Stilul „dambovitean” de lupta cu evaziunea fiscala

După ce au dezechilibrat bugetul de stat cu tot felul de „achiziţii de materiale” sau „proiecte de investiţii” care mai de care mai fanteziste sau mai dedicate, foamea de resurse împinge actualii guvernanţi într-o „luptă deschisă” cu evaziunea fiscală dublată de efortul de convingere a pensionarilor şi a bugetarilor că trebuie să pună pe masă mai puţin în lunile care vor urma (ca alţii să pună mai mult pe masă). Abia după ce au simţit nemulţumirea populară la adresa incapacităţii lor de a guverna corect, au înţeles că este timpul ca, măcar formal şi de ochii lumii, să ne spună că se vor lupta cu evaziunea fiscală.

Iniţial guvernul a început cu micii evazionişti de la colţul străzii: vânzători de ceapă, brânză şi seminţe de floarea soarelui vor trebui încetul cu încetul să îşi fiscalizeze activitatea şi să îşi „legalizeze” cu forţa relaţia lor cu statul.  Atunci când a pornit această luptă statul uită două lucruri esenţiale: (1) nu orice poate fi fiscalizat cu costuri optime (cu siguranţă atunci când a gândit fiscalizarea vânzătorilor de seminţe la colţul străzii guvernanţii au omis din discuţie costul implementării unei astfel de măsuri); (2) în plină criză economică nu loveşti în aceşti mici evazionişti pentru că ei reprezintă, pe de o parte, o sursă de bunăstare pentru cei care văd că veniturile lor scad (pot cumpăra ceapa şi brânza mai ieftină fără a-l mai face părtaş şi pe stat la consumul meu), pe de altă parte, sunt o opţiune importantă pentru şomerii care îşi pierd temporar locul de muncă. Iniţiativa micilor evazionişti poate fi şi un lucru bun pentru mediul antreprenorial din România: unii dintre aceşti mici evazionişti îşi continuă dezvoltarea naturală a afacerii lor transformând-o într-o afacere în toată regula în timp.

O altă ţintă importantă vizată de aceşti adevăraţi protectori care sunt îngrijoraţi şi ne protejează pe noi de evaziunea fiscală a fost problema spinoasă a drepturilor de autor asociate profesiilor liberale. Evident că miza este mult mai mare: cântăreţii de manele care spală cantităţi enorme de bani din economia românească dar şi presa şi televiziunile care critică mult prea aspru, prea prompt orice derapaj al guvernanţilor. Din această vânătoare a micilor evazionişti au apărut şi victime colaterale: copii din ansamblurile de copii care prestează dansuri populare sau orice alt tip de act artistic; actorii de film şi de teatru; ansamblurile de balet; grupurile artistice şcolare. Aceste profesii liberale sunt bazate pe talent, pe calităţi personale ieşite din comun greu de dobândit şi de pus în valoare dar şi greu de apărat pe piaţa liberă, la care statul vrea să fie „implicat” mult mai mult decât este în prezent.

Nu au scăpat de impozitare şi control „veniturile” din dobânzi (care dor parţial pot fi considerate venituri) dar şi „veniturile” de pe piaţa de capital (care este într-un picaj continuu pe fondul lipsei unor oferte diversificate de companii, a unei lichidităţi foarte scăzute şi a unei supra-reglementări din partea celor implicaţi).

În realitate „stilul dâmboviţean” de luptă împotriva evaziunii fiscale se traduce printr-o sumă frumuşică cheltuită de stat pe diferite canale media pentru a promova ideea că „contrabanda cu ţigări şi alcool este infracţiune” şi că fiecare dintre noi trebuie să demascăm astfel de fenomene. Aceşti bani sunt bani aruncaţi pe fereastră: sunt curios dacă vom afla vreodată câţi dintre noi am demascat vreo „infracţiune fiscală” ca rezultat al banerelor cât Casa Radio sau a spoturilor publicitare de la TV. De ce? Din două motive cel puţin: (1) a demasca un contrabandist de ţigări înseamnă a-mi anula opţiunea de a cumpăra mai ieftin de pe piaţă ţigări sau alcool (2) demascarea unui contrabandist poate fi un lucru foarte periculos pentru mine şi familia mea, un pericol nejustificat de evenutala recunoaştere publică a meritelor mele (cu o poliţie care comunică cu infractorii şi le arată declaraţiile făcute de alţii infractorilor, aceştia din urmă pot afla foarte uşor cine „i-a dat în gât” şi se pot răzbuna pentru că miza e foarte mare. Statul prin această „politică inutilă dar costisitoare pentru noi” ne demonstrează cât de incapabil este cu corectarea „eşecurilor pieţei” şi cât de mult ne minte atunci când spune că putem dormi liniştiţi că el veghează asupra respectării regulilor pe care tot el ni le impune cu forţa (mă refer aici la plata impozitelor).

Lupta cu evaziunea fiscală pe plaiurile mioritice se limitează la a închide ochii pentru unii (cei care plătesc bine şi regulat şi închid bine gura acţionând din umbră, sau cei care au prieteni la partid) şi la a-i deschide excesiv de mult la cei fraieri (care refuză să cotizeze la sistem şi nu înţeleg să fie docili şi care, oricum erau puţin evazionişti) şi la cei care nu sunt în gaşca politică de la putere (şi care trebuie controlaţi până dau faliment pentru a nu mai putea furniza fonduri în campanie). Lupta cu evaziunea fiscală (aşa cum este ea înţeleasă în România) este un instrument înşelător care loveşte tot în piaţa liberă şi care, în plină criză, îi va salva tot pe cei prieteni cu statul şi îi va împinge în prăpastie pe cei cu profesii prea liberale pentru a fi lăsate în afara fiscalizării. Cu asemenea luptători falimentul este tot mai aproape.