Teoria economică pe care se bazează cea mai mare parte a intervenţionismului economic actual pleacă de la ceea ce numim „multiplicatorii” lui Keynes. Deducerea acestor multiplicatori porneşte de la formula venitului naţional pe cazul unei economii deschise:
Y = C + I + G + (X-M)
Din această formulă Keynes a stabilit că două variabile depind direct de venit pe care le-a numit variabile endogene: consumul populaţiei (C) şi importul (M). Celelalte variante (I, G şi X) sunt independente de venit fiind considerate variabile exogene (aeasta fiind deja o primă aproximare problematică pentru că (I)nvestiţiile depind clar de venit).
O a doua aproximaţie făcută de Keynes în „teoria” sa este că a asumat o relaţie liniară între venit (variabilă dependentă) şi cele două variabile endogene (consumul şi importul care este tot un consum doar că nu din bunuri locale ci din bunuri de pe pieţele externe). În acest fel, cele două variabile vor avea o componentă dependentă de venit şi una autonomă, adică independentă de venit:
C = Ca + c x Y şi M = Ma + m x Y
Unde: c este înclinaţia marginală spre consum şi m este înclinaţia marginală spre import (consum de bunuri importate).
Înlocuind cele două componente în formula venitului Keynes a obţinut următoarele:
Y (1-c+m) = Ca + I + G + X – Ma
Dar cum 1 – c = s (s este înclinaţia marginală spre economisire) obţinem că:
Y (s+m) = Ca + I + G + X – Ma
Y = (1/s+m) x [Ca + I + G + X – Ma]
De aici prin derivare parţială se obţin cei doi multiplicatori ai venitului naţional (care practic ar da creşterea economică):
1). Multiplicatorul venitului naţional prin cheltuieli guvernamentale: arată cu cât creşte sau scade venitul naţional atunci când cheltuielile guvernamentale cresc cu o unitate:
dY/dG = 1/(s+m) şi în opinia lui Keynes acesta este întotdeauna pozitiv şi mai mare ca 1
Adică: o creştere a cheltuielilor guvernamentale produce o creştere a venitului naţional (creştere economică) însă rata de creştere a venitului naţional va fi mai mică decât cea de creştere a cheltuielilor guvernamentale.
2). Multiplicatorul venitului naţional prin exporturi: arată cu cât creşte sau scade venitul naţional atunci când exporturile cresc cu o unitate:
dY/dX= 1/(s+m) şi în opinia lui Keynes acesta este şi el întotdeauna pozitiv şi mai mare ca 1
Adică: o creştere a exporturilor produce o creştere a venitului naţional (creştere economică) însă rata de creştere a venitului naţional va fi mai mică decât cea de creştere a exporturilor.
Evident că primul multiplicator a fost invocat rapid de intervenţionişti şi socialişti gata să pună taxe pe orice ca să facă rost de bani pentru proiectele statului care să scoată economiile din criză (o filozofie economică similară se aplică în prezent şi pe politicile publice din România).
Unde greşeşte Keynes în această „pseudo-teorie” bazată pe astfel de multiplicatori:
1. În primul rând pentru că asumă relaţia liniară dintre consum şi venituri şi că înclinaţia marginală spre consum este una sub -unitară (c < 1 adică 1 – c > 0 adică s > 0, dacă ar lua s<0 în multiplicatorul venitului naţional 1/(s+m) nu mai poate spune nimic despre impactul cheltuielilor guvernamentale asupra creşterii economice). Cu alte cuvinte, Keynes exclude posibilitatea de a consuma mai mult decât veniturile pe care le ai (dacă cresc veniturile consumul nu poate creşte mai mult decât cresc veniturile): acest lucru e complet eronat pentru că există şi consum pe datorie adică Keynes exclude preferinţa de timp (să consum mai mult în prezent în dauna consumului viitor, care pe o expansiune a creditului poate fi chiar destul de accelerată această creştere a consumului faţă de dinamica veniturilor). Aceeaşi problemă există şi pe importuri unde asumă că înclinaţia marginală spre importuri este pozitivă (dacă veniturile cresc neapărat trebuie să crească importurile).
