M-am săturat să tot îi aud pe unii şi pe alţii propovăduind ideea „funcţionarului public perfect” pe care trebuie să îl găsim, să îl punem în fruntea noastră şi să îi dăm putere totală în a decide cu privire la noi, la viitorul nostru şi la averea noastră. Privesc cu tot mai multă detaşare la bătălia politică inutilă din jurul meu în care „socialiştii” clamează că sunt mai buni decât „socialiştii” şi că, dacă îi schimbăm pe cei de la putere (care cheltuiesc banii noştri pentru un număr mai mic de beneficiari – cei cu carnet de partid vizat la zi) cu cei din opoziţie (care vor să cheltuiască tot banii noştri probabil pentru un număr ceva mai mare de beneficiari, cu sau fără carnet de partid), ne va fi cu siguranţă mai bine.
În fond, toată această luptă „ideologică” stupidă, prin care socialismul „de dreapta” înlocuieşte socialismul „de stânga” şi invers, are la bază credinţa că există totuşi un „funcţionar public perfect” pe care încă nu l-am găsit şi nu l-am promovat suficient nici în societate şi nici pe linie de partid. Iluzia funcţionarului public perfect în care cred toţi socialiştii care aleg cariera politică pleacă de la moralitatea, independenţa, integritatea şi obiectivitatea fiinţei umane. La toate acestea se adaugă şi omniscienţa pe care ar trebui să o aibă un astfel de funcţionar. Aşa ceva însă nu există. În realitate, fiinţa umană aleasă într-o „funcţie de demnitate publică” este imperfectă, este plină de păcate, este subiectivă, discriminează, nu poate fi independentă de o tabără sau alta, nu poate arbitra fără să se implice, nu poate să nu se gândească la cei apropiaţi (sau la sine) mai puţin decât la cei străini. Omul este o fiinţă egoistă pentru care „binele general”, „interesul public” şi alte astfel de sloganuri pe care se bazează politicile publice promovate de socialiştii îngrijoraţi aparent de soarta altora mai mult decât propria soartă, nu contează mai mult decât negrul sub unghie.
Ideea de funcţionar public a plecat din Prusia secolului al XIX-lea, fiind considerată iniţial o „muncă” neremunerată şi o onoare pentru cel care o presta. De la inventarea conceptului de „reprezentant al comunităţii” până la cea a birocratului din zilele noastre s-a schimbat radical totul. Funcţionarul public actual nu mai are demult o simplă funcţie de reprezentare a comunităţii. Intră în casele noastre şi pe proprietăţile noastre cu forţa având în spate o legislaţie pe care ani de-a rândul s-a chinuit să ne convingă să o acceptăm ca pe un „bine necesar şi util” în faţa ticăloşiei lumii reale. Acest funcţionar public actual ne jecmăneşte cu forţa buzunarele noastre având pretenţia că o face pentru a îmbunătăţi societatea în care trăim, reclamă o bună parte din prada sa şi din resturile care rămân purcede la a face binele promis.
Mi se pare că funcţionarul public care se apropie cel mai mult de funcţionarul perfect este cel care îşi riscă viaţa cu adevărat pentru semenii săi (sacrificiul suprem ca un criteriu de performanţă este bun pentru a face o evaluare în acest caz). Singurul exemplu în acest sens pe care l-am putut găsi este pilotul de pe avioanele companiilor publice de transport aerian. O simplă încercare de a păcăli pasagerii cu privire la pretinse calităţi ale sale de pilot se vor solda automat cu moartea sa, alături de cei pe care îi transportă. Din păcate astfel de cazuri există prea puţine în lumea în care trăim. Pe aceeaşi poziţie se află şi acele persoane care se sacrifică pentru a salva alte persoane, dar aici nu este vorba neapărat de o acţiune premeditată. Nici medicul, nici profesorul, nici judecătorul, nici poliţistul sau birocratul de la biroul de impozite şi taxe nu se apropie de pericolul suprem care ghidează acţiunile pilotului avioanelor de pasageri. Nici măcar soldatul din Afganistan, care se expune inutil morţii pentru nişte bani şi care încasează un glonţ în cap recitând stupid în nişte idealuri cretine bazate pe „dragostea de patrie”, „democraţie”, „pace”, este departe de funcţionarul public perfect. Ce să mai vorbesc de politicieni sau guvernanţi. Toţi aceşti funcţionari publici ne mint şi ne păcălesc cu calităţile lor şi cu protecţia pe care ne-o promit. Ne mint cu grija lor disimulată pentru confortul şi bunăstarea noastră. Fac acest lucru pentru că dacă greşesc nu păţesc mare lucru. Schimbarea lor între ei nu va fi niciodată soluţia la sărăcia şi problemele noastre. Nici un politician nu va muri dacă nu va reuşi să ne scoată din criză. Ba chiar se îmbogăţeşte masiv pe seama credulităţii noastre în „capacităţile” sale de a ne duce la o destinaţie bună.
