Cultul brandului României a avut în ultima perioadă o istorie foarte zbuciumată: „Eterna si fascinanta Romanie” (iniţiat în 1995, a costat România 5,97 milioane de dolari şi a constat în tipărirea unei cărţi ilustrate care să fie oferită la foarte mulţi potenţiali interesaţi de aceste plaiuri), „România mereu suprinzătoare” (iniţiat în 2004 a costat România 2 milioane de dolari), „România fabulo-spirit” (iniţiat în 2007, a costat doar 110000 Euro, fiind abandonat pentru că s-a schimbat ministrul), „Români în Europa” (iniţiat în 2008, a costat România 7,9 milioane Euro şi a fost destinat îmbunătăţirii imaginii externe după „faimosul” caz Mailat din Italia), Romania – The Land of Choice (a fost iniţiat în 2009 şi a costat România 1,5 milioane Euro constând într-un videoclip pe care reprezentanţii guvernului şi l-au dorit hit internaţional) şi ultima încercare România – Explore the Carpathian Garden (pentru care s-a alocat un buget de 75 de milioane Euro şi care a început cu stângul cu un logo ce semăna suprinzător cu un logo al unei companii de transport).
Ceea ce face România cu propriul brand este o mostră clară de cât de „eficace” poate fi o „politică a statului” care este „vândută” contribuabililor ca având virtuţi de neimaginat în ceea ce priveşte atragerea turiştilor sau a investitorilor străini. Statul, prin reprezentanţii săi puşi tot mai hămesiţi pe căpătuială, sunt în căutare permanentă de „tunuri” care să le îngroaşe conturile masiv golite de criză. Un exemplu este şi brandul de ţară. În teoria economică acest concept este considerat un concept foarte slab, fără valoare economică prea mare, pentru că nu există mecanisme de a măsura eficienţa unei astfel de politici. Nu putem spune cu exactitate ce impact are imaginea de ţară asupra exporturilor, turismului extern sau investitorilor străini. Înţelegând acest lucru, reprezentanţii statului au început să aloce sume exponenţial mai mari de la o campanie la alta, sume care nu vor putea fi niciodată dovedite că au fost cheltuite inutil.
În foamea lor de bani uşor câştigaţi (doar nu e foarte complicat să desenezi o frunză, să faci un videoclip sau să tipăreşti o carte cu poze frumos colorate despre România), guvernanţii nu ezită să se avânte într-o astfel de iniţiativă chiar dacă ceea ce au de promovat este departe de ceea ce vrea să transmită mesajul din spatele brandului. Cu cât sumele cheltuite sunt mai mari, cu atât disonanţa dintre mesaj şi realitate e tot mai mare. Şocul pe care îl au cei care vin în România este foarte mare. Şocul pe care îl provoacă unii dintre românii plecaţi în afară este şi el foarte mare. Este periculos să te apuci să promovezi o „valoare îndoielnică” ca fiind una „incontestabilă” (te poţi trezi cu nemulţumiţii că vor veni să îşi „recupereze” paguba).
Pe lângă imposibilitatea de a demonstra legătura dintre calitatea „politicii statului privind imaginea sa” (nu au dat buzna peste noi nici mai mulţi turişti şi nici mai mulţi investitori), nu există argumente (nici empirice şi nici teoretice) care să demonstreze că mai mulţi bani (din impozite şi taxe bineînţeles) înseamnă o imagine mai bună. Situaţia din cele trei sisteme de evaluare a percepţiei cu privire la imaginea de ţară arată din plin acest lucru:
– Country Brand Index: în 2009 conform clasamentului făcut de FutureBrand (www.futurebrand.com) plasa România pe locul 81 din 102 ţări analizate ca „o ţară fără profil distinct şi fără a fi cunoscută pe plan internaţional”. În acelaşi studiu în 2008 România se clasa pe locul 76 din 78 de ţări analizate.
– Nation Brand Index: conform Raportului Anholt – GfK Roper din 2009 România se clasa pe poziţia 37 (cu un indice de 43,98) din 50 de ţări analizate, în uşoară creştere faţă de 2008 când ne situam pe poziţia 41.