2. Keynes asumă că relaţia dintre consum şi venituri generează înclinaţii marginale spre economisire (s) şi spre import (m) de semn pozitiv: în fapt toată teoria lui Keynes se bazează pe aceste două regresii foarte simple între consum / import şi venituri care pot duce la un rezultat pe m şi pe s de valoare negativă: dacă m < 0 şi s <0 obţinem că o creştere a cheltuielilor guvernamentale reduce produsul intern brut adică diminuează creşterea economică;
3. Keynes exclude complet din discuţie investiţiile care îl încurcă destul de tare în interpretarea rezultatelor sale: dacă venitul creşte pot să crească investiţiile şi nu importul sau consumul din formula venitului naţional. Această falsă problemă a creşterii consumului cu orice preţ arată cât de puţin cunosc economie cei care nu văd că şi o scădere a consumului poate fi benefică atâta timp cât ea se duce către investiţii. În plus, e destul de dificil în economie să faci distincţia între consum şi investiţii (nimeni nu poate spune atunci când cumpăr 10 borcane de gem din magazin dacă le cumpăr pentru consumul imediat sau pentru consumul viitor, caz în care acest aparent consum ar fi o investiţie);
4. Toată „teoria” lui Keynes se învârte în jurul venitului naţional, un agregat problematic pentru că nu ia în considerare bunurile intermediare care intră în componenţa acestuia şi nici momentul în care ele au fost create (de exemplu în consumul unui autoturism înregistrat de venitul naţional curent se află tablă şi alte materii prime produse cu un an sau doi în urmă). Interdependenţele dintre componentele venitului naţional (consum şi investiţii, import şi investiţii, consum şi import) anulează din concluziile „teoriei” lui Keynes.
5. Întotdeauna mai mulţi bani pentru cheltuielile guvernamentale înseamnă mai puţini pentru consumul privat şi pentru investiţiile private (ceea ce teoria lui Keynes nu reflectă). Mai mult, eficienţa investiţiilor private (unde piaţa decide falimentul) este mult mai mare. Şi consumul privat generează investiţii private. Deci o teorie care spune că poţi avea creştere economică dacă creşti cheltuielile guvernamentale nu ne spune că această creştere poate fi mai mică şi mai puţin durabilă decât o creştere prin mediul privat.
Toate aceste slăbiciuni arată cât de problematice sunt politicile publice care se grăbesc să aloce bani în criză pentru „a salva economia” sau pentru a crea „locuri de muncă”. Ele nu fac decât să adâncească această criză, să o prelungească mai mult decât e cazul, complicând echilibrul natural al pieţei libere. Aceste politici publice ridicate la rang de măsuri providenţiale pentru o naţiune îşi găsesc permanent justificarea în astfel de teorii insuficient fundamentate şi superficial construite pe ipoteze discutabile. Rezultatul este o piaţă liberă într-un dezechilibru mult mai mare decât cel la care ar fi ajuns prin acţiunile noastre de zi cu zi. Bani şi resurse cheltuite cu tot felul de institute şi specialişti care plătiţi din banul public mimează că pot controla de la butoane piaţa liberă şi pot determina echilibrul său.
Temă exclusiv socialistă la origine, codul muncii este o lege care se dorește a pune ”ordine” într-o piață a muncii dominată de sindicate, ”antreprenori” de stat și prea puțini care înțeleg cum funcționează cu adevărat o piață liberă cum se formează prețul muncii sau condițiile de muncă (dar se află la butoanele economiei planificând totul prin politici publice lipsite de sens economic). Luând întotdeauna partea celor mulți (care nu sunt antreprenorii ci angajații), statul și politicienii sunt grijulii cu ce drepturi alocă celor care își oferă serviciile de muncă pe piață. Mimând această grijă, statul este strict interesat de voturi și intervine ca atare în raporturile de muncă, distorsionând piața și producând un haos atât la nivel de angajați cât și la nivel de angajatori. Nici unii și nici ceilalți nu mai pot determina adevărata valoare a muncii pe piață. Socialiștii motivează intervenția în piața muncii pedalând pe teme cum ar fi: ticăloșia angajatorilor (antreprenorilor), imperfecțiunile pieței (legate de informații, legate de rigiditatea muncii și a salariilor) sau discriminarea pe care sunt tentați angajatorii să o aplice celor care vor să muncească (discriminare între sexe, discriminare între vârste).
