Articolul a fost publicat în Revista Forbes din 18.04.2011
Încrâncenarea şi tensiunea cu care se aşteaptă datele de la Institutul Naţional de Statistică pe primul trimestru ale anului atinge cele mai înalte cote. Aceste date au devenit mai importante ca orice în aceste momente în care toată lumea s-a săturat să mai fie în criză şi îşi doreşte cu ardoare să curgă din nou laptele şi mierea din cornul abundenţei. Pentru Guvern încordarea este şi mai mare pentru că deja s-a aşteptat politic mult prea mult pentru a vedea bunăstarea unei guvernări aparent de dreapta dar care nu a încetat să ne uimească cu încăpăţânarea cu care a aplicat un veritabil program de stânga de „ieşire” din criză: taxe mai mari (TVA, impozit minim pentru IMM-uri, extinderea contribuţiei de sănătate asupra drepturilor de autor, taxe pe muncă printre cele mai mari din lume), datorie publică mai mare (în loc să se împrumute sectorul privat s-a considerat că e mult mai bine pentru stabilitatea ţării să se împrumute Guvernul şi Banca Centrală), proiecte ale statului din ce în ce mai fanteziste şi mai lipsite de motivaţie economică menite să direcţioneze fondurile eficient şi sigur înspre buzunare private sau achiziţii publice pe care pare că nimeni nu le mai poate controla.
Ieşirea din criză pe care o aşteaptă şi o anunţă deja Guvernul este doar o ieşire tehnică dintr-o prăbuşire în care ne-au afundat toată această încăpăţânare de a pune mai presus de orice echilibrul bugetar şi de a găsi fonduri cu orice preţ pentru a-i scoate din criză în primul rând pe cei care au cotizat disciplinat la partid susţinând cauza măreaţă de a câştiga alegeri. Guvernul se agaţă practic cu disperare de o definiţie a OCDE care spune că ieşi din criză dacă două trimestre consecutive ai fost pe plus şi intri în criză dacă două trimestre consecutive ai fost pe minus (noi am fost vreo 8 trimestre consecutiv). Această definiţie este una absolut arbitrară şi nu are nici un fundament economic. La fel de bine putem defini ieşirea din criză (şi ar fi mai corect aşa) momentul în care ai reuşit să ajungi cel puţin la nivelul de bunăstare de dinainte de intrarea în criză (aceasta însemnând pentru România o creştere de două cifre susţinută câteva trimestre bune de acum încolo). E absolut ridicol să spui că ai ieşit din criză cu o creştere economică de 0.1% în ultimul trimestru din anul trecut. E şi mai ridicol să îţi asumi vreun merit în acest caz când nu ai făcut decât să duci o luptă de clasă şi să jecmăneşti veniturile private. E clar că Guvernul are nevoie ca de aer de o dovadă şi de o justificare a „performanţei” măsurilor pe care s-a chinuit aproape doi ani să le rafineze şi să le etaleze cu emfază pe post de „program de ieşire din criză” (că doar vin noi alegeri şi trebuie arătat ceva poporului flămând şi sărăcit de atâta aşteptare şi fiscalizare). Din păcate, atunci când asaltezi economia privată cu impozite şi taxe, când expandezi datoria publică în dauna datoriei private sau când menţii aceeaşi birocraţie şi corupţie sufocantă nu poţi să îţi asumi vreun rol în eventuala creştere care va urma (deocamdată ceea ce se pare că urmează este doar un semn de echilibru). Ieşirea din criză depinde semnificativ şi de scoaterea la lumină a economiei subterane (de preferabil nu cu forţa sau ameninţarea ci cu relaxare fiscală). Nici măcar exporturile nu pot fi considerate un motor al ieşirii din criză în condiţiile în care cea mai mare parte dintre ele sunt exporturi cu grad redus de prelucrare sau exporturi ce conţin cantităţi semnificative de importuri de completare.
