Nu ştiu ce sfătuitor pe probleme economice este în spatele puterii actuale dar obsesia pentru un nou împrumut extern de la Fondul Monetar Internaţional şi încrederea oarbă în această instituţie, demult depăşită de situaţie, trădează cel puţin patru lucruri: 1). cei care ne conduc habar nu au despre economie şi frica de dezechilibrele macroeconomice pe care le-ar putea genera deciziile luate pe cont propriu îi îndeamnă să apeleze la un „specialist” (îndoielnic aş adăuga eu ţinând cont de „insuccesurile” pe care FMI le-a avut peste tot în lume); 2). România a ajuns să fie puternic dependentă de capitalul străin care prin FMI ne obligă să menţinem „stabil” cursul de schimb pentru ca repatrierea profiturilor (în lei transformate în valută) a companiilor şi băncilor străine să nu aibă de suferit; 3). guvernul are nevoie de un „motiv” (acordul cu FMI) pentru a opera tăierile de salarii care să elibereze fonduri pentru „proiectele statului” – o altă gaură neagră care sărăceşte pe cei mai mulţi şi îi îmbogăţeşte pe cei înregimentaţi politic de partea actualei guvernări; 4). guvernul nu înţelege adevărata esenţă a sprijinului financiar al Fondului Monetar Internaţional – finanţarea dezechilibrelor de balanţă de plăţi externe şi acţionează „orbeşte” la mirosul unor bani care chiar dacă sunt ieftini (deşi aici mă îndoiesc ţinând cont de sumele împrumutate) sunt mai mult decât inutili (Banca Naţională plasează cea mai mare parte din rezerva internaţională constituită pe pieţele internaţionale obţinând un profit care foarte puţin se regăseşte apoi în bugetul statului).
Folosind această finanţare externă masivă (doar împrumutul de la FMI are valoarea de 20% din PIB, valoarea totală a datoriei externe fiind deja de 70% din PIB fiind mai mult decât sufocantă) Banca Naţională a României a devenit un jucător important şi de respectat pe piaţa valutară, orice derapaj pe linia cererii de valută fiind prompt acoperit de sume importante în valută aruncate pe piaţă. Această „stabilitate” a pieţei valutare, în contextul în care suntem campionii Uniunii Europene la inflaţie, deficit bugetar şi deficit de cont curent ca procent din PIB, e ca liniştea înaintea furtunii. Această stabilitate ascunde în spate un puternic dezastru economic generat doar parţial de criza externă, în mare măsură generat de politicile economice dezastruoase promovate de guvernarea de dreapta din România care a ales calea de stânga de dezvoltare prin creşterea fiscalităţii (între care se remarcă TVA, nedeductibilitatea multor cheltuieli operaţionale la nivel de firmă, impozitul forfetar etc.). „Pariul pe leu” a fost demult pierdut şi nu poate fi susţinut de fapte sau cifre.
Leul va continua panta sa de depreciere pe termen mediu şi lung în ciuda „eforturilor” declarative ale Băncii Naţionale dar şi în ciuda unor costuri infernale plătite de întreaga populaţie. Stabilitatea cursului de schimb, care convine doar unora dintre noi (celor împrumutaţi în valută, celor care expatriază dividende, celor care sunt plătiţi gras în lei şi care imediat schimbă salariile în valută şi le transferă în conturi afară), este plătită cu sărăcia masei largi a populaţiei. Această stabilitate artificială a cursului de schimb împiedică economia să se autoregleze şi să îşi găsească echilibrul său natural. Ne îndepărtează tot mai mult de dezideratul de aderare la Zona Euro şi ne menţine între ţările sărace şi corupte ale lumii. Mai devreme sau mai târziu (când împrumuturile externe ne vor sufoca şi până şi FMI va considera România o ţară mult prea riscantă) cursul de schimb va sări acolo unde piaţa îl va duce în mod normal şi natural.