Cel mai des menționat argument adus în sprijinul codului muncii și legitimității intervenției statului în piața muncii este cea a ”sclaviei moderne” pe care ar institui-o lipsa unui astfel de cod, sau un cod care dă prea multe ”drepturi” antreprenorilor (angajatorilor”. În fapt, codul muncii, în orice formă ar exista el (mai permisiv sau mai restrictiv), este întotdeauna o limitare instituțională a acțiunii antreprenoriale și a drepturilor naturale care intervin într-o discuție sau negociere între antreprenori și angajați. Proprietatea asupra muncii și asupra competențelor de valoare pe care le deținem este la fel de importantă ca și proprietatea asupra capitalului (de cele mai multe ori capitalul fiind insuficient într-un mecanism de producție). Eliminarea codului muncii ar induce o libertate în piață suficientă pentru a conduce la contracte de muncă corecte (negociate la sânge de ambele părți strict în baza competențelor și intereselor).
De ce lipsa unui cod al muncii nu echivalează cu sclavia (modernă sau nu)? Foarte simplu: pentru că angajatul (deținătorul muncii) ESTE LIBER să plece de la un angajator la altul, este liber să aleagă între un angajator sau altul și să îl prefere pe cel mai puțin ticălos. Din sclavie nu puteai scăpa dacă doreai. Sclavia era apărată prin puterea legii și cu forța armelor. În cazul de față, vorbim despre libertate totală la nivel de individ care presupune inclusiv LIBERTATEA DE A DEVENI TU ANTREPRENOR ȘI DE A ANGAJA PE ALȚII (adică de a deveni ”stăpân de sclavi” dacă ai competențele necesare). Este deci o temă și o temere falsă că libertatea de a muncii și de a-ți alege locul de muncă corespunde stării de sclavie. Raporturile de muncă într-o piață liberă presupun NEGOCIERE DIRECTĂ de pe POZIȚII DE EGALITATE. Un cod al muncii distorsionează libertatea de negociere și alterează condițiile în care natural s-ar semna un contract corect între cele două părți. Atunci când ești angajat ticălos și vrei un loc de muncă fără a avea competențe pentru a-l ocupa e normal să vrei un cod care să îți apere poziția. E normal să vrei ca angajatorul să fie la dispoziția ta cât mai legal posibil. Numai că o astfel de atitudine din partea angajaților este împotriva modului în care funcționează antreprenoriatul.
Mai mult, codul muncii îngrădește și limitează accesul pe piață al celor care doresc să muncească. Pentru că un astfel de cod impune reguli de tipul salariului minim, adică costuri pentru antreprenor, sunt antreprenori care nu vor putea (în baza unor calcule precise de profitabilitate) să își deschidă o afacere. Deși rolul codului muncii este de a genera ocupare totală pe piața muncii observăm că el generează exact contrariul. Un cod al muncii nu ne apără de nici o sclavie ci crează un hazard moral suficient de mare pentru angajații aflați la adăpostul legii: [1]angajații nu vor mai fi interesați de o educație continuă și de calitate (care să le ofere cu adevărat competențe de valoare pe piață) și de aici o înrăutățire a sistemului de educație; [2] angajații nu vor mai căuta să fie atenți în relațiile lor de muncă, să aibă respect față de proprietatea antreprenorului și față de cerințele acestuia (productivitate mai mică); [3] angajații își modifică radical comportamentul față de economisire, considerând viitorul mai cert decât este, pe perioadă cât mai nedeterminată posibil.
Sclavia modernă motivată de ticăloșia antreprenorilor de care socialiștii acuză piața liberă a muncii este o temă utopică ce se lipește de sufletul multor votanți numai buni de prostit și instigat într-o permanentă luptă de clasă. Prin acest ”interes”, socialiștii nu fac decât să distrugă spiritul antreprenorial și să creeze stimulente perverse de a te alătura sindicaliștilor sau reglementatorilor și de a vota legi idioate care aparent îi sărăcesc doar pe unii (antreprenorii), în final sărăcindu-ne pe toți.
Asistăm în momentul de față la o nouă încrâncenare politică ce a scos la iveală ”valorile” indiscutabile ale socialismului. Subiectul este unul de natură socialistă și reflectă intervenționismul statului în piața muncii (componentă a pieței libere). Politicienii români, incapabili să învețe ceva din lecția dură pe care ne-au servit-o din plin deceniile de socialism ”luminos”, devin părtinitori foarte rapid cu ”aducătorii de voturi” cărora le vând sloganuri ieftine cu privire la cât de atent și protector este statul.