Acest lucru refuză să îl înţeleagă socialiştii (atât cei de stânga cât şi cei de dreapta): piaţa liberă este singura care are puterea să facă dintr-un „funcţionar” iresponsabil unul responsabil. Dacă un „funcţionar” pe piaţa liberă greşeşte va avea o soartă similară cu a pilotului de avioane (va fi eliminat rapid din joc cu efecte nefaste asupra sa). Piaţa liberă transformă în piloţi de avioane pe toţi cei care iau decizii pentru alţii. Piaţa liberă remunerează înzecit pe piloţii buni şi îi concediază pe piloţii răi. Piaţa liberă responsabilizează înzecit acţiunea umană şi adaugă valoare autentică sistemelor care cred în puterea ei.
Situaţia actuală din România demonstrează pe deplin falimentul politicilor publice şi dezordinea socială pe care o induce orice intervenţie a statului în economie, stat care promite tuturor ajutorul dar apoi selectează politic pe cei pe care vrea să îi ajute, fără a avea criterii obiective în selecţia sa (pentru că nu are cum să îi ajute pe toţi deodată). Intervenţia statului face întotdeauna ca unii să sărăcească (să piardă din bunăstarea lor) pentru ca alţii să supravieţuiască (cei ajutaţi primii sunt mai câştigaţi decât cei ajutaţi ultimii). Prin intervenţia sa agresivă, statul este apanajul socialismului (deşi unii socialişti încearcă să acrediteze eronat altceva).
Cei care guvernează acum România (deşi clamează că sunt de dreapta) aplică orbeşte acelaşi model socialist de creştere keynesian prin care se promovează ideea că creşterea cheltuielilor guvernamentale duce la creştere economică (celebrul multiplicator al venitului naţional calculat eronat de Keynes). Consideră eronat că diminuarea salariilor bugetarilor şi transferarea sumelor economisite către firmele de partid (afiliate politic) ar fi o măsură de dreapta. Aceasta este tot o măsură de stânga ce a enervat, pe bună dreptate, pe cei care sunt salariaţi ai statului şi i-a scos în stradă.
Pentru a rezolva o parte din această dezordine creată, statul ar trebui să îşi revizuiască urgent fiscalitatea în domeniul muncii, care a ajuns să fie cea mai mare din Europa (dacă nu chiar din lume). Abuzul statului în impozitarea salariilor este mascat subtil de împărţirea obligaţiilor între angajator şi angajat (aveţi aici un calculator on-line de salarii ca să vă calculaţi cât vă ia statul din salariul brut negociat cu angajatorul):
-
angajatorul trebuie să plătească statului din venitul brut acordat angajatului un procent total de 28.75% care include: contribuţia la asigurările sociale (20.8%), contribuţia la fondul de şomaj (0.5%), contribuţia la FNUASS (0.85%), fondul de garantare al salariilor (0,25%), contribuţia la asigurările de sănătate (5,2%), fondul de accidente (0,4% – aici depinde însă de domeniul de activitate) şi comisionul la Camera de Muncă (0,75%).
-
angajatul trebuie să plătească statului din venitul brut un procent total de 32.5% format din: contribuţia la asigurările sociale (10.5%), contribuţia la fondul de şomaj (0.5%), contribuţia la asigurările de sănătate (5.5%) şi impozitul pe venit (16%).