Banca Naţională nu are nici o putere în a da naştere la companii (sau antreprenori) cu reale avantaje competitive şi comparative pe pieţele internaţionale care să permită intrări masive de valută necesare pentru a acoperi ieşirile aferente dividendelor repatriate sau plata serviciului datoriei externe. Banca Naţională nu are nici un cuvânt de spus în a impulsiona dezvoltarea regională a pieţei de capital (aşa cum a făcut Polonia) şi este incapabilă în a forţa statul să renunţe, prin listarea la bursă, la activele sau la proiectele sale (pe care se încăpăţânează să le menţină pentru a putea sifona în continuare fonduri şi resurse importante din buget). Banca Naţională (ca toate celelalte instituţii publice) ne amăgeşte şi ne minte cu protecţia pe care ne-o oferă pe banii noştri. Banca Naţională oferă, prin această stabilitate artificială a cursului de schimb, un puternic hazard moral pentru cei care ar trebui să reformeze cu adevărat România. Banca Naţională oferă stimulente perverse unei economii care nu are nevoie de aşa ceva şi care depinde ca de aer de echilibru natural şi de dezvoltarea pieţei libere.
În concluzie: pe termen lung evitaţi orice împrumut în valută, pe termen scurt evitaţi orice împrumut (indiferent de moneda sa), dacă tot sunteţi obligaţi să vă împrumutaţi este recomandat să o faceţi de pe pieţele din zona Euro (leasing de echipamente, credit furnizor, credit cumpărător) unde costul este cu 50% mai mic decât în România şi garanţiile cu 50% mai reduse (aici mă refer la companii) sau de pe pieţele internaţionale de capital (aici mă refer la companiile mari). Evitaţi orice depozit în lei care deja oferă dobândă negativă (dobânda e mai mică decât rata inflaţiei şi aici nu mă refer la cea calculată sau comunicată de BNR). Păstraţi banii cât mai diversificat (Euro, dolar, aur, acţiuni la bursă, obligaţiuni). Economia şi modul său de guvernare nu ajută deocamdată „pariul pe leu” invocat de atâtea ori de Guvernator fără explicaţii prea amănunţite.
Una dintre cele mai celebre şi mai discutabile relaţii din economie este cea dintre şomaj şi rata inflaţiei cunoscută sub denumirea de „Curba lui Philips” (după numele celui care a propus-o). Frica de deflaţie a multor guvernanţi aflaţi la butoanele economiei se bazează pe ideea statuată de această curbă celebră: dacă preţurile într-o economie tind să scadă apare automat şomajul (relaţia dintre şomaj şi dinamica preţurilor este de inversă proporţionalitate).
Curba lui Philips, aşa cum a fost ea definită în 1958 de către William Philips, se bazează pe următoarea relaţie dintre rata de creştere a salariului monetar g(W) şi nivelul ocupării forţei de muncă f(U):
- gW = gWT − f(U)
În cuvinte mai simple, Philips ne spune prin această ecuaţie că salariul tinde să crească conform trendului său (dependenţa de T a salariului) şi să scadă pe măsură ce nivelul şomajului este în creştere. La sugestia lui Abba Lerner (1940) care susţinea că salariile se ajustează şi cu aşteptările privind inflaţia, în anii ’70 modelul a fost ajustat cu introducerea acestui termen în ecuaţie:
- gW = gWT – f(U) + λ*gPex.
În cuvinte mai simple, salariul depinde de trendul său (gWT ), de nivelul şomajului (U) şi de inflaţia aşteptată (λ*gPex).
La aceeaşi relaţie de inversă proporţionalitate între rata inflaţiei şi rata şomajului a ajuns şi Lucas printr-o altă „construcţie matematică artificială” bazată pe o inovaţie marca Keynes – „nivelul natural al producţiei”:
Y = Yn + a x (P-Pe)
Unde: Y este producţia curentă (valori logaritmate), Yn – „valoarea naturală a producţiei” (cea care nu depinde de nivelul preţurilor), P – preţurile curente şi Pe sunt preţurile aşteptate. În acest model se presupune că „a” este o constantă care trebuie să fie întotdeauna pozitivă.