De ce nu e nevoie de un cod al muncii și pe cine apără un astfel de cod? Codul muncii se adaugă obligatoriu oricărei înțelegeri directe între angajator (unde trebuie să facem o distincție clară între cel privat și cel public) şi angajaţii săi și reglementează toate ”anomaliile” sau „ticăloșiile” pe care angajatorii le-ar dori introduse în contractele de muncă (sau excluse din contractele de muncă): munca de probă, perioada determinată a contractelor de muncă, salariul colectiv, condiții colective de remuneare (concedii, prime, sporuri), concedierea celor care sunt incompetenți. Un astfel de cod este absolut inutil pe piața liberă unde contractul este legea părților și unde fiecare aspect trebuie negociat la sânge între angajat și angajatori. În această negociere atât angajatorul cât și angajatul pornesc de pe poziții egale: angajatorul are nevoie de competențele angajatului și angajatul are nevoie de proiectul antreprenorial al angajatorului. Deoarece există un interes comun (angajatul să se angajeze și angajatorul să angajeze forță de muncă), nimeni nu va fi discriminat în contract (cu condiția să fie atenți în negociere și în ceea ce semnează).
Codul muncii este însă mult mai interesant în cazul sectorului public unde FACTORUL POLITIC poate crea abuzuri pe care un antreprenor privat nu și le permite cu angajații săi (asta doar în cazul în care vrea să dea faliment). Toți cei care lucrează în sectorul public sunt interesați să nu rămână descoperiți la liberul arbitru al șefului (numit pe criterii politice şi nu de competenţă) și au nevoie de garanții legale cu privire la durata angajării (pe perioadă nedeterminată), durata perioadei de probă (cât mai scurtă) etc. Un astfel de cod nu se poate însă aplica diferențiat între sectorul public și privat. Cei care luptă pentru acest cod (politicienii, sindicaliștii de la stat) încearcă din răsputeri să îi atragă în luptă pe patronii privați sau pe angajații din sectorul privat.
Codul muncii este o temă de discuție pur socialistă (pune discuţia în termenii luptei de clasă) și reglementează intervenția statului între angajat și angajator (pe motiv că statul știe el mai bine problema ambilor). Codul muncii este o formă care distruge piața liberă și inițiativa privată obligând antreprenorii să își asume obligații mai multe (și drepturi mai puține) în fața unor angajati tot mai interesați să ia parte la profitul afacerii (mai multe drepturi) fără a-și asuma incertitudini mai mari (obligații mai puține). Capitalismul autentic este incompatibil cu astfel de inițiative. Cu cât cădem mai mult în logica socialiștilor, cu atât bunăstarea va întârzia să apară. Echilibrul dintre angajatori și angajați se exprimă direct prin contractul de muncă INDIVIDUAL. Codul muncii distruge acest echilibru și îl deplasează într-o direcție dorită de socialiștii (de regulă spre angajați care sunt mai mulți și pot da mai multe voturi), uitându-se răul pe termen lung pe care îl facem tuturor (mai ales angajaților) prin anihilarea sau cauterizarea oricărei inițiative private. Dacă punem mai presus interesul angajaților din sectorul public, interesul politic pe termen scurt (câștigarea alegerilor cu orice preț) distrugem complet bruma de sector privat care mai există, tăiem orice șansă antreprenorilor tineri gata să își înceapă o afacere și care, pe lângă faptul că sunt sufocați fiscal (pentru fiecare angajat trebuie să mai plătească unul), se confruntă și cu contracte de muncă setate în baza unui cod care îi încarcă de obligații costisitoare.
E dramatic că o țară ca România, care a cunoscut pe pielea ei falimentul socialismului, nu dă semne că vrea să se întoarcă mai mult cu fața spre piața liberă și spre capitalism. Ar trebui să luptăm să scoatem din piață genul acesta de intervenționism inutil, creator de corupție, sindicalism și birocrație, care generează ”nemuncă” și apără cu consecinţe grave drepturile unor care nu le merită. Dacă nu înţelegem odată că în capitalism contează cu precădere antreprenorul autentic (cel care angajează, riscă, are creativitate, caută oportunităţi de afaceri) şi punem preţ pe antreprenori setaţi pe proiecte cu statul, pe stat care administrează proiecte sau pe angajaţii care lucrează pentru stat vom sfârşi în acelaşi mod în care a sfârşit orice comunitate organizată pe principii socialiste. Câte falimente ale gândirii socialiste mai avem nevoie să mai experimentăm în această ţară pentru a pricepe că soluţia bunăstării este în altă parte? Până unde mai merge gargara şi minciuna socialisto-sindicală aducătoare de voturi şi putere? E păcat că se pierd generaţii întregi de potenţiali antreprenori care, fie se complac şi se resemnează, fie emigrează şi produc prosperitate pentru ei şi pentru alţii, în altă parte unde Codul Muncii e demult abolit (sau niciodată votat).
