nivel de privat. In opinia mea, covarsitoarea majoritate a investitiilor statului sunt bani aruncati pe geam.
Posted on 18 martie 2011 la 12:48 pm.
Cristi: inca un comentariu: Articolul tau este foarte interesant si corect dar neadresat omului de rand. Ce crezi ca realizezi prin el? In mare doar economistii adevarati l-ar putea intelege, iar in acelasi imp marea majoritate a economistilor au deaja orizonturile bine formate a la Keynes asa ca indiferent de cat de elocvente ar fi argumentatiile tale tot de geaba. Mai bine te focalizezi pe cititorul eudcat ne-economist, ai avea mai multe sanse sa misti ceva.
Posted on 18 martie 2011 la 4:15 pm.
@ i-conomics
Articolul are o miză (departe de miza de a epata sau de a etala cunoştinţe pe care le-am dobândit după ani grei de lectură). O miză chiar foarte mare: în România foarte mulţi „policy makers” sau altfel spus etatişti (dacă nu socialişti) preiau de-a gata tot felul de astfel de pseudo-teorii fără a încerca măcar să vadă ce e în spatele lor.
Socialiştii îl citează pe Keynes mai tot timpul plecând de la unul din multiplicatorii menţionaţi în acest articol: multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale (dY/dG). Articolul l-am scris (şi o să aibă dezvoltări ulterioare) pentru că am vrut să arăt două lucruri:
1. Modul absolut aberant prin care Keynes calculează acest multiplicator şi faptul că el este ridicat abuziv la rang de teorie UNIVERSAL VALABILĂ de socialişti (ÎNTOTDEAUNA CÂND CREŞTEM CHELTUIELILE GUVERNAMENTALE O SĂ CREŞTEM ECONOMIC).
2. Problemele foarte mari atunci când alegem să aplicăm empiric acel model (a se vedea un comentariu de mai sus în care am demonstrat că pe o ţară cu înclinaţie marginală spre economisire de 0,1 şi o înclinaţie marginală spre import de -0,1 avem creştere infinită (nici nu mai contează cât cresc cheltuielile guvernamentale în cazul acesta).
Astfel de modele sunt admirate în România de foarte mulţi „specialişti”, eu fiind absolut convins că habar nu au ce se ascunde în spatele lor cu adevărat. Înţeleg perfect că nu există modelul perfect şi că modelele sunt aproximări ale realităţii dar, în opinia mea, Keynes şi alţii au construit modele STRICT PENTRU A LE SERVI SCOPULUI LOR: ÎNTĂRIREA INTERVENŢIEI ŞI STATULUI ÎN DAUNA PIEŢEI LIBERE, PROPRIETĂŢII PRIVATE ŞI A CAPITALISMULUI AUTENTIC.
Posted on 19 martie 2011 la 7:29 am.
@ i-conomics
E foarte simplu de ce pe cazul SUA a dat negativ. Pentru că economisirile s-au prăbuşit în ultimii 20 de ani în toate ţările dezvoltate ca urmare a efectului pe care îl au banii multiplicaţi ieftin de băncile centrale şi băncile comerciale.
Dobânda de refinanţare „0” cauterizează pur şi simplu dorinţa băncilor de a atrage depozite (e mai simplu să iei gratis ceva de la banca centrală decât să te stresezi pentru depozite) şi ne îndeamnă pe toţi să economisim mai puţin (de ce să dau banii la bancă pe nimic când pot să îi consum). Expansiunea creditului alterează preferinţa de timp şi ne face pe toţi să preferăm prezentul (ori acest lucru nu e posibil decât inflaţionist pentru că resursele sunt limitate şi de aici criza nu e departe).
Posted on 19 martie 2011 la 7:47 am.
Cristi, inteleg perfect ce spui si sunt de acord din pacate „policy makers” din romania sunt profund „spalati pe creer”.. si chiar daca ar veni un dumnezeu ipotetic sa le spuna ca tu ai dreptate .. si ca keynes este gresit.. ei tot nu ar crede…
Cred ca sunt mai multe sanse sa misti ceva spre bine, explicad cum stau lucrurile maselor pe limbajul acestora sau intelectualilor ne-spalati pe creer (adica fara studii economice)…
Posted on 19 martie 2011 la 2:30 pm.
2001-2010
Posted on 20 martie 2011 la 12:37 am.
@ Aristitel Costel
Excelentă compilaţie de grafice. Din ele e clar că abordarea keynesistă a lucrurilor a dus la:
1. Creşterea datoriilor publice la un nivel record;
2. Au crescut locurile de muncă în sectorul public în dauna sectorului privat (statul a devenit net creator de locuri de muncă)
3. Dobânda monetară s-a prăbuşit până la a topi orice urmă de a mai economisi ceva în economia privată
CU ALTE CUVINTE: dezastrul pe care îl trăim acu e DATORITĂ STATULUI şi INTERVENŢIEI SALE MULT PREA MARI ÎN ECHILIBRUL PIEŢEI LIBERE!