La toate aceste înşiruiri aberante de termeni care au prea puţin de a face cu economia şi cu teoria, fiind nişte relaţii matematice mai mult sau mai puţin corecte, observăm următoarele:
- Se bazează pe indicatori macroeconomici imposibil de măsurat şi agregat: inflaţia nu poate fi măsurată pentru că nu putem lua în calcul TOATE bunurile, serviciile sau activele dintr-o economie, şomajul este imposibil de cunoscut în timp real, PIB-ul din modelul lui Lucas nu surprinde bunurile intermediare (cele incluse în bunurile finite) şi, deci, nici circulaţia bunurilor în economie. Pentru toţi aceşti indicatori operăm cu aproximări care, în cele mai multe dintre cazuri sunt departe de realitate;
- Funcţia salariului nominal propusă de Philips face apel la existenţa unui trend care se reflectă în nivelul actual al salariului, în mod absolut aleator şi fără o fundamentare teoretică care să stea în picioare, fiind propus un trend exponenţial (de ce nu liniar, de ce nu logaritmic). Funcţia nu face nici o referire la tehnologie (salariul poate să varieze şi datorită introducerii în fluxul de producţie al unor tehnologii noi care necesită aptitudini şi abilităţi cu totul noi pentru cei care le mânuiesc). Funcţia nu are nici o referire cu privire la educaţie şi la nivelul general de pregătire de pe o anumită piaţă. Funcţia exclude din start fiscalitatea aplicată salariului şi muncii, care într-o ţară ca România atinge aproape 50% din salariu.
- Funcţia de producţie propusă de Lucas vorbeşte de existenţa unei „producţii naturale”, acea componentă a producţie care nu ar depinde de structura sau dinamica preţurilor. Aşa ceva nu există într-o economie unde piaţa ajustează nivelul producţiei prin mecanismul preţurilor. Această construcţie pur matematică inventată de Keynes alături de alţi „multiplicatori” ai PIB sau ai Contului Curent este inconsistentă economic şi fără nicio valoare teoretică (de ce coeficientul trebuie să fie obligatoriu pozitiv, şi ce facem atunci când pe datele reale obţinem un astfel de coeficient negativ).
Inconsistenţa economică a Curbei Philips este cu atât mai mare cu cât ea ignoră total impactul pe care îl are politica inflaţionistă asupra pieţei capitalurilor (cu care piaţa muncii se află în puternică conexiune): atunci când inflaţia creşte, dobânda creşte, investiţiile scad datorită capitalului mai scump şi şomajul creşte (deci între inflaţie şi şomaj ar trebui să existe o relaţie de directă proporţionalitate şi nu una de inversă proporţionalitate cum propune Philips). Astfel de pseudo-teorii au dat naştere la adevărate erori în economie şi la politici publice dezastruoase atunci când au fost greşit înţelese, studiate şi promovate. Miza Curbei Philips (indiferent prin ce autor o demonstrăm) este una cât se poate de clară: ea justifică „teoretic” intervenţionismul băncii centrale în piaţă şi expansiunea monetară pe care o practică. Curba lui Philips (rar demonstrată empiric) a reprezentat „teoria” care a permis producerea de inflaţie care să ajute nivelului ocupării. În realitate, Curba lui Philips se înscrie în acelaşi „set de inepţii” cu care intervenţioniştii (magistral orchestraţi de Keynes) au continuat să creadă în puterea statului de a crea locuri de muncă. Singura explicaţie care stă în picioare şi care poate da o justificare logică Curbei lui Philips (inflaţia creşte, şomajul scade) ar fi aceea de creare a locurilor de muncă prin inflaţie, adică prin tipărirea de bani. Ce uită Keynes şi ai lui atunci când cred în locurile de muncă create de stat este că expandarea aparatului birocratic nu e o soluţie la piaţa liberă. Dimpotrivă. O astfel de politică aberantă va priva piaţa liberă de resursele necesare creşterii sănătoase bazate pe creativitate şi valoare pe care numai antreprenorul privat o poate avea şi va aloca discreţionar aceste resurse către sectoare cu valoare îndoielnică (imposibil de calculat). Nici marota cu „proiectele de investiţii” ale statului (care produc deficite bugetare acoperite ulterior prin inflaţie) nu produce un efect benefic asupra nivelului ocupării (socialismul corporatist de care vorbeam în articolul anterior). Aceste proiecte ale statului, pe lângă faptul că sunt aberante în cele mai multe dintre cazuri („luminiţele de Crăciun”, „frunza din brandul de ţară”) nu sunt făcute şi nici nu vor fi făcute pentru „interesul naţional” ci pentru a sifona bani şi pentru a îmbogăţi pe cei care au puterea în vârful pixului lor. Nu au şi nici nu vor avea o treabă cu ocuparea sau şomajul.