Ieşirea din criză nu se va face atâta timp cât duci o politică de tipul „vârâm pumnul în gură” privaţilor şi le luăm aproape totul printr-un sistem fiscal injust şi sufocant, dublat de o ofertă de servicii publice de calitate precară (servicii sanitare, infrastructură, educaţie). Orice serviciu pe care te ambiţionezi să îl obţii din piaţa liberă este plătit din salariul net fără deduceri semnificative (după ce statul ţi-a poprit cu prioritate partea sa de leu). Nu poţi să ţii cu dinţii de fondurile statului şi de veniturile la buget, pe care le rotunjeşti dând afară pe cei fără apărare, dar pe care apoi le aloci apoi cu frenezie către tot felul de favoriţi, întâmplător doar ei capabili să facă faţă rigorilor din licitaţiile pe care le organizează statul. Această mlaştină socialistă din care nu mai ieşim costă şi provoacă o suferinţă la nivelul tuturor celor care îndrăznesc să fie cu un cap deasupra celorlalţi şi pe care statul îi aduce în rând cu ceilalţi, obligându-i la o „solidaritate” de neînţeles şi neacceptat. Lipsa de curaj a guvernelor de orice culoare care au condus România până acum, concentrate prea mult pe vot, statistici şi sondaje, s-a materializat în permanenta amânare a acelor măsuri care ne pot transforma într-o economie de piaţă autentică. Fără privatizarea masivă a serviciilor statului şi fără reconsiderarea atitudinii faţă de iniţiativa privată, ponderea pieţei libere rămâne nesemnificativă şi orice criză externă ne va lovi din temelii.
Trăim într-o lume dată peste cap de tot ceea ce înseamnă amestecul statului în viaţa noastră cotidiană. De la bancnotele pe care statul semnează că valorează cât scrie pe ele (şi în secunda următoare îşi încalcă promisiunea tipărind noi bani fără să ne întrebe sau să ne ceară acordul), pe care apoi ni le împrumută la dobânda fixată de el (care nu mai are demult vreo legătură cu economisirea), până la decizii complexe legate de ce trebuie construit şi cheltuit în numele şi pe banii noştri (de preferabil parcuri şi arteziene şi mai puţin autostrăzi), statul (prin reprezentanţii săi avizi de voturi) nu mai pridideşte să se perpelească de grija noastră şi dă din colţ în colţ când are o „problemă” de interes naţional de soluţionat cu cât mai puţine victime posibile şi cu cât mai multe voturi atrase.
Ultima temă pe agenda luptei statului cu piaţa liberă şi cu ticăloşii de capitalişti este cea legată de preţul benzinei la pompă (revenită obsesiv). După ce a asmuţit toate instituţiile sale, care era clar că nu au ce să facă şi că sunt instituţii create pentru a nu face nimic în economie şi pentru care plătim bani grei (Consiliul Concurenţei, Protecţia Consumatorului), guvernul (menţionez că se pretinde a fi unul de dreapta) a trecut la lupta directă cu cei care vând petrol pentru a-i aduce cu picioarele pe pământ şi pentru a-i pune în slujba consumatorului (care, între noi fie vorba, trebuie să fie mulţumit de puterea politică pentru că altfel nu votează cu cine trebuie). Guvernul a scos din teacă puterea sa fără margini de a legifera şi de a stabili reguli chiar dacă acestea sunt împotriva proprietăţii şi încalcă drepturi naturale fundamentale fără de care economia încetează să mai existe: impunerea unui preţ fix pentru o perioadă determinată la produsele petroliere .
Acest lucru demonstrează că cei care administrează această ţară nu înţeleg o iotă din modul de funcţionare al unei economii de piaţă şi nici nu îşi dau seama de efectele unor astfel de măsuri. De ce doreşte Guvernul un preţ fix la petrol în România? Poate pentru că, tipărind prea mulţi bani în perioada anterioară de către Banca Centrală grăbită să ne scoată din criză cu orice preţ sau să finanţeze „proiectele statului” de achiziţii şi investiţii la preţuri astronomice, există riscul ca preţul la pompă să crească „nenatural” de mult alături apoi de alte preţuri care vor creşte şi ele. O inflaţie mare face ca dezideratul de creştere economică în acest an să fie puternic pus sub semnul întrebării, acum când trebuie arătat ceva poporului. Presiunea inflaţionistă este un pericol real şi nu se rezolvă prin astfel de măsuri aberante (având alte cauze pe care unii se încăpăţânează să le explice).