– Sistemul East West de clasificare: acest sistem (http://www.eastwestcoms.com/) evaluează percepţia asupra imaginii de ţară nu pe baza unor chestionare ci pe baza menţionării ţării în diferite canale media. În 2010 (Q2) a ajuns să ocupe locul 140 din 200 de ţări analizate, cu un indice de 49,64 alături de ţări foarte mici cum ar fi Uganda, Belize, Nigeria, Andorra, Ghana sau Sri Lanka. Situaţia din 2010 arată o deteriorare gravă a percepţiei străinilor având în vedere faptul că în 2008 ne situam pe locul 47 după care am căzut brusc pe locul 140 în 2009 şi nu ne-am mai mişcat de acolo.
Toate aceste cifre arată că percepţia cu privire la România nu se poate modifica din condei cheltuind nişte bani ca unii şi alţii să ambaleze în staniol mizeria din ţară. Înainte de a îmbunătăţi faţada unei case trebuie să porneşti de la fundaţia ei. Nu poţi să spoieşti ceva care este o ruină şi apoi să îi păcăleşti pe toţi cu acest lucru. O poţi face odată, însă a doua oară, nu vei mai reuşi. În plus, îţi va merge repede vestea cât eşti de ticălos. Această atitudine arată că, de fapt, nu îţi doreşti o relaţie pe termen lung cu comunitatea internaţională (investitorii străini, partenerii comerciali, turiştii străini). Nu ne dăm seama cât de mult rău ne facem ca naţiune permiţând unor astfel de guvernanţi să ne cheltuiască pe aşa ceva banii noştri.
Mitul brandului de ţară seamănă „paradoxal” cu cel al „împrumutului” de la FMI care „ne apără de criză” şi care multiplică „investitorii străini şi creditorii internaţionali”, ce o să dea buzna la uşa noastră dacă luăm banii de la ei.
Am intrat pe blogul domnului Adrian Năstase când am auzit că este autorul unui program de relansare economică (aici puteţi accesa materialul cu pricina intitulat „Ce ar trebui să facă un Guvern de criză„). Haideţi să privim puţin mai din aproape materialul propus drept program de guvernare alternativ.
Materialul începe în trombă cu un atac direct la cota unică de impozitare: „Tactica de tip “loveste si fugi” impusa prin adoptarea cotei unice s-a dovedit falimentara. Beneficiile reale (nu doar micile cresteri de salarii, insotite de inflatie) au mers mai ales la cei bogati, iar costurile sunt suportate cu precadere de saraci.” Ştiu că matematica e complicată însă reamintesc că un impozit în cotă unică de 16% aplicat la un venit mai mare înseamnă bani progresiv mai mulţi decât un impozit în cotă unică de 16% aplicat la un venit mai mic. Chiar şi cota unică, în sumă brută înseamnă un impozit progresiv destul de însemnat pentru cei bogaţi. În plus, cei care sunt „bogaţi” (deşi aici nu există un criteriu obiectiv de a defini această calitate) oricum plătesc impozite adiţionale mai multe (TVA mai mult, impozit pe proprietăţi mai multe, accize mai multe) care sunt PROGRESIV mai mari decât cele pe care le plătesc „săracii”.
„Prin crizele financiare, economice şi sociale pe care le-a provocat, capitalismul financiar şi-a dovedit limitele.” Din nou este preluat un slogan socialist fără nici o noimă şi care arată cât de puţin se înţelege din criza actuală. Criza aceasta în România este o criză de sistem provocată de lipsa voinţei politice (ADICĂ A STATULUI) de a reforma economia românească şi de a crea masa critică de antreprenori PRIVAŢI care să poată tracta economia şi care să diminueze deficitele naturale din balanţa de plăţi externe (de cele bugetare nu mă leg pentru că oricât de mulţi privaţi am avea nevoile statului se „rafinează continuu” şi deficitul bugetar e o poveste fără sfârşit). La această criză de sistem s-a adăugat şi o criză importată – criză financiară pornită tot de STAT adică de băncile centrale din SUA şi Marea Britanie care au pus expansiunea monetară şi creditul ieftin la loc de cinste. Deci nu înţeleg ce vină are capitalismul financiar în această criză.