Privind prin prisma acestor „relaţii matematice aberante” ridicate la rang de „teorii economice consistente”, ideea că statul poate crea locuri de muncă, că poate da de muncă în mod eficient populaţiei şi că poate scăpa populaţia de şomaj devine un adevărat mit în care doar cei neaveniţi sau fraieri pot crede. Deflaţia nu va crea niciodată şomaj după cum inflaţia nu va crea niciodată locuri de muncă (chiar dacă ele vor fi create de stat prin tipărirea de bani, alte locuri de muncă se vor pierde din privat prin reducerea bunăstării produsă de inflaţie).
Foarte mulţi dintre noi suntem bulversaţi de „orientările de dreapta” şi de „stânga” de pe scena politică şi ne ataşăm doctrinar de o orientare sau alta. Criza a acutizat şi mai mult încrâncenarea dintre cele două tipuri de orientări, fiecare dintre ele acuzându-se reciproc de vina pe care o poartă pentru tot ceea ce ni se întâmplă rău în momentul de faţă.
Lupta aceasta ideologică este nefondată şi inutilă. Socialismul corporatist (asociat de cei mai mulţi cu dreapta politică) presupune diminuarea asistenţei sociale şi a stimulentelor perverse pe care le presupune aceasta şi orientarea economiilor de resurse către companiile private, cel mai adesea prin intermediul „proiectelor statului” sau prin subvenţii mai mult sau mai puţin mascate, acordate pe criterii de apartenenţă sau prietenie politică. Lăsând la o parte alocarea din start greşită a resurselor prin bugetul pe care îl întocmeşte în prealabil statul în funcţie de „priorităţile societăţii” pe care o administrează (şi pe care niciodată nu le poate cunoaşte corect şi complet), licitaţiile care se află în spatele acestor „proiecte” ale statului direcţionează proiectele către cine trebuie şi preţul care trebuie (de regulă cel mai mare posibil). În plus, dezinteresul total în a controla ulterior executarea lucrărilor dar şi semnarea unor contracte aberant de oneroase pentru stat (adică pentru noi) distribuie o şi mai mare parte din resurse din buzunarele noastre în buzunarele corporatiştilor care lucrează cu statul.
Socialismul populist (sau cel de stânga) luptă pentru a lua cât mai mult din mâna corporatiştilor (sau privaţilor) şi a asigura asistenţa socială pentru un număr cât mai mare de oameni (a se citi votanţi). Statul asistenţial dezvoltat pe astfel de principii acordă într-o veselie tot felul de alocări de resurse aberante (ajutoare de şomaj, ajutoare de căldură, ajutoare de medicamente, ajutoare de naştere, ajutoare de înmormântare) creând stimulente perverse la nivelul celor care beneficiază de ele şi care, practic, huzuresc pe efortul şi spinarea altora fără să facă mare lucru (în afară de a fi consecvenţi la vot şi a asigura viaţă lungă agresorilor).
Diferenţa dintre cele două faţete ale socialismului este însă iluzorie. Şi socialismul populist (cel de stânga) conduce în final tot la un socialism corporatist. Sub masca de protector a statului asistenţial, funcţionarii publici care alocă din vârful pixului lor resursele către cei asistaţi vor avea grijă să le dijmuiască corespunzător. Până ca banul din impozite şi taxe să ajungă la cantina săracilor, are loc o întreagă redistribuţie a fondurilor către salariile celor care „administrează” sistemul şi către achiziţionarea de resurse necesare asistenţei sociale (merele şi legumele pentru cantina săracilor sunt scoase la licitaţie şi alocate tot unei firme „norocoase”). Atunci când percepi biruri pentru a interveni în piaţa liberă şi aţi asuma nişte proiecte de interes public (infrastructură de exemplu) procedezi în acelaşi mod ca atunci când percepi biruri pentru a oferi servicii de tip cantina săracilor sau educaţie şi sănătate „gratuită”. La costul „normal” al oricărui serviciu se adaugă şi costul „anormal” al celui care hotărăşte din puterea pixului său când, unde şi către cine trebuie să se facă plata.