Posted on 20 martie 2011 la 1:31 pm.
Plecand de la formula venitului national pe care o dati in articol, am incercat sa fac si eu niste calcule, care m-au condus la un impas:
Sa facem mai intai cateva ipoteze simplificatoare:
1/ Economia este inchisa (nu exista export si import)
2/ Profitul este distribuit in intregime actionarilor (sau, altfel spus, firmele nu realizeaza economii)
3/ Statul nu exista in economie (nu exista taxe catre stat si nici cheltuieli ale statului)
4/ Firmele fac achizitiile numai de la alte firme, nu si de la persoane fizice
Cifra de afaceri a unei firme poate fi calculata in 2 moduri:
1/ Plecand de la cheltuieli: este suma dintre salarii platite, achizitii de la alte firme si profit
2/ Plecand de la venituri: este suma dintre vanzarile catre alte firme si vanzarile catre persoane fizice.
Insumand, la nivelul economiei, cele 2 formule si tinand cont de faptul ca suma achizitiilor firmelor de la alte firme este egala cu suma vanzarilor firmelor catre alte firme, obtinem:
(A) Suma dintre toate salariile platite si toate profiturile obtinute este egala cu suma tuturor vanzarilor catre persoane fizice.
Trecem acum la persoanele fizice. Venitul acestora poate fi evaluat in 2 moduri:
1/ Plecand de la cheltuieli: este suma dintre achizitiile de la firme, achizitiile de la alte persoane fizice si banii pusi deoparte (economiile facute)
2/ Plecand de la sursa veniturilor: este suma dintre salariu, vanzarile catre alte persoane fizice si dividendele incasate.
Insumand, la nivelul economiei, cele 2 formule si tinand cont de faptul ca suma tuturor achizitiilor facute de persoane fizice de la alte persoane fizice este egala cu suma vanzarilor persoanelor fizice catre alte persoane fizice, obtinem:
(B) Suma dintre toate achizitiile facute de persoane fizice de la firme si suma economiilor realizate de persoane fizice este egala cu suma dintre toate salariile incasate de persoane fizice si toate dividendele incasate de aceleasi persoane fizice.
Dar, daca avem in vedere ca suma achizitiilor facute de persoane fizice este egala cu suma vanzarilor firmelor catre persoane fizice, iar suma dividendelor incasate de persoane fizice este egala cu suma profiturilor realizate de firme, din (A) si (B) rezulta ca:
Suma tuturor vanzarilor firmelor catre persoane fizice este egala cu suma dintre aceleasi vanzari totale ale firmelor catre persoane fizice si suma economiilor realizate de persoanele fizice. Ceea ce inseamna ca suma economiilor realizate de persoanele fizice este 0, adica global nu se pot economisi bani.
Unde este greseala in rationamentul de mai sus ?
Ipotezele simplificatoare 3 si 4 poti fi eliminate, obtinand aceleasi concluzii, dar dupa niste calcule ceva mai complicate, iar ipoteza 1 poate fi considerata corecta daca gandim economia la nivel global.
Posted on 23 martie 2011 la 12:23 pm.
@ cornel
Din acest rationament lipseste PREFERINTA DE TIMP: unii dintre noi nu vrem sa consumam tot salariul acum ci mai incolo, considerand viitorul mai util decat prezentul. Altii vor dori sa consume mai mult acum si mai putin in prezent pentru ca prezentul e mai important decat viitorul.
Faptul ca ati admis ca firmele nu pot face economii e deja o problema. Daca persoanele fizice pot si firmele nu nu e in regula. Firmele pot economisi resurse pentru ca si ele au PREFERINTA DE TIMP. In plus, faptul ca eu nu distribui dividend ci pun banii in stocuri e o economisire.
Ce facem cu cei care achizitioneaza pe credit fiind imprumutati de catre cei care nu vor sa achizitioneze pe credit?
Cu profitul ce se intampla? Îl economisim sau il consumam?
Posted on 23 martie 2011 la 1:27 pm.
Putem elimina si ipoteza 2, cea care va deranjeaza (firmele nu fac economii), concluzia va ramane: suma dintre economiile populatiei si economiile firmelor (profitul nedistribuit) este 0.
Preferinta de timp individuala nu mi se pare relevanta – daca rationamentul meu este corect, inseamna ca se pot face individual economii, dar nu global: unii vor face economii, dar altii vor consuma mai mult decat venitul, deci trebuie sa se imprumute de la cei care fac economii, iar pe total suma dintre economii si datorii ramane 0.
Probabil ca eroarea de rationament are intr-adevar o legatura cu timpul, dar eu nu o gasesc.
Posted on 23 martie 2011 la 2:23 pm.
Salut,
ceea ce citesc pe acest blog ma ajuta foare mult sa inteleg mai bine si ceea ce este mai importnat – intr-un mod critic ceea ce mi se preda la facultate.
Posted on 28 martie 2012 la 9:51 pm.