La un calcul simplu, observăm că ceea ce câştigă un angajat din salariul său brut este mult mai mic decât ceea ce câştigă statul din acest salariu. Statul pentru fiecare loc de muncă încasează un procent împovărător de 45,25% şi angajatul rămâne cu doar 54.75%. Impresionant pentru o ţară cu un sistem educaţional şi un sistem de sănătate la pământ. Acest procent blochează orice iniţiativă a antreprenorilor de a prelua din disponibilizaţii statului. Acest procent este o frână în calea dezvoltării afacerilor private în România, în care forţa de muncă este suprataxată într-o manieră sufocantă. Un calcul simplu arată că dacă eu, ca antreprenor, aş vrea să angajez pe cineva şi aş dori să îi plătesc suma de 1000 lei în mână statului ar trebui să îi dau 826 lei (echivalentul a 45.25% din salariul brut), salariul brut fiind de 1826 lei. În acest context, presiunea pe care o pune orice mărire de salariu minim pe economie pe antreprenori e una foarte mare, generatoare de şomaj, muncă la negru şi evaziune fiscală. Nedreptatea este şi mai mare dacă ţinem cont că aceste impozite au fost extinse la acelaşi nivel pentru orice loc de muncă suplimentar adăugat la locul de muncă de bază (deşi în spital stăm într-un singur pat, sau atunci când cumpărăm medicamente compensate o facem strict pentru o singură persoană).
Gândiţi-vă acum ce stupidă este propunerea socialiştilor de introducere, în locul acelui impozit fix pe venit de 16%, a unui impozit progresiv. O astfel de măsură ar fi fatală pentru România. Cred că, dacă ar fi să răspundem întrebării „Cât de socialistă mai este România în momentul de faţă?”, situaţia prezentată ar fi un răspuns excelent. FOARTE SOCIALISTĂ!!! Foarte împotriva pieţei libere şi iniţiativei private.
De ce avem această situaţie? Simplu. Pentru că statul (adică politicienii) s-a întrecut în a acorda pomeni electorale cu iz social care au făcut ca toate politicile de asistenţă socială ale statului să fie suportate din aceste impozite tot mai sufocante şi tot mai îmbietoare la evaziune fiscală. Politicienii şi-au cumpărat permanent voturile creând clase de asistaţi pe spinarea celor care încă mai cred că munca şi efortul personal contează. Evaziunea fiscală din România este explicabilă în acest context şi este reacţia normală a pieţei libere la acest abuz. Numărul contribuabililor a scăzut semnificativ în timp ce numărul asistaţilor şi beneficiarilor (care acum sunt asmuţiţi să ţipe în stradă de socialişti contra unui sistem la fel de socialist) a crescut fără limite. Socialismul promovat de toate partidele de până acum îşi arată „roadele”. Ca să le poate reduce aceste contribuţii statul trebuie să purceadă la ADEVĂRATA SA REFORMĂ. Trebuie să înceteze să mai promită şi să mai mintă contribuabilii. Trebuie să înceteze să mai promoveze sisteme falimentare precum cel de pensii sau de sănătate.
PS: Din păcate nu am auzit nici un sindicat sau o asociaţie patronală care să ţipe şi să facă manifestări în Piaţa Victoriei împotriva fiscalităţii excesive a forţei de muncă. Dar în schimb văd sindicaliştii instigând membrii de sindicat să strige la stat să creeze locuri de muncă. E clar că sindicatele nu înţeleg nimic din economie, piaţă liberă şi efectele perverse ale intervenţionismului.
Socialismul a fost şi va rămâne mişcarea „clasei muncitoare”, a celor mulţi şi aparent „oropsiţi de soartă”. Spre deosebire de ideologia liberală, socialismul beneficiază de aportul unor intelectuali care au avut curajul să fie utopici şi care prin propagandă energică au pătruns în sufletul maselor, deşi ceea ce propovăduiau era o mare păcăleală. O parte din aceşti intelectuali au aderat la ideologia socialistă şi au împrăştiat-o la nivelul maselor din simplă credinţă sau naivitate, crezând într-o lume mai bună intermediată de statul asistenţial, nefiind în stare să perceapă eroarea intelectuală în care se află. Cea mai mare parte dintre intelectualii socialişti cred însă în această doctrină pentru că sunt direct interesaţi şi beneficiari ai sistemului controlat de stat. Statul transferă importante resurse şi bunăstare către aceşti intelectuali, bunăstare pe care altfel ei nu ar fi fost în stare să o obţină (e mai greu să vinzi ceva pieţei libere decât să transferi prin agresiune bunăstare dinspre piaţa liberă spre buzunarele tale).