Cei care nu înţeleg că liberalism nu înseamnă socialism corporatist şi continuă să propage ideea că ar exista diferenţe majore între orientările partidelor politice se înşeală amarnic. Nu există nici o diferenţă între „ideologia de dreapta” şi „ideologia de stânga”. Ambele doctrine se bazează pe taxe şi impozite distribuite discreţionar. Ambele doctrine se bazează pe minciună, fraudă şi hoţie care sărăcesc naţiunea şi îi paralizează instinctele antreprenoriale. Ambele crează iluzia că pot salva naţiunea când, de fapt, salvează întotdeauna doar pe cei aflaţi cel mai aproape de decidentul politic. Ambele orientări au prea puţin de a face cu piaţa liberă şi cu ceea ce înseamnă cu adevărat valoare şi perfomanţă. Ambiguitatea aceasta ideologică a dat naştere la adevăraţi monştri de tipul „socialistul liberal” sau „liberalul socialist” (altfel spus cei care se autointitulează de centru şi care vor şi puţină „asistenţă socială” şi puţin „corporatism” dar care, de fapt, nu înţeleg că vor acelaşi lucru, adică tot socialism).
O doctrină care vorbeşte de liberalizarea pieţelor, reducerea intervenţionismului în economie, reducerea taxelor şi impozitelor, reducerea asistenţei sociale, privatizarea sistemului de educaţie, a sistemului de pensii, a sistemului de sănătate sau eliminarea băncii centrale şi reîntoarcerea la etalonul aur (sau, de ce nu, la aur direct) este privită cu indignare de toţi aceşti socialişti de dreapta şi de stânga. Statul minimal este considerat de majoritate (beneficiara absolută a sistemului socialist actual) drept fabulaţie anacronică şi tratat ca o ciudăţenie a timpurilor „moderne” pe care le trăim. O astfel de doctrină autentic de dreapta produce indigestie şi teamă şi este falimentară din start într-un sistem de vot baza pe o majoritate relativă (în care vreo 10 – 20% din populaţie ajunge să decidă soarta celorlalţi).
Ornamentele luminoase de Crăciun au devenit o modă generalizată pe meleagurile noastre chiar şi în cea mai întunecată localitate din România. Autorităţile locale, în zelul lor, ajung să monteze astfel de luminiţe şi în localităţi unde nu există curent electric (ca să nu mai vorbesc de lipsa podurilor sau a digurilor demult dizolvate de apele tot mai greu de stăpânit din România).
România, o ţară înglodată până în gât în datorii, îşi permite să aibă ornamente de Crăciun care rivalizează cu cele ale celor mai luxoase şi mai la modă destinaţii turistice. Campioni în a vopsi gardul şi în a da strălucire feerică unui maldăr de gunoaie, cei care ne guvernează au înţeles rapid şmecheria cu „proiectele statului” şi nu mai prididesc în a organiza selecţii şi licitaţii pentru „arta luminoasă de Crăciun” care să aducă „bucurie şi căldură” în casele românilor. De fapt, aceste luminiţe fură din bucuria şi căldura de acasă pentru a o muta în stradă. Sufocaţi de atâtea impozite, cu gustul amar al sărăciei tot mai mari generate de un guvern care se încăpăţânează să facă cele mai mari deficite din istoria post-decembristă pentru care nu mai ştie apoi ce impozite şi taxe să mai inventeze, românii încep să trăiască un adevărat coşmar de sărbători.