„Ne propunem să creăm locuri de munca mai multe si mai bune prin creşterea economică alimentată de investiţii. Stimulăm parteneriatul public privat pentru a asigura resurse de investiţii.” Dacă cineva îşi propune să creeze locuri de muncă trebuie să îşi deschidă o afacere şi să înceapă să producă asumându-şi riscurile pieţei libere. Orice „metodă” de a crea locuri de muncă prin aşa-zisele politici publice sunt hoţie pe faţă şi ele diminuează în timp averea fiecăruia dintre noi. Astfel de locuri de muncă nu pot fi create de statul intervenţionist decât prin impozite împovărătoare sau prin inflaţie (tot un impozit). E iluzoriu atât pentru politicieni cât şi pentru contribuabili să se creadă în această virtute a politicilor publice creatoare de locuri de muncă.
„Asigurăm o creştere economică susţinută şi o distribuire echitabilă a beneficiilor acesteia.” Cum se poate defini, prin nişte criterii obiective, „distribuirea echitabilă” a beneficiilor acestei creşteri economice? Întotdeauna distribuţia pe care o face statul prin politicile publice este echitabilă pentru unii (de regulă cei mulţi sau cei influenţi) şi este inechitabilă pentru restul (cei puţini sau cei mai puţin influenţi).
„Mărim investiţiile publice inteligente, în dezvoltarea infrastructurii, educaţie, sănătate, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, în IT şi tehnologie avansată. Cheltuielile bugetare trebuie să stimuleze în primul rând oferta, şi nu cererea, pentru a nu se regăsi în dezechilibre inflaţioniste.” Investiţiile publice nu pot fi niciodată „inteligente” pentru că statului şi aparatului birocratic îi lipsesc criteriile obiective de alocare a banilor către aceste investiţii (iar cei care spun că ar exista astfel de criterii ne amăgesc pentru a ne lua banii). Cei care decid din vârful pixului lor ce investiţii să se facă cu prioritate nu au cum să verifice sau să valideze decizia lor atâta timp cât piaţa (consumatorii) nu au nici un mecanism de a sancţiona orice derapaj sau problemă în construcţia şi implementarea acestor proiecte. Birocratul decide pe banii altora cum să cheltuiască nişte sume în beneficiul altora, fără a avea vreo legătură nici cu unul, nici cu celălalt. Independent fiind de ei, îşi va încasa partea leului, gustând din plin din savoarea puterii mâinii care semnează şi apoi încasează.
Măsurile propuse îmbrăţişează filozofia „morcovelui şi a bâtei” promovată mai nou la vârf înalt printre socialişti. Antreprenorii sunt văzuţi de socialişti ca nişte iepuri care trebuie momiţi în capcană cu nişte morcovi, statul pe post de vânător fiind apoi atent să îi ameţească cu o bâtă bine potrivită în moalele capului lor (nu trebuie omorâţi însă). Respectând filozofia menţionată, programul propus abundă de o serie de „morcovi” numai buni de momit mediul de afaceri: reducerea numărului de ministere, generalizarea sistemului SEAP, eliminarea impozitului minim pe cifra de afaceri, reducerea cotei de TVA pentru alimente la 5%, scutirea de plata contribuţiilor datorate statului pentru angajatorii de şomeri/absolvenţi/persoane pe termen de 6 luni, înfiinţarea de locuri de muncă în microîntreprinderi cu un singur angajat prin scutirea de la plata contribuţiei sociale în limita salariului de 1000 lei, accelerarea amortizării activelor fixe cumpărate în anii 2010-2011 pentru a încuraja investiţiile şi pentru a asigura recuperarea rapidă a acestora. Aceşti morcovi nu vor produce decât o mică uşurare de povara fiscală de îngreunează dezvoltarea unei afaceri din România. E prea puţin pentru antreprenorul sufocat de proceduri şi hârtii pe care trebuie să le completeze pentru ca statul să fie sigur că nu scapă un leuţ. Bâta pe care o propun socialiştii anulează toată această „dulceaţă” de morcov: înăsprirea controalelor pentru reducerea fenomenului de muncă la negru (nu se spune că această muncă la negru este o reacţie a antreprenorilor la contracţia pieţei dublată de creşterea fiscalităţii şi că este o soluţie pentru mulţi oameni care îşi găsesc cu greu un loc de muncă oficial şi legal), reducerea evaziunii fiscale şi atragerea a 2% din PIB la venituri doar în 2011 (nu se spune concret cum se va face această reducere a evaziunii fiscale). O serie de măsuri sunt prea generale şi destul de ambigue: dezvoltarea parteneriatului public – privat şi finalizarea legii aferente, depolitizarea autorităţilor de management (nu cred că există un funcţionar „apolitic” şi chiar dacă admitem că ar exista cum îi găsim şi îi testăm), creşterea gradului de absorbţie al fondurilor europene (majoritatea măsurilor au fost deja contractate, problema este mai degrabă cu împotmolirea implementării programelor din diferite motive).