Intervenţioniştii monetari care gravitează în jurul băncilor centrale şi a instituţiilor financiare internaţionale caută cu disperare soluţia să repare ceea ce tot ei au creat din dorinţa de a repara alte crize. Aceşti veritabili socialişti monetari cred cu tărie şi încearcă să ne convingă şi pe noi că singura soluţie la actuala criză este tot o soluţie monetară. După o suită de salvări „spectaculoase” (pe banul public) de bănci prea mari să fie lăsate să falimenteze, după „redresări” cărora li s-a găsit o soluţie monetară (bani tipăriţi) şi nu una economică (falimentul şi, eventual preluarea de către alţii a componentelor profitabile), după tot felul de „programe de relansare a consumului” menite să ieftinească din nou dobânda până la un punct de minim istoric apar deja primele semne inflaţioniste (preţul petrolului a luat-o razna şi nu numai).
De ce se află băncile într-un veritabil haos calculaţional? Problema vine de la: [1] confuziile pe care băncile centrale le fac şi le acceptă legal între depozitul la vedere şi contractul de împrumut (băncile primesc banii la vedere odată cu „acceptul” nostru tacit că pot folosi aceşti bani pentru a-i împrumuta pe alţii, noi încasând în acest caz o dobândă şi neplătind nimic pentru păstrarea în siguranţă a depozitului la vedere, pe care ar trebui să îl avem permanent la dispoziţia noastră) – problemă cunoscută sub denumirea de rezervă fracţionară cu care se operează în sistemele monetare moderne; [2] distincţia neclară între depozitul la vedere şi depozitul la termen (când depun banii în bancă la termen am dreptul să îi extrag când vreau înainte de termen fără a pierde nimic din sumă, doar o mică parte din dobândă).
Ambele probleme introduc un adevărat haos calculaţional în sistemele monetare „moderne” bazate pe monedă discreţionară sau fiduciară (fără valoare intrinsecă). În absenţa oricărui etalon monetar care să permită „ancorarea” masei monetare de acesta (după prăbuşirea în 1971 a sistemului de la Bretton – Woods care funcţiona ca un „etalon aur-dolar” s-a pierdut şi ultima legătură formală între dolar şi aur), băncile centrale se află într-o derivă tot mai complexă în care intervenţii precum cele ale FMI devin ridicole, absurde şi fără nici un efect în planul economiei reale (mai induc un haos suplimentar).
Cum apare acest haos? Foarte simplu: atunci când o bancă comercială X primeşte în depozitele sale un depozit la vedere de 1000 lei de la persoana fizică Y, banca comercială X are DREPTUL LEGAL (recunoscut de banca centrală) să împrumute din aceşti bani o parte către A, să zicem 90%, şi să păstreze restul sub formă de rezervă obligatorie la banca centrală (10%). În momentul în care apare acest împrumut către A din depozitele la vedere ale lui Y apare problema. Să presupunem însă că A ridică aceşti bani din bancă şi îi depune apoi într-o altă bancă (suma de 900 lei). Din aceştia banca va păstra 10%, adică 90 lei şi va putea să împrumute din nou către B suma de 810 lei. Procesul se poate duce până la infinit însă pentru că sumele se tot micşorează, la final putem avea o situaţie la nivelul întregului sistem bancar (care operează cu o rezervă obligatorie de 10%) de tipul: un depozit iniţial în numerar de 1000 lei (agregatul monetar M1) generează credite de maxim 9000 lei (agregatele monetare M2, M3… Mx). Procesul este cunoscut sub numele de expansiunea creditului prin rezerva fracţionară şi el arată un lucru clar: în sistem ajung să circule banii Mx şi nu M1 care vor fi folosiţi pentru a licita bunuri şi servicii (exemplul cel mai recent este petrolul, dar şi acţiunile la bursă, aurul, terenurile). Cum dinamica lul Mx este întotdeauna mai mare decât dinamica bunurilor şi serviciilor (întâi te împrumuţi şi apoi cumperi materiile prime sau produci), adică în sistem mai mulţi bani (unii din ei înţeleşi greşit că ar fi capital), sistemele monetare actuale sunt inflaţioniste. Întotdeauna, prin sistemul monetar bazat pe rezervă fracţionară, la licitaţia unui bun apare şi X (deponentul iniţial) şi A, B, C… care au luat credit din banii depuşi iniţial. Rezultatul este creşterea preţurilor şi un haos calculaţional imposibil de prevăzut la nivel de antreprenori.