Câtă profunzime în acest cântec:
Ce nu înţelege guvernul (şi cei care îi întărâtă pe guvernanţi la astfel de măsuri autentic de stânga) este că acel preţ pe care îl percep benzinarii aflaţi într-un mediu concurenţial direct este cel CORECT, pe care îl POATE PLĂTI PIAŢA (dacă nu pot plăti acel preţ nu o voi face şi voi alege fie un alt serviciu similar sau complementar). Dacă piaţa nu ar putea plăti un astfel de preţ benzinarul ar fi forţat să îl scadă pentru că altfel ar da faliment. Evident că, dacă întrebi consumatorii, ei ar dori întoteauna un produs gratuit pe piaţă însă acest lucru nu e posibil economic. Un alt lucru se pare greu de înţeles pentru nişte socialişti care încă mai au de citit despre capitalism şi economie de piaţă este că cel care are în proprietate ceva (să zicem petrol) TREBUIE SĂ FIE LIBER SĂ ÎL OFERE PIEŢEI FĂRĂ CA CINEVA SĂ ÎL OBLIGE SĂ ACCEPTE CONDIŢII care i-ar aduce serioase daune financiare. Cu astfel de măsuri e de aşteptat ca în România în perioada următoare benzinarii să închidă rafinării / benzinării şi să arunce în şomaj o forţă de muncă serioasă care ar îngroşa rândurile şomerilor şi ar creşte presiunea pe bugetul statului. În plus, statul oricum influenţează suficient preţul de la pompă în favoarea sa încasănd prima dată acciza şi apoi TVA (inclusiv la acciză) ceea ce face ca jumătate din banii pe care îi plătim la pompă să meargă în buzunarul statului (aici însă se pare că e linişte totală şi că nici urmă de reducere de TVA sau de acciză). O altă observaţie interesantă este că preţul în aur al petrolului a rămas aproape neschimbat. Ceea ce înseamnă că această creştere a preţului este, în mare parte, consecinţa inflaţiei de pe principalele pieţe (SUA, UE) şi a inflaţiei interne.
Absurdul unei astfel de intervenţii anti-piaţă este cu atât mai mare cu cât statul are o instituţie (Consiliul Concurenţei) pe care o asmute în piaţă să descopere orice înţelegere între producători / comercianţi şi care închide ochii complet la o posibilă înţelegere între stat şi consumatori care, din punct de vedere economic, are un efect similar. Un monopol al consumatorilor apărat de stat va genera pagube însemnate celor din industrie, pagube care în final se vor întoarce tot împotriva celor care le-au provocat (combustibilul nu va mai fi la fel de accesibil sau vor fi închise facilităţi de producţie şi comercializare). Măsura fiind temporară nu reprezintă o soluţie pe termen lung şi nici nu este o garanţie pentru scăderea preţurilor la aceste produse.
Dacă tot e aşa de grijuliu guvernul, de ce nu ne oferă gratuit şi alte produse de strictă necesitate care ne deranjează şi ele că sunt mult peste puterea noastră de cumpărare. Sunt o grămadă de preţuri care nouă consumatorilor ni se par „nesimţite” în piaţă însă faptul că trebuie să plătim preţul cerut de cel care le vinde şi că trebuie să existe o negociere liberă între cei implicaţi rămân condiţii fundamentale ca cineva să se apuce de produs ceva, să angajeze resurse (inclusiv forţă de muncă) şi să prospere. Dacă vrem să creştem economic şi să ajungem acolo unde alţii au ajuns demult trebuie să diminuăm cât putem de mult această intervenţie a statului în economie (care în România încă e generalizată) nu să îi dăm noi şi noi valenţe. Economia de piaţă trebuie să fie mai puţin politică decât au învăţat unii greşit pe băncile anumitor şcoli.
Asistăm încetul cu încetul la disoluţia statului pe fondul unor resurse prăduite şi deturnate conştient către interesul personal (nici nu se poate altfel). În ţările cele mai sărace ale lumii această disoluţie a îmbrăcat forme violente, în contextul transformării sistemelor socialiste în adevărate dictaturi de castă. În ţările „mai democratice” opoziţia socialistă luptă cu toate metodele non-violente să apere ceva ce nu are cum să fie viabil din punct de vedere economic. România nu face excepţie de la regulă. Criza a început să corecteze şi să sancţioneze această „lipsă de reforme structurale”, adică amânarea la nesfârşit şi cu multă înverşunare şi încrâncenare a retragerii statului din economie. Amânarea costă acum foarte mult pe cei care au apărat un sistem falimentar şi nu au găsit de cuviinţă să promoveze măsuri de stimulare a iniţiativei private în domenii în care statul nu are ce să caute: sănătate, educaţie, proiecte de insfrastructură.