Chiar dacă a beneficiat de aportul constant al oamenilor inteligenţi (cei mai mulţi fără a crede cu adevărat în utopia socialistă ci interesaţi de beneficiile socialismului pentru propriile buzunare), socialismul este o „imensă eroare intelectuală”. Argumentele economice aduse în sprijinul acestei idei sunt următoarele: (1) imposibilitatea de a cunoaşte „totul” care funcţionează şi pentru stat şi reprezentanţii săi; (2) caracterul coercitiv al statului care alterează libertatea de acţiune a oamenilor şi a antreprenorilor, modul de transmitere a informaţiilor existente şi de descoperire a noilor informaţii; (3) corupţia pe care o implică „politicile publice” ale statului; (4) dezordinea socială pe care o provoacă intervenţia statului în piaţa liberă.
(1) Imposibilitatea statului de a cunoaşte „totul”: statul nu există decât în forma unor grupuri indivizi care reprezintă interesele celor care i-au ales prin vot. Aceştia sunt tot oameni şi, deci, la fel de limitaţi în capacitatea lor de a acumula, interpreta informaţii din piaţă. Chiar dacă s-au descoperit noi tehnologii de stocare şi prelucrare a datelor, interpretarea datelor depinde de calitatea oamenilor care iau decizii pentru stat şi care intervin în piaţă. Guvernanţii nu pot fi „ominicienţi”, nu pot acţiona ştiind totul. Şi pentru ei informaţia este imperfectă şi decizia lor este, în consecinţă, supusă erorii (care nu e mai mică decăt a oricăruia dintre noi). Atunci când guvernanţii decid cu privire la viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat comit aceleaşi erori ca oricare individ sau antreprenor. Socialiştii, când promit că statul şi politicile publice vor rezolva multe dintre incertitudinile din viaţa noastră, ne mint cu bună ştiinţă sau se află într-o eroare intelectuală gravă.
(2) Caracterul coercitiv al statului: fiecare dintre noi acţionăm în piaţă pe baza informaţiilor existente (mai mult sau mai puţin perfecte), obţinerea de informaţii, prelucrarea şi interpretarea lor având un cost pentru cel care utilizează informaţia. Statul printr-o acţiune coercitivă impune ca aceste informaţii să ajungă de la antreprenori la el, acest lucru fiind imposibil din punct de vedere economic. Statul nu înţelege modul în care informaţia existentă se transmite în piaţă: în baza unor acte voluntare şi a unor contracte bine negociate. Cei care propovăduiesc socialismul nu înţeleg (sau nu vor să înţeleagă) că informaţia nu poate fi transmisă sau creată centralizat prin coerciţie. Cel care deţine informaţia este singurul care poate să o folosească în cel mai bun mod posibil. Atunci când prin coerciţie statul fură informaţia nouă de la un antreprenor şi o pune la dispoziţia tuturor, statul crează stimulente negative ca antreprenorul să nu mai vrea să obţină pe viitor informaţii noi. Crearea unor institute naţionale de colectare şi prelucrare a informaţiilor statistice este inutilă şi nu poate îmbunătăţi deloc informaţia din piaţă (inflaţia Institutului Naţional de Statistică este utilă pentru un „consumator mediu” în profilul căruia nu se regăseşte nici unul dintre consumatorii din piaţă, PIB-ul pe care îl calculează statul nu include şi bunurile intermediare incluse în bunurile finite supuse consumului etc.). Socialiştii se află într-o eroare intelectuală (voită sau nu) atunci când ne spun că intervenţia în piaţă a statului îmbunătăţeşte eficienţa pieţei libere pentru că statul poate crea informaţii noi sau poate interveni benefic în procesul de transmitere a informaţiilor.