Lăsând la o parte preambulul demagogic şi populist care refrazează sloganuri ale socialiştilor şi aruncă cu mizerie (mai mult sau mai puţin voalat) în „ticăloşii de antreprenori”, „lacomii de capitalişti”, afirmând că singura cale este calea statului salvator şi a intervenţiilor „providenţiale” promovate de politicile publice, programul propus este general şi „surprinzător” de liberal pe alocuri. Programul dă impresia că până şi socialiştii s-au prins că au împins prea departe intervenţia statului în economie (sau că au amânat nejustificat reformele când au condus România) şi că, fără încurajarea mediului privat, România nu are nici o şansă.
Un guvern în criză (care înseamnă diminuarea pieţelor de desfacere, greutăţi în găsirea de noi clienţi) trebuie să înţeleagă că singura soluţie este să facă un pas înapoi şi să acorde mai multă libertate celor din piaţa privată. Capitaliştii (aici mă refer strict la antreprenorii din piaţa liberă) nu sunt nici ticăloşi şi nici vaci de muls uşor de momit şi de prostit cu un morcov. Într-o economie de piaţă capitalistă, antreprenorul şi iniţiativa sa sunt motorul său şi statul, îi place sau nu, trebuie să recunoască acest lucru şi să se comporte ca atare.
Lupta de clasă se ascute în România şi capătă dimensiuni tot mai violente. Canalele de ştiri şi „specialiştii” luptă cot la cot pentru a da un „damf” de violenţă mişcării sindicale susţinută cu sindicalişti tot mai calmi, civilizaţi şi cu frică de organele de poliţie. Cu un stat nereformat şi condus de politicieni dependenţi de banul public, românii au ajuns repede în sărăcie şi necaz la cele mai mici semne de criză. Statul „providenţial” este neputincios în a crea locuri de muncă, în a găsi noi pieţe de desfacere, în a crea şi dezvolta competenţe antreprenoriale, în a obţine „creştere economică” printr-un intervenţionism tot mai mare generat de fiscalitatea în creştere dar şi de ansamblul de reglementări, proceduri ce trebuie respectate cu stricteţe.
Scăderea salariilor şi concedierile importante au accentuat şi mai mult disperarea oamenilor. Şefii de sindicat au preluat din zbor oportunitatea de a ieşi la rampă (unii chiar de a face ceva bani). Presaţi de sindicaliştii cotizanţi, şefii grupările sindicale au trebuit să intre în jocul politic şi să promită că vor negocia, vor pune presiune pe guvernanţi şi vor obţine avantaje pentru cei care îi reprezintă.
Lista de promisiuni făcută sindicaliştilor cotizanţi s-a materializat într-o listă de cerinţe înaintată ministerelor de resort şi care se concentrează pe următoarele (am preluat de pe site-ul Blocului Naţional Sindical revendicările lor: www.bns.ro):
-
Crearea unui program de investiţii care să includă resursele financiare pentru relansare economică, în următoarele domenii – infrastructură, transport şi comunicaţii; energie; agricultură şi industria alimentară cu condiţia fiscalizării; resurse umane, educaţie şi sănătate cu condiţia reformării lor; industria de apărare: Te întrebi unde e economia de piaţă şi unde e capitalismul când vezi o astfel de măsură fatală în condiţiile actuale pentru România. Sindicatele cer statului ca din buget, adică din impozite şi taxele noastre, să se aloce sume pentru toate aceste sectoare. Păi dacă ar fi să le ajutăm pe toate am avea nevoie de vreo 10 PIB-uri sau de o inflaţie de 1000% cel puţin. Nevoile sunt nelimitate iar resursele sunt limitate. Niciodată statul nu va putea simultan să ajute toate sectoarele pe potriva nevoilor lor. Şi nici nu are criteriile, ca atunci când nu are banii suficienţi, să ajute selectiv anumite sectoare. Ca oricare dintre noi şi statul va trebui să facă nişte priorităţi iar când va trece la priorităţi politica îşi va spune cuvântul (cei cu gura mai mare sau cu susţinere politică mai mare vor obţine banii mai mulţi sau mai repede). În plus din revendicare rămâne neexplicat termenul vag de „reformare” a sistemului de educaţie şi de sănătate care condiţionează banii pentru aceste două sectoare (în lipsa acestor criterii clare e la fel de clar că primele ce vor fi lăsate deoparte vor fi educaţia şi sănătatea ca întotdeauna). Este halucinant să vezi cum într-o ţară ce se vrea capitalistă, sindicatele se luptă pentru investiţii ale statului în economiei, ajutoare de stat sau subvenţii mai mari.