În aceste zile asistăm la un vaiet prelung al celor nevoiţi să plece din sistem pentru că nu mai există reursele care să le asigure activitatea (multe dintre ele dijmuite chiar de ei într-o perioadă îndelungată de timp). La acest vaiet se adaugă lamentarea plină de „compasiune” şi „înţelegere” a socialiştilor care abia aşteaptă să ia locul socialiştilor din prezent şi să „corecteze” lucrurile, adică să ne îndrepte şi mai mult spre un faliment dovedit sigur al statului asistenţial.
E foarte greu să stabileşti, într-o economie etatizată cum este cea a României, dacă există sau nu într-adevăr resurse pentru menţinerea acestor activităţi medicale, sau altfel spus să defineşti criteriul economic pentru a le închide. Mai mult, conducerea comunistă (falimentară) a creat o serie de „facilităţi medicale” în locuri care mai de care mai „exotice” de care nu a auzit nimeni şi pe care puterile care s-au succedat nu au avut curajul să le analizeze şi să le decidă soarta: Spitalul din Domneşti, Spitalul din Comuna Gurahonţ, Centrul de Sănătate Bratca, Spitalul Comunal Truşeşti (şi lista poate continua). Soluţia nu este să creezi spitale pentru fiecare pacient ci să dezvolţi un sistem prin care pacienţii pot ajunge rapid la un sistem de calitate care să le garanteze sănătatea. Astfel de spitale aflate la marginea lumii nu au cum să atrage specialişti de renume mondial, să ofere servicii medicale avansate sau să asigure o siguranţă bolnavilor care le accesează. Au devenit de-a lungul timpului (datorită subfinanţării cronice) adevărate focare de infecţie care mai mult îţi complicau boala. Aceste spitale sunt atât de dărăpănate şi lipsite de igienă încât nici nu pot fi privatizate, acolo unde ar putea exista piaţă potenţială (investitorii privaţi fug de ele pentru că nu vor putea obţine niciodată autorizaţiile necesare pentru un spital, pe care statul în cazul serviciilor private le verifică la sânge şi cu mare zel).
Totuşi nu putem să nu remarcăm graba cu care se trece în România la „reformarea sistemului”. Înainte de a închide spitalele respective poate că era mai bine să dezvoltăm o infrastructură de drumuri şi de unităţi de salvare (primire urgenţe) dotate după standardele internaţionale. Mai mult, o astfel de „reformă” care, între noi fie vorba, este o simplă demolare de sistem, trebuia dublată de o reformă a sistemului fiscal prin care contribuţiile la asigurările de sănătate să poată fi orientate prin opţiunea fiecărui contribuabil către sistemul public sau către sistemul privat de sănătate. Sau măcar o plafonare a contribuţiilor de sănătate către sistemul public care să încurajeze angajaţi să opteze pentru sistemul privat într-o măsură mai mare. Ce să mai vorbim de injusteţea perceperii de contribuţii de asigurări de sănătate pe toate salariile pe care le câştigă un angajat (dacă ai mai multe locuri de muncă plăteşti pentru fiecare CASS deşi dacă te îmbolnăveşti şi preferi sistemul public nu vei avea norocul să stai în mai multe paturi sau singur în salon, ba mai mult va trebui să plăteşti din veniturile proprii să ai siguranţa că ieşi întreg din spital).
Atunci când se vorbeşte de asistenţa socială în România (inclusiv pe problema spitalelor) se uită trei lucruri fundamentale: 1. Fiecare individ trebuie responsabilizat pentru destinul său şi trebuie să depună maximum de efort pentru a supravieţui (altfel ne transformăm cu toţii în nişte legume care aşteptăm pe tătuc să ne dea apă); 2. Familia este şi trebuie să rămână principala componentă a strategiei de asistenţă socială a fiecăruia dintre noi (prezenţa statului care face azile de bătrâni ne îndeamnă să o lăsăm mai moale cu natalitatea şi cu numărul de copii din familia noastră); 3. Statul nu poate să îi ajute pe toţi niciodată (întotdeauna va lăsa pe dinafară pe majoritatea, de regulă cei aflaţi la marginea sistemului şi fără relaţii în interiorul său).