(3) Corupţia asociată intervenţiilor guvernamentale: statul, în agresiunea sa instituţionalizată împotriva pieţei libere, acţionează ca un intermediar care nu are de a face direct nici cu contribuabilul de la care colectează impozitele şi nici cu beneficiarul politicilor sale publice. Să luăm exemplul proiectului statului pentru „protecţia socială ai copiilor străzii”: statul colectează taxe şi impozite din care apoi ar trebui să acorde asistenţă socială orfanilor sau celor agresaţi de părinţii lor şi care au început să trăiască pe străzi. Înainte de a ajunge aceşti bani din taxe şi impozite la acei copii ai străzii, statul opreşte o bună parte din ei pentru salariile şi cheltuielile administrative ale instituţiilor care „administrează politica statului”. Mai mult, o bună parte din aceşti bani sunt „sifonaţi” de aparatul administrativ prin licitaţii trucate de consumabile sau prin construcţii şi reparaţii supraevaluate. În acest fel, la copii străzii vor ajunge foarte puţini bani (mult mai puţini decât dacă aceşti bani ar fi ajuns direct din buzunarele private fără intermedierea statului) datorită modului de funcţionare a sistemului etatist dar şi datorită corupţiei. Corupţia este un fenomen normal pentru cel care deţine puterea. Cel care deţine puterea este coruptibil, oricine ar fi el, pentru că niciodată un individ nu poate percepe „interesul naţional” mai bine decât „interesul propriu”. Socialiştii sunt într-o mare eroare intelectuală atunci când în locul pieţei libere (unde corupţia este imediat sancţionată prin mecanisme specifice) propun intervenţia unor agenţii publice coruptibile în orice situaţie. Eroarea intelectuală este şi mai mare la acei socialişt care cred că înlocuirea unor politicieni cu alţi politicieni rezolvă problema corupţiei din agenţiile statului.
(4) Dezordinea socială pe care o provoacă intervenţia statului în piaţa liberă: o altă utopie pe care îşi bazează socialiştii argumentele este aceea că statul şi intervenţia sa produce mai multă ordine în sistem. Total eronat: statul nefiind capabil să obţină o informaţie mai bună decăt operatorii din piaţă, fiind la fel de limitat ca şi ei în a prezice viitorul şi în a lua măsurile care trebuie nu va acţiona decăt la întâmplare, iar dacă deciziile statului produc efecte pozitive acest lucru nu poate fi decât întâmplător (gândiţi-vă că BNR ţinteşte de 4 ani inflaţia, eroarea sa fiind tot mai mare de la an la an ceea ce face ca atunci când va nimeri ţinta acest lucru să nu poată fi decât întâmplător). Mai mult, din dorinţa de a controla şi mai mult piaţa liberă (care are de cele mai multe ori un comportament natural evaziv), statul propune sisteme de control supradimensionate (ca să fim siguri că nu vom fi ucişi în plină stradă sau că nu comitem infracţiuni, ar trebui să avem câte un poliţist alături de fiecare dintre noi). Socialiştii vor argumenta întotdeauna că incapacitatea statului de a administra sistemul provine din faptul că statul nu e suficient de dezvoltat. Cu cât controalele devin mai dese, libertatea de iniţiativă se reduce semnificativ. Ordinea socială a pieţei libere este înlocuită treptat de o dezordine socială a statului (legea extinsă a lui Gresham). Supradimensionarea sistemelor birocratice este un fenomen natural: sistemele birocratice fiind coruptibile au nevoie de supra-control care, fiind şi el coruptibil, va avea, la rândul său, nevoie de un supra-control.
Toate aceste argumente prezentate arată că toţi cei care cred în socialism sunt pe o pistă falsă şi că, propovăduind socialismul şi intervenţionismul, de fapt propovăduiesc credinţa într-o imensă eroare cu consecinţe fatale pentru bunăstarea noastră. Falimentul sistemelor socialiste a survenit din cauza argumentelor prezentate şi care sunt necircumstanţiale de timp şi de loc. Crearea unui socialism îmbunătăţit este imposibilă datorită argumentelor prezentate. Propovăduirea valorilor socialiste prin suprapunerea acestora peste valorile sociale este complet greşită mai ales într-o ţară în care iniţiativa privată este încă la început şi a creat prea puţine exemple de succes (e normal să propovăduim mila pentru cei săraci dar nu să propovăduim crearea unui stat care să se ocupe de acest lucru, care să ne spună când şi cât de miloşi să fim). România a suferit prea mult din vina socialismului pentru ca „social – democraţia” să mai fie confundată cu „comunismul”.