Pe lângă faptul că dă drepturi suplimentare unora care nu ar trebui să le aibă (de regulă, unul dintre cei care se împrumută din banii la vedere este statul) permiţându-le să intre în posesia unor bani care nu există, banca centrală pretinde că poate să calculeze de câte ori se va multiplica M1 în Mx şi câţi vor putea astfel să participe cu creditul lor la licitaţiile din piaţa liberă. Acest lucru este însă IMPOSIBIL pentru că: a). banca centrală nu poate cunoaşte ce e în mintea celor care vor să ia un împrumut de la bancă, nu are informaţii cu privire la ce planuri ne facem noi ca indivizi; b). nu poate afla cât din suma împrumutată o vom retrage în numerar pentru a o deţine în buzunar ca simplă deţinere monetară în bani fizici; c) nu poate cunoaşte cât din banii depuşi în bancă de X (deponentul iniţial) vor fi păstraţi de acesta. În fapt, de multe ori când primim bani pe cardul de salariu îi scoatem imediat (acţionăm ca deponenţi iniţiali care nu vrem să păstrăm banii în depozit la vedere) şi de multe ori când primim un card de credit, scoatem bani de pe el şi îi deţinem în numerar. Problema de calcul se complică şi mai mult atunci când împrumuturile de bani se realizează în afara sistemului bancar (scot bani de pe cardul de credit şi îmi împrumut în numerar fratele). O şi mai mare problemă apare când moneda este monedă de rezervă internaţională, efectul expansiunii fiind propagat internaţional (de exemplu, în cazul dolarului calculele legate de cât Mx produce un M1 tipărit de FED e aproape inutil).
Ce produce acest haos? Crize, cicluri economice, pierderi la nivelul sectorului privat şi a pieţei libere. Tot acest ban, sau lichiditate cum le place celor din băncile centrale să spună, aruncă în aer sistemul preţurilor bunurilor reale, modifică şi alterează grav structura producţiei (antreprenorii pur şi simplu nu mai ştiu ce e profitabil sau nu, nu mai pot să decidă ce să producă atâta timp cât sistemul de licitaţie este viciat de prezenţa unora care nu au ce căuta acolo şi care au împrumutat bani care nu există). În aceste condiţii, mi se pare hilar când văd cu câtă încrâncenare continuă să se lege guvernele de „relansarea consumului” care e o problemă falsă pentru sectorul privat şi una cu adevărat de substanţă doar pentru stat care fiscalizează consumul (TVA), munca şi circulaţia bunurilor. Sectorul privat nu ar trebui să fie interesat de acest pseudo-consum indus monetar de rezerva fracţionară şi expansiunea creditului ci, dimpotrivă.
România are o mare problemă în acest context: orice expansiune monetară externă (între 2007 şi 2010 s-au tipărit în sistem bani în echivalent de circa 4400 miliarde dolari, cei mai mulţi de UE şi SUA) produce un haos calculaţional suplimentar la banca centrală care trebuie să absoarbă valuta (dolari, euro) care va inunda în viitorul apropiat piaţa valutară românească. Dacă o va face prin emisiune monetară (pentru a ţine un curs stabil care va avea tendinţe de apreciere) va fi problematic (probabil se va apela tot la creşterea rezervelor obligatorii pentru depozitele la vedere în valută diferenţiat de cele în lei). Acest lucru va duce inerent la creşterea dobânzilor şi de aici problemele vor reapărea. Soluţia monetară nu va rezolva decât temporar şi foarte parţial problema (totul e bazat pe o aproximare aşa cum am demonstrat), atâta timp cât există o puternică dependenţă de capitalul străin şi contul de capital liberalizat total. Mai mult, inflaţia internaţională deja începe să se resimtă şi în România, mult prea dependentă de importul de orice.