Sistemul de sănătate va avea de suferit pe termen scurt prin închiderea, comasarea sau transformarea acestor spitale. Noi cu toţii vom avea de suferit fiind menţinuţi captivi şi obligaţi să plătim un sistem public care nu oferă nimic. Măsura aceasta nu este însă o reformă adevărată atâta timp cât nu se încurajează sistemul privat să îşi dezvolte activitatea şi să preia din angajaţii trimişi în şomaj. Numărul spitalelor private va rămâne în continuare redus, specializările dezvoltate vor fi foarte restrânse iar concurenţa redusă va menţine tarifele ridicate. Investitorii vor fi ţinuţi departe de un sistem în care statul vrea să aibe el întotdeauna ultimul cuvânt de spus.
Câteva cifre legate de sistemul de sănătate privat:
-
În momentul de faţă în România, din cele aproape 200 de centre medicale, mai mult de jumătate sunt concentrate în Bucureşti;
-
Din cele 15 spitale private din România 3 sunt localizate în Bucureşti, numărul total de paturi asigurate de acestea fiind în jur de 1000;
-
10 spitale din cele 15 private sunt generale, restul de 5 fiind de specialitate (chirurgie);
-
Nu există spitale universitare private;
-
Nu există spitale de urgenţă private.
Articolul a fost publicat într-o variantă scurtă în Revista Forbes, Martie 2011
Mai acut ca oricând, conflictul dintre diferitele ideologii și teorii economice acaparează spațiul public. Criza actuală, ca şi cele de dinaintea ei, încinge puternic dezbaterile şi polemicile legate de rolul statului în asigurarea echilibrului economic, de imperfecţiunile pieţei libere care au distorsionat echilibrul, de posibilitatea de modelare şi de calcul a echilibrului economic în vederea coordonării unor politici publice menite să asigure o creştere economică durabilă. Socialiștii și intervenționiștii clamează nevoia de mai multă implicare a statului în piața liberă, ascunzând opiniei publice (sau omițând să le precizeze) argumentele clare prin care să justifice de ce statul ar fi mai virtuos să lupte cu aceste imperfecțiuni.
Formele de organizare socială conturate în practică gravitează între cele două situații extreme: [1] capitalismul pur bazat pe piață liberă, absența statului ca formă de organizare socială, ordinea proprietății private stând la baza tuturor relațiilor de cooperare socială voluntară apărute între membrii societății și [2] socialismul în care proprietatea privată este complet absentă, planificatorul central fiind singurul în măsură să decidă ce este bine sau rău pentru membrii societății pe care îi păstorește. Socialismul ca formă de organizare socială s-a dovedit a fi falimentar, orice argument că el ar putea fi calea către prosperitate fiind iluzoriu. Suferința pe care o produce socialismul indivizilor din societate prin faptul că se substituie lor în alegerile pe care le fac (știind întotdeauna ce este mai bine pentru ei) este enormă. Socialismul înseamnă îngrădirea prin agresiune a tuturor libertăților individuale și transformarea societății într-o masă “suflete moarte” care nu au voie să se gândească la nimic, doar să facă parte dintr-un angrenaj comandat de la butoane de un planificator central omniscient. Socialismul tinde să anuleze acțiunea umană (în orice formă ar exista ea), planificatorul central cunoscând deja rezultatele acțiunii umane nu mai are nevoie de instrospecția noastră cu privire la viitor. Socialiștii văd societatea ca pe o masă de indivizi manevrabili, manipulabili, cu comportamente ce se încadrează în modele matematice și visează permanent la o poziție cât mai aproape de pupitrul de comandă. Argumentul fundamental care stă la baza imposibilității socialismului este însă absența proprietății private. Fără proprietate privată nu există schimburi și nici un mecansim de prețuri care să fie stabilite pe baza acestora, ceea ce înseamnă că planificatorul central trăiește cu iluzia că poate calcula ceva și că poate stabili eficient o alocare a resurselor în economie. Posibilitatea planificatorului central de a stabili de la centru niște prețuri și de a le ajusta ulterior prin operațiuni de tip “încercare – eroare” doar uitându-se la dinamica stocurilor s-a dovedit complet lipsită de sens și a condus la falimentul socialismului. Piața liberă are imperfecțiunile ei însă planificatorul central nu poate niciodată să le corecteze pentru că nu poate ajunge niciodată la informația necesară pentru a face acest lucru.