Parcă nu mai ieşim odată din filmul de groază pe care am fost forţaţi să îl vizionăm. Socialismul s-a lipit de poporul român ca râia de broaşte. Pentru că a găsit aici un mediu propice de dezvoltare: un popor slab, fără personalitate, fără curajul asumării propriului destin, un popor în care trădarea şi beţia sunt ridicate la rang de „virtute” naţională. În România de astăzi condamnarea comunismului a fost uitată mult mai repede decât a fost reamintită lupta de clasă împotriva „bogaţilor” şi „imperialiştilor” care „sug sângele poporului”. Fără a avea criterii obiective, socialiştii împart lumea din nou în „bogaţi” şi „săraci” şi instigă la discriminare şi agresiune cu o ură şi tensiune care se amplifică pe zi ce trece.
De ce îi urăsc socialiştii atât de tare pe „bogaţi„? În primul rând pentru că „bogaţii” (aici îi exclud pe foştii securişti, pe cei îmbogăţiţi din afaceri cu statul sau pe cei îmbogăţiţi pe seama unei funcţii de „demnitate publică”) sunt un simbol al succesului obţinut prin asumarea competiţiei, prin înţelegerea corectă a ceea ce înseamnă valoare şi acumulare de capital. „Bogaţii” nu folosesc mecanismele de partid pentru a ieşi în faţă, nu cară geanta nimănui, nu fac cafele pentru nimeni, nu ţin capul plecat atunci când şeful vorbeşte cu ei şi nici nu râd idiot la glumele nesărate ale celor din fruntea ierarhiei. Socialiştii sunt plin de ură pentru că nu au cum să înţeleagă acest mod al „bogaţilor” de a obţine prosperitate. Pentru socialişti, „bogaţii” sunt nişte ticăloşi care nu au cum să se îmbogăţească decât prin furt. Socialiştii aplică sistemul lor de valori (în care nimeni nu poate prospera dacă nu e corupt, hoţ, ticălos) unor oameni care gândesc complet diferit şi care se îmbogăţesc respectând alte principii.
Socialiştii îi urăsc pe „bogaţi” şi pentru că, abţinându-se de la consum, sacrificându-şi familia, ei adună averi pe care apoi le tezaurizează într-un mod „nedrept” pentru societate. Capitalul ar trebui să circule aşa cum vor socialiştii nu să stea imobilizat în conturile sau buzunarele „bogaţilor”. Se uită că bogaţii înţeleg mult mai bine decât socialiştii ce înseamnă alocarea capitalurilor în condiţii de risc şi incertitudine şi că tezaurizarea este similară adesea cu sterilizarea banilor, sporind puterea de cumpărare a tuturor celorlalţi (inclusiv al săracilor).
Ura socialiştilor împotriva bogaţilor pleacă şi de la faptul că, ajungând „bogaţi” (uneori după generaţii de acumulare), aceşti oameni nu mai lucrează şi nu mai ştiu cum e să pui mâna pe ciocan şi nicovală şi să faci bătături în palmă. Socialiştii uită orele de nesomn, stresul provocat de faptul că „bogatul” munceşte cu mintea şi caută în felul lui noi oportunităţi de piaţă. De multe ori, „bogăţia” are ca scop final tocmai scăparea de această muncă epuizantă prin cumpătare şi prin plasarea economiilor în mod inteligent (muncesc mai mult o perioadă, pun deoparte bani şi îi investesc cu cap pentru ca apoi să mă bucur de rezultatul muncii mele). Ieşirea din mizerie este o virtute şi nu un păcat.
Socialiştii latră pe la toate colţurile cât de ticăloşi sunt „bogaţii”, adevăraţi „stăpâni de sclavi” deşi se uită că trăim vremuri în care există libertate deplină de a te angaja ca salariat la un „stăpân” sau altul sau chiar de a deveni tu însuţi „stăpân” dacă înţelegi cum stă treaba cu riscul şi incertitudinea. Confundând „egalitatea de şansă” cu „egalitatea de rezultat”, socialiştii scot în prim plan prin discursul lor „privilegiile” pe care le are un „bogat” prin comparaţie cu un „sărac”. Foarte mulţi dintre noi suntem săraci nu pentru că nu am avut vreo şansă ci pentru că, fie statul prin politicile sale ticăloase ne doreşte săraci şi uşor manevrabili din punct de vedere electoral, fie nu ştim ce să facem cu şansa noastră (facem şcoli de dragul unor diplome nu de dragul unor competenţe, ignorăm tot ceea ce înseamnă cultură, erudiţie). Piaţa liberă crează acei bogaţi care într-adevăr merită să ajungă bogaţi. Cu cât socialismul e mai dezvoltat într-o naţiune, cu atât sistemul de valori se inversează (cei care merită să fie bogaţi sunt marginalizaţi, exploataţi şi agresaţi pentru ca bunăstarea lor să ajungă la toţi sau, chiar mai rău, sunt torturaţi, închişi, împuşcaţi în cap). Alte acuze la adresa „bogaţilor” clamate în mijlocul agorei de socialişti ar fi legate de obsesia lor pentru maximizarea profitului lor din toate acţiunile pe care le întreprind: „bogaţii” poluează mai mult, „bogaţii” urmăresc monopolul cu orice preţ eliminând din piaţă pe oricine ar dori să îi concureze. „Bogaţii” fac fraude mai multe şi de valoare mai mare, „bogaţii” discriminează având cluburile lor exclusiviste, „bogaţii” au arme şi au gărzi de corp.