La umbra statului asistenţial, agresiunea statului a ajuns să nu mai ţină cont de nimic, corupţia din sistem şi setea de îmbogăţire prin forţă politică fiind la mare căutare în România. Până şi cel mai „amărât” primar caută să fure statul, inventând tot felul de tertipuri şi de „inovaţii”: brazi sintetici imenşi cât un bloc, ornamente de pom 3D, fântâni „arteziene” artificiale. Mulţi dintre noi ne lăsăm duşi şi păcăliţi de această „suavă” hoţie (mai spectaculoasă decât inflaţia dar la fel de cinică ca şi ea) şi privim cu admiraţie tâmpă la bulevardele scăldate în luminiţe de un gust îndoielnic dar de o grandoare demnă de cele mai comuniste conduceri. Suntem mulţumiţi că „măcar se face ceva cu banul public” uitând că cea mai mare parte din această spectacol înseamnă beculeţe din import, consum de curent imens pe care îl producem cu gaz importat sau preţuri de două – trei ori mai mari pentru fiecare beculeţ din instalaţie.
Dacă vă întrebaţi cine a furat românilor Crăciunul, aflaţi imediat doar scoţând capul pe fereastră: toţi cei care au puterea politică în vârful pixului lor (inclusiv primarii opoziţiei sau primarii „independenţi”). Mi se întunecă privirea când privesc la spectacolul luminos, plin de grotesc şi neconform cu realitatea, sărăcia şi mizeria din jurul meu. Mă gândesc cum, din banii mei (şi ai multor români), pentru care muncim ca robii, unii se înfruptă de mai bine de 20 de ani cu o nesimţire şi cu un tupeu demn de cel mai adânc dispreţ. Înţelegând greşit (ca în toate politicile publice) că aş avea nevoie de un brad cu o instalaţie în intersecţie şi nu acasă la mine, statul (prin reprezentanţii săi) s-a grăbit să mă fure justificându-mi că e nevoie de creşterea fiscalităţii pentru că nu poate acoperi bugete şi deficite. Neînţelegând de ce, fiind criză, mă voi abţine anul acesta să îmi ornez sau să îmi cumpăr brad, statul mi-a făcut o „bucurie” imensă şi mi-a făcut el un brad cu forţa pe stradă (şi un brad plin de cadouri pentru cei care au „implementat” această politică de sărbătoare).
Luminaţi de instalaţiile de pe străzi şi încălziţi de bradul strălucitor din intersecţie, aproape am uitat de cei 25% pe care i-a tăiat guvernul din toate veniturile bugetarilor (nu doar din salariu) şi care se duc automat la Fondul Solidaritatea (care nimeni nu ştie ce înseamnă, cât înseamnă şi ce se va face cu el). Aproape că am uitat că plătim impozite pe salarii care ne înjumătăţesc venitul brut şi că din venitul net un sfert îl mai dăm apoi pe TVA şi pe accize. Aproape că am uitat că suntem îndatoraţi cu forţa la instituţii internaţionale cu care nu vom avea niciodată de a face şi că banii împrumutaţi nu îi vom vedea niciodată dar va trebui să îi rambursăm din bunăstarea noastră viitoare.
Contribuţia lui Keynes la teoria economică a însemnat o revigorare puternică a curentului intervenţionist şi a aprins, mai mult ca oricând, fascinaţia pentru instituţiile statului, politicile publice şi instrumentele de implementare a acestora. Mai mult ca oricând, economia a devenit „politică” şi o ştiinţă tot mai îndepărtată de ceea ce trebuie să însemne ea cu adevărat: o ştiinţă care să dezvăluie modul în care omul acţionează şi efectele acţiunii sale. Cultura antreprenorială a trecut în plan secundar, apărând în prim plan noua şleahtă de instituţionalişti cu gulere scrobite, care propovăduiesc pe la toate colţurile virtuţiile statului şi „ordinea” pe care o pot aduce ei în jungla care este piaţa liberă. Aceşti instituţionalişti sunt confundaţi adesea de neştiutori cu „capitaliştii” erei moderne chiar dacă, foarte mulţi dintre ei, nu au vândut nimic niciodată pieţei libere (dar s-au îmbogăţit semnificativ din posturile administrative plătite gras din bani publici pentru care au oferit foarte puţin). Aceşti „pseudo-capitalişti”, îmbogăţiţi peste noapte cu ajutorul statului, pun foarte mare accent pe relaţiile pe care şi le cultivă şi au dat naştere la un sistem foarte închis pentru cei care vor să îl acceseze.