Odată cu falimentul socialismului, adepții acestei forme de organizare socială au migrat în masă către intervenționism ca soluție de compromis (sau ca o posibilă cale de mijloc). Intervenționismul a început să fie rafinat în cele mai subtile forme și să agreseze piața liberă, invocându-se în permanență argumentul bunei intenții a prezenței statului în economie (fie că este vorba de asistență socială, fie că este vorba de a corecta comportamente ale operatorilor privați considerate ticăloase și de neacceptat). Cea mai periculoasă formă de intervenționism pe care o trăim astăzi este cel monetar declanșat odată cu confiscarea aurului de către băncile centrale și atribuirea dreptului exclusiv de a emite monedă fără valoare intrinsecă. Socialismul monetar pe care îl trăim astăzi, este dublat și de alte forme grave cum ar fi: protecția consumatorului, protecția nivelului concurențial, protecția mediului înconjurător, protecția copilului, asistența socială, educație, sănătate, pensii. Intervenționismul crează în economie oaze de haos calculațional generat de absența piețelor care face imposibilă o informație corectă cu privire la prețuri disponibilă planificatorului central. În plus, statul intervenționist (care este format tot din indivizi „pricepuți” în mânuirea butoanelor) acționează întotdeauna ca intermediar între cei care plătesc forțat impozite și taxe și cei pe care îi asistă (sau le furnizează servicii publice). În calitatea lor de intermediari, cei aflați la butoanele economiei vor fi tentați să deturneze puterea pe care o au spre propriul interes și buzunar. Orice serviciu public ajunge să fie mai scump decât dacă el ar fi oferit de piața liberă. Intervenționismul este la fel de imposibil ca și socialismul pentru că, mai devreme sau mai târziu, va conduce tot către socialism: atunci când intervenționiștii constată că o măsură de intervenție generează o contra-reacție din partea pieței libere ei vor veni și vor propune mai multă intervenție, punând eșecul intervenției inițiale pe seama lipsei mai mari de control asupra “ticăloșilor” din piața liberă.
Ultimul prag al intervenționismului în apropierea ordinii proprietății private (capitalismul pur) ar fi statul minimal, în care statul este văzut ca apărător al păstrării și restaurării proprietății private gestionând armata, poliția și justiția. Chiar și această formă redusă de intervenționism poate fi demontată cu aceleași argumente că va conduce în final la mai mult intervenționism (cei din poliție, armată și justiție vor avea nevoie de resurse pentru a funcționa, volumul acestora fiind imposibil de calculat în condițiile în care piața pentru aceste servicii nu este una privată).
Toți cei care cred că în momentul de față trăim în capitalismul pur și că piețele funcționează liber se înșeală amarnic. Iluzia că vina crizelor cu care ne confruntăm ar fi asociabilă pieței libere este generalizată și propagată frenetic de către cei care au gustat din plăcerea de a te afla la butoanele economiei și de a putea întoarce puterea înspre propria ta bunăstare clamând din toți plămânii rolul social și protector al statului asistențial. Graba cu care socialiștii au început să acuze piața liberă de eșecul intervenționismului se înscrie în aceeași luptă pentru mai multă putere și pentru mai multă intervenție (competiția politică) care în final va duce către un control total asupra economiei din partea acestora, fără a exista nici un argument valid care să explice de ce ar putea statul să ofere mai multă bunăstare decât piața liberă și ordinea proprietății private. Cei care afirmă faptul că intervenționismul și socialismul sunt imposibile din punct de vedere economic nu spun niciodată că piața liberă nu are imperfecțiuni, spun doar că statul nu poate oferi soluții mai bune la acestea.
Comentarii recente