Acest haos din sistem rămâne principala cauză a tuturor crizelor care nu vor înceta să apară (scenariul deja clasic se repetă: expansiune monetară, creşte preţul petrolului, cresc preţurile acţiunilor, prăbuşire generală şi apoi procesul se reia) şi să fie tot mai complexe pentru că nici o acţiune a vreunei bănci centrale nu va putea fi fundamentată pe criterii obiective (nimeni nu poate spune exact cât Mx se produce din M1 ci doar poate aproxima, iar de cele mai multe ori aproximările sunt adevărate erori). Atâta timp cât banii vor fi confundaţi cu capitalul, vor fi oferiţi ieftin pe piaţa sau vor fi găsite soluţii monetare la probleme din economia reală, intervenţionismul monetar va împinge economiile spre socialism. Vom fi tot mai săraci şi mai loviţi în puterea noastră de cumpărare reală de un sistem coordonat de un planificator central care ratează ÎNTOTDEAUNA ţintele.
Cea mai periculoasă formă de intervenționism din economie, generatoare de haos și criză, este intervenționismul monetar declanșat odată cu confiscarea aurului de către băncile centrale și monopolizarea emiterii de monedă fără valoare intrinsecă. Pentru a putea să își exercite funcția fundamentală pentru care au fost create și împinse într-o poziție de planificator central pe probleme monetare, băncile centrale aveau nevoie ca de aer de modele care să justifice rolul și intervenția lor în piața capitalurilor.
Prin emisiunea de monedă și prin expansiunea creditului permisă băncilor comerciale devenite părtașe la socialismul monetar și la distribuirea banului fără valoare creat de stat, băncile centrale influențează direct structura prețurilor și a producției în economie, inclusiv prețul capitalului. Oferind bani fără valoare cu titlu de capital (care rezultă în urma unei renunțări voluntare la un consum prezent pentru un consum viitor, fiind esența preferinței de timp a indivizilor ce consideră viitorul mai util decât prezentul) pe piață, băncile centrale au pretenția că pot calcula inflația și dobânda și pot spune care este prețul corect al capitalului (cu care nu mai au deloc de a face în condițiile în care mizează pe confuzia gravă pe care o fac între bani și capital).
În categoria modelelor ”economice” absurde dezvoltate de keynesiști se regăsește și modelul Taylor sau regula monetară Taylor ”inventată” de economistul american John B. Taylor în 1993. Concis, regula monetară Taylor spune următorul lucru: rata nominală de dobândă pe termen scurt (it) depinde de dobânda reală (rt*), rata inflației măsurată prin deflatorul PIB (πt), diferența dintre rata inflației înregistrată și rata inflației țintită de banca centrală (πt – πt*) și diferența dintre PIB-ul real și PIB-ul estimat sau potențial (yt – yt*). Formula propusă de Taylor pentru a calcula dobânda ar fi următoarea:
it = πt + rt*+ aπ x (πt – πt*) + ay x (yt – yt*)
În această formulă regăsim, în primul rând, dobânda reală asimilată acelui cost al capitalului derivat din faptul că indivizii renunță la un consum prezent pentru un consum viitor mai mare (preferința temporală). Această componentă din dobândă este cea mai incertă, mai volatilă și cel mai greu de estimat pentru că depinde exclusiv de comportamentul individului. Rata reală de dobândă se regăsește în toate teoriile monetare cu privire la dobândă. Din cauza dificultăților în a estima această componentă a dobânzilor, s-a convenit absolut arbitrar ca ea să fie asimilată ”dobânzii fără risc”, un alt concept problematic deoarece în economie este imposibil să găsim o variabilă care să nu comporte nici un risc. O altă aproximare arbitrară a fost asocierea dobânzii fără risc a pieței cu randamentul la titlurile de stat (deși se consideră că statul nu poate da niciodată faliment prin monopolul pe care îl are asupra monedei, vedem cu ușurință că există diferențe între diferite state, unele fiind mai riscante decât altele).