În această categorie de „instituţionalişti” intră şi cei care lucrează pentru băncile centrale şi, în subsidiar, cei care distribuie banii tipăriţi ieftin şi uşor de stat din băncile comerciale (care trăiesc cu falsa impresie că lucrează în sectorul privat şi că acţiunea lor de distribuire de „bani ieftini” pe post de „capital” are ceva în comun cu piaţa liberă). Tot aici (chiar mai bine remuneraţi) sunt cei de la instituţiile financiare internaţionale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional etc.) care nu mai prididesc să încerce tot felul de leacuri la întâmplare pentru problemele pe care le crează tiparniţele de bani ieftini (apărând un sistem care a globalizat eficient expansiunea monetară a principalelor centre financaire). Cei din băncile centrale (dar şi cei din instituţiile financiare internaţionale) îl adulează pe Keynes (şi pe teoriile rafinate ulterior de unii ca Krugman sau Stiglitz) pentru că oferă un „substrat teoretic” (foarte precar însă) intervenţiilor monetare şi dau o raţiune de „a fi” acestor instituţii complexe şi caduce. Cei mai extremişti dintre cei care lucrează în sistemul bancar sunt încântaţi de teoriile emise de monetarişti (în frunte cu Friedman) care s-au legat de viciile politicii expansioniste însă au propovăduit în continuare existenţa unei bănci centrale şi au crezut în virtuţiile politicii monetare. Friedman, de exemplu, nu este prea departe de Keynes atunci când ne vorbeşte cu convingere de o politică monetară optimă care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: (1) trebuie să fie ţintit un singur agregat monetar; (2) ţintele monetare alese trebuie să vizeze obiective pe termen lung; (3) ratele curente de creştere a agregatelor monetare trebuie să fie modificate gradual, sistematic, anunţate dinainte (4) autorităţile monetare trebuie să evite acordul fin şi (5) autorităţile monetare trebuie să evite să manipuleze rata dobânzii şi a cursului de schimb. Dacă ne uităm la aceste caracteristici propuse de Friedman pentru o politică monetară optimă vom vedea că ele niciodată nu pot fi atinse simultan.
Dacă credem că băncile centrale au fost create pentru a aduce mai multă ordine în sistem prin politicile pe care le promovează ne înşelăm amarnic. De la creaţia lor (Banca din Suedia a fost prima bancă centrală care de la bun început opera cu rezerve fracţionare şi cu expansiune monetară în favoarea statului), băncile centrale au uitat să se mai gândească la „binele naţional”. L-au îmbrăţişat cu ardoare pe socialistul de Keynes (care a distrus şi ultima brumă de piaţă liberă şi de capitalism care mai exista în mentalul colectiv) şi au trecut la ceea ce ştiu să facă cel mai bine: să tipărească bani, să ajute statul şi să ajute „sistemul” să iasă din impasul pe care îl păstoresc.