Socialiştii au înţeles repede cât de benefic este pentru succesul lor în alegeri promovarea unui astfel de conflict între clasele sociale. Statistic vorbind, cei mai mulţi dintre noi suntem săraci şi cei mai puţini sunt bogaţi. Cum sistemele „democratice” au fost în permanenţă alterate şi oamenilor „săraci” li se permite un vot egal cu cel al „bogaţilor”, cel mai uşor poţi câştiga alegerile mimând grija socială. Nefiind în stare să facă o distincţie clară între bogaţi şi săraci (nu au putut niciodată să înţeleagă ce e cu bogăţia spirituală şi de ce un călugăr e bogat chiar dacă e sărac), socialiştii proclamă bunăstarea socială pe la toate colţurile pentru ca, obţinând puterea, să uite rapid de cei care i-au ajutat la vot şi să îşi vadă de propria bunăstare multiplicată de tot ce înseamnă aparat de stat şi afaceri cu statul.
Cea mai mare grijă pentru săraci o vor avea tot bogaţii. „Bogaţii” sunt o valoare pentru o naţiune şi ei trebuie daţi exemplu şi nu agresaţi sau blamaţi cu ură. „Ticăloşia” şi „lăcomia” bogaţilor este creatoare de valoare şi de şansă pentru cei săraci. Socialiştii trebuie să înceteze să îi mai mintă pe cei săraci şi, în loc să le cânte în strună, ar trebui să promoveze un respect pentru tot ce înseamnă „bogăţie” şi „valoare autentică”. Nu o vor face însă niciodată pentru că e contrar obiectivelor lor.
Conform datelor furnizate de Banca Naţională a României, în primele opt luni ale anului investiţiile străine directe au totalizat 1,956 miliarde de euro, în scădere cu 35,9% faţă de perioada similară a anului trecut, când s-a înregistrat un nivel de 3,054 miliarde de euro. În primele şapte luni ale anului, investiţiile străine directe au ajuns la 1,9 miliarde de euro, ceea ce înseamnă că în luna august fluxul de capital străin care a intrat în România a fost de doar 56 milioane de euro. Anul trecut, investiţiile străine directe au scăzut la 4,89 miliarde de euro, jumătate din valoarea înregistrată în 2008, acoperind în proporţie de 96,9% deficitul de cont curent.
Deficitul de cont curent al balantei de plati a crescut in primele opt luni cu 48,7% comparativ cu perioada similara a anului trecut, la 4,07 miliarde de euro, potrivit datelor Bancii Nationale a Romaniei. In perioada ianuarie – august 2009, deficitul de cont curent era de 2,74 miliarde de euro. Deficitul balantei veniturilor a insumat in perioada mentionata 1,54 miliarde de euro, cu 4,1% mai mare decat cel din aceeasi perioada a anului trecut, in vreme ce balanta de bunuri si servicii a inregistrat un deficit de 4,36 miliarde de euro, fata de 4,25 miliarde de euro in perioada similara a anului anterior. Totodata, balanta comerciala a inregistrat un deficit de 3,82 miliarde de euro, in scadere cu 6,2% comparativ cu ianuarie – august 2009. Deficitul contului curent din primele sapte luni a fost finantat in proportie de 48% prin investitii directe ale nerezidentilor in Romania, care s-au ridicat la 1,95 miliarde de euro.