Al doilea termen problematic din ecuație este inflația măsurată prin deflatorul PIB. Acest deflator, introdus pentru prima dată conceptual de Irving Fisher, are la bază un coș de bunuri al pieței fix (ca tipuri de produse) și care conține atât bunuri și servicii de larg consum cât și bunuri și servicii care au prețuri reglementate de stat (energie, agent termic, servicii de transport în comun). Ponderea bunurilor în coșul de consum se stabilește în funcție de preferințele de consum care se schimbă periodic (se realizează un chestionar adresat consumatorilor). În primul rând trebuie remarcat că această măsură a inflației este o aproximare gregară ce e departe de a arăta cu adevărat nivelul inflației (multe din bunuri și servicii rămân neincluse în acest coș de bunuri cum ar fi aurul, acțiunile la bursă, terenurile, locuințele). Mai mult, inflația calculată așa este reprezentativă doar pentru acel individ mediu care nu există niciodată în realitate (el nu cumpără o parte dintr-o mașină de spălat automată și o parte dintr-o mașină de spălat manuală). Banca centrală se află deci în imposibilitatea de a măsura corect această inflație (care ar trebui să reflecte evoluția tuturor prețurilor din economie). Mai mult, statul poate interveni în a modifica componența coșului de consum dar și în a influența prețurile reglementate (în cazul României ele ocupă cam 30% din coșul de consum).
Al treilea termen al modelului este și mai bizar, banca centrală stabilind nivelul dobânzilor pe piață prin diferența dintre rata inflației înregistrată și rata inflației țintită de banca centrală. Ținta de inflație reflectă așteptările de inflație dar nu ale pieței libere ci ale băncii centrale. Stabilirea țintei te inflație se face de către banca centrală sub forma unei benzi de variație (deci cu aproximare) în jurul unei ținte fixe. E clar că atunci când banca centrală face confuzii și aproximări cu privire la rata inflației măsurând-o prin diferite metode bazate pe coșuri medii de consum apar erori în țintirea ei și în gestionarea politicii de emisiune monetară care să permită menținerea în bandă a prețurilor. Banca centrală nu va putea niciodată ținti inflația pentru că nu poate cunoaște dinainte nivelul de expansiune monetară produs de băncile comerciale ale fiecărei unitate monetară nou emisă. Al treilea termen din model nu poate fi cuantificat decât ex-post și măsoară practic nivelul de eroare al băncii centrale în a ținti inflația.
Ultimul termen din ecuație face referire la produsul intern (diferența dintre cel real și cel potențial sau estimat). Este și el la fel de problematic pentru că PIB-ul nu surprinde în interiorul său și modul în care bunurile circulă în economie (în PIB-ul curent regăsim bunuri de consum intermediar realizate în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat). Mai mult, există o corelație puternică între nivelul prețurilor (inflație) și nivelul producției, nivelul exporturilor și importurilor (prin efectul pe care diferențialul de inflație asupra cursului de schimb – paritatea puterilor de cumpărare). Când prețurile cresc (sau diferențialul față de țintă este foarte mare și pozitiv), consumul tinde să scadă ceea ce afectează nivelul PIB-ului. Corelația puternică și negativă care apare între nivelul prețurilor și nivelul producției interne ridică serioase semne de întrebare cu privire la seriozitatea academică a modelului. Mai mult, dacă dobânda reală crește pe o piață acest lucru face ca investițiile străine (depozitele bancare) să crească, cursul de schimb să scadă iar de aici nu mai e decât un pas către creșterea importurilor și scăderea exporturilor (dacă admitem că se respectă condiția Marshall-Lerner). Deci nu putem să identificăm o relație economică clară și consistentă între dobândă și nivelul producției.
Lăsând la o parte criticile clasice aduse acestei reguli monetare folosită în prezent în multe bănci centrale pentru a estima dobânda de intervenție (care se referă cele mai multe la imposibilitatea de a colecta date în timp real), regula monetară Taylor este un bun exemplu care demonstrează haosul din politica monetară și modul în care s-a ajuns în economie să fie înțeleasă ideea de capital și de cost al capitalului. Dobânda în socialismul monetar actual nu mai are deloc de a face cu cererea și oferta de capital, cu preferința de timp și cu riscul și incertitudinea asociate acesteia. Socialiștii care gravitează în jurul băncilor centrale pretind că știu ei mai bine decât piața capitalurilor cum să fixeze dobânda, în același spirit în care considerau că pot fixa orice preț în economie și apoi îl pot regla în funcție de nivelul stocurilor (Dickinson și Lange). Consecința este inundarea piețelor monetare cu bani ieftini și fără valoare care cauterizează pur și simplu orice intenție a băncilor comerciale de a mai căuta deponenți, oferirea acestora unui cost al capitalului inacceptabil și neconform cu riscul și preferința lor temporală și inducerea unui haos generalizat în economie prin crearea impresiei că factorul capital există în cantități și la costuri ce nu au nici o legătură cu realitate.
Comentarii recente