Teoria monetară a lui Keynes se bazează pe ideea că tipărirea de bani ieftini poate diminua dobânda, dobânda mai mică poate impulsiona investiţiile şi de aici ocuparea forţei de muncă va fi mai mare. În lumea banilor ieftini ai lui Keynes toată lumea este mulţumită. Keynes face o primă mare eroare atunci când confundă „banul” (resursă ce poate fi multiplicată la infinit) cu „capitalul” (resursă limitată care depinde de dorinţa unora de a-şi amâna pe viitor consumul prezent). Banul fără valoare tipărit generează stimulente perverse pentru economisirea în sistemul băncilor comerciale: cu o dobândă de refinanţare mică băncile comerciale nu mai sunt interesate să atragă depozite pentru a-şi echilibra bilanţul (grevat de creditele acordate care sunt active ale băncii). Băncile comerciale vor căuta să îşi refinanţeze mult mai ieftin deficitele şi de aici la consumerism (şi lipsa unui interes pentru economisire e un mic pas). Cel mai mare păcat al banului ieftin este însă inflaţia. Expansiunea monetară este singura sursă a inflaţiei. Dacă banca centrală nu ar tipări bani suplimentar preţurile nu ar avea cum să crească generalizat (dacă la o masă monetară constantă creşte preţul la mere, el nu poate creşte decât dacă va scădea preţul la pere). Atunci când băncile centrale tipăresc bani, pe termen scurt poate apărea o scădere artificială a dobânzii, însă inflaţia creată de o astfel de politică va duce la creşterea dobânzilor (în dobândă se regăseşte întotdeauna o primă de inflaţie). Atunci când vom conştientiza efectul expansiunii monetare vom da banii cu împrumut cu o dobândă mai mare pentru că vrem să ne protejăm puterea de cumpărare viitoare. Atunci când Keynes (şi alţii) crede că, tipărind bani, se produce prosperitate se înşeală amarnic (şi alţii odată cu el). Un alt aspect al erorii keynesiene (în care cad din păcate mulţi) este acela al efectului de sărăcire şi de distribuţionism pe care în generează expansiunea monetară. Prin tipărirea de bani banca centrală acţionează ca un adevărat colector de taxe. Ne diminuează abuziv (şi fără nici un contract social la mijloc) din puterea noastră de cumpărare. Pentru ca acei bani să ajungă mai întâi la cineva. De regulă, aceşti bani ajung în primul rând la cei din sectorul bancar (ce îi distribuie mai departe), la cei din băncile centrale şi instituţiile conexe. Ajung la stat şi la cei care lucrează cu statul şi care sunt plătiţi în bancnote mirosind a cerneală proaspătă. Ultimi care ajung la aceşti bani (după lungi cicluri de rotaţie) sunt cei de la baza piramidei: cei care nu lucrează cu statul, adică cei de pe piaţa liberă (antreprenorii reali, adevăraţii capitalişti dar şi salariaţii lor). Aceştia vor simţi din plin efectui inflaţionist al politicii de tipărire a banilor ieftini când vor trebui să cumpere produse care includ deja în preţurile lor noii bani tipăriţi. Ar mai fi şi o altă problemă trecută cu vederea de Keynes: oricât de multă monedă ai tipări pe post de capital, într-o economie de piaţă absorbţia acestuia trebuie să se facă cu precădere de iniţiativa privată (ori aici depinzi de educaţia şi cultura antreprenorială existentă). Altfel rişti să creezi artificial o resursă fără a fi nevoie de ea (de fapt această resursă niciodată nu s-a dorit a fi tipărită pentru sectorul privat ci pentru aşa zisele „proiecte ale statului” care sunt falimentare în cele mai multe dintre cazuri). Ideea că statul poate crea capital este ceva eronat în sine.
E explicabil acum de ce toţi bancherii şi specialiştii financiari sunt keynesişti la origine. Keynes a creat o „pseudo – teorie” a acţiunii bancherilor centrali (şi instituţiile financiare internaţionale alături de ele) împotriva tuturor. A dat „savoare ştiinţifică” unei mari erori şi a deschis calea către o nouă etapă de „dezvoltare” pe care o putem numi fără a greşi „socialism monetar”. Capitalismul şi valorile sale, înfierate de către socialişti, sunt departe de aceste lucruri (e şi normal pentru că politica monetară ca şi politica fiscală sunt surse de îmbogăţire de neimaginat). Ştiinţa economică este bulversată total de aceste dogme intervenţioniste care dau peste cap legea fundamentală a cererii şi a ofertei care ar trebui să funcţioneze şi pe piaţa capitalurilor: atunci când există perspectiva unei crize lumea se teme să facă investiţii (riscul schimbă preferinţa temporală) şi deci cererea pentru titluri financiare scade ceea ce ar trebui să ducă la o creştere naturală a dobânzii (băncile centrale acţionează contrar situaţiei normale şi nu fac decât să expandeze şi să propage la nesfârşit haosul). Despre ce stat minimal sau capitalism să mai vorbim aici?
Concluzia o puteţi trage şi singuri…
Comentarii recente