Rata somajului inregistrat in luna septembrie a crescut ajungând la procentul de 7,35%, fata de 7,39% in luna august 2010 si 6,9% in aceeasi luna a anului 2009. Numarul total al somerilor inregistrati in evidentele agentiilor judetene pentru ocuparea fortei de munca a fost de 670.247 de persoane, din care 289.336 femei.
Rata medie lunară a inflaţiei este în creştere. În primele noua luni ale acestui an, a fost de 0,7 la suta, in septembrie rata anuala a inflatiei atingand un nivel de 7,77 la suta, conform datelor publicate luni de Institutul National de Statistica (în condiţiile în care Banca Naţională a României a fixat o ţintă pentru acest an de doar 3,5%).
Scăderea economică (măsurat prin dinamica PIB) este şi ea înregistrată pentru al patrulea trimestru consecutiv (12 luni de scădere continuă) şi pare că nu se mai termină odată (oricum, chiar dacă se va termina, va trebui un ritm de două cifre anual să atingem în câţiva ani nivelul din anii de dinainte de criză). Nivelul de trai este în continuă deteriorare, România devenind în 2010 ţara cu cel mai mic nivel de trai din Uniunea Europeană.
Ce observăm din aceste date? Că prezenţa în România a Fondului Monetar Internaţional a însemnat până acum:
-
Investiţii străine mai puţine (deşi „specialiştii” aclamau providenţiala centură de siguranţă pentru virtutea de a atrage străinii să vină cu bani în economia românească);
-
Deficit comercial mai mare dublat de un deficit pe contul curent mai mare (normal în situaţia în care datoria externă creşte, creşte şi serviciul datoriei externe care se înregistrează în subcontul de venituri din balanţa de plăţi externe);
-
Şomaj mai mare şi în creştere puternică (deşi se spuneau şi aberaţii cum că Fondul Monetar Internaţional va da de muncă românilor, ceea ce tehnic e imposibil);
-
Deteriorarea nivelului de trai;
-
Continuarea descreşterii economice.
Privind aceste cifre te întrebi de ce mai am avea nevoie de Fondul Monetar Internaţional şi cine mai exact are nevoie de „sprijinul” său. Fondul Monetar Internaţional a eşuat complet în România (şi oriunde a intervenit) pentru că: nu poate crea locuri de muncă, nu poate crea antreprenori care să îşi asume riscuri şi să dezvolte afaceri pe piaţa liberă, nu poate obliga antreprenorii existenţi să capete competenţe suplimentare, să devină mai competitivi şi mai bine specializaţi în producţie. Nu poate obliga un antreprenor să devină exportator sau să devină investitor pe pieţele internaţionale. Nu poate obliga investitorii străini să vină în România şi nici nu poate obliga guvernul să adopte măsurile care trebuie (şi care vizează încurajarea mediului de afaceri şi a iniţiativei private).
Fondul Monetar Internaţional nu poate face nimic. Decât să împrumute bani cu dobândă (nu capitaluri) periculos de mult unui guvern (aparent de dreapta în acest caz) sau unei bănci centrale prin care să fie menţinut artificial stabil un curs de schimb din vânzarea graduală a banilor împrumutaţi (şi localizaţi în rezerva internaţională) pe piaţa valutară. Decât să servească interesele unor bănci sau companii cu capital străin ce obţin profituri în România şi au nevoie de curs stabil (chiar în scădere dacă se poate) pentru a repatria cât mai mulţi Euro (şi evident că noi suportăm costul şi nu ei). Fondul Monetar Internaţional a creat hazard moral ca reformele în România să nu se facă niciodată aşa cum ar trebui şi nu va ezita să ne dea noi bani dacă vom fi suficient de tâmpiţi să îi cerem.
Prin prezenţa Fondului Monetar Internaţional în România, Banca Naţională îşi atinge obiectivul de stabilitate monetară sacrificând bunăstarea generaţiilor viitoare. Mai devreme sau mai târziu, absenţa reformelor reale, puternica ancorare a statului în economie (mai ales prin căpuşele care îl parazitează), existenţa acelor stimulente de pervertire a antreprenorilor să lucreze şi să obţină profituri doar în combinaţie cu statul, se vor vedea în cursul de schimb şi atunci va fi o adevărată dramă.
Concluzia: nu pariaţi pe leu în viitorul ce va urma că veţi pierde masiv!
Comentarii recente