-
Reglementări obligatorii ale pieţei muncii – salariul minim pe economie să crească la 750 lei, fiscalizarea tuturor veniturilor, restructurarea Inspecţiei Muncii cu accent pe control şi sancţiuni, clarificarea standardelor ocupaţionale: Membrii de sindicat, în avântul lor socialist de mânie proletară, vin şi îi înfierează pe „ticăloşii” de antreprenori care, loviţi de criză, au suferit pierderi însemnate (şi de proporţii mult mai mari decât salariaţii) şi care vor fi obligaţi să plătească acest salariu minim angajaţilor lor, chiar dacă munca prestată de aceştia nu produce valoarea de 750 lei / lună. Munca la negru reprezintă o soluţie pentru mulţi „şomeri aparenţi” şi este o formă de a ţine în picioare afacerea acum când vânzările au scăzut şi când fiscalitatea a crescut excesiv. Controlul Inspecţiei Muncii şi intensificarea sancţiunilor vor duce la închiderea unor afaceri care acum sunt „viabile” în contextul fiscal complicat. În acest fel, şomajul va creşte exponenţial şi problemele sociale vor fi şi mai complicate.
-
În cadrul renegocierii Contractului Colectiv de Muncă unic la nivel naţional BNS susţine – creşterea salariului minim, menţinerea coeficienţilor de ierarhizare, menţinerea drepturilor lucrătorilor, extinderea termenului de valabilitate a contractului colectiv de muncă: Contractul colectiv de muncă este o altă formă de abuz împotriva proprietarului afacerii (dacă este vorba de sectorul privat) sa împotriva contribuabilului privat (dacă este vorba de sectorul public). El instituie drepturi colective punând presiune asupra angajatorilor (privaţi sau publici). Aceste drepturi, devenite oneroase în condiţii de criză, se traduc în costuri nejustificate şi în perpetuarea unui hazard moral cu un impact economic vădit: menţinerea cu orice preţ a unui statut al angajatului din diferite sectoare strategice „câştigat” în anii de socialism şi întărit de diferite guverne roş-galben-portocalii în funcţie de amplitudinea sonoră, în dauna antreprenorului sau a contribuabilului.
-
BNS nu admite nicio modificarea a celor 3 legi sindicale – Legea sindicatelor, Legea conflictelor de munca si Legea contractelor colective decat in cadrul unor grupuri de lucru comune ale Guvernului, patronatelor si sindicatelor, si numai in sensul asigurarii unui tratament echitabil al lucratorilor in relatiile de munca: E normal să nu placă modificarea acestor legi. Orice modificare poate duce la tăierea unor privilegii semnificative pentru liderii de sindicat, pentru clasele de muncitori şi poate reduce drastic puterea de negociere şi raportul de forţe faţă de antreprenor sau angajatorul public. Este interesant ce înţeleg liderii de sindicat prin „tratament echitabil al lucrătorilor în relaţiile de muncă”.
Este dreptul fiecăruia de a protesta împotriva abuzurilor angajatorilor. Este însă mai puţin drept ca aceste proteste să aibă ca scop impunerea unor condiţii oneroase pentru angajator, punerea bocancului în gâtul acestuia şi menţinerea lui în viaţă în scopul de a oferi locuri de muncă, condiţii de muncă şi salarii grase salariaţilor. Este visul fiecărui angajat să aibă salariu cât mai mare, loc de muncă cât mai sigur şi cât mai plăcut. Într-o economie de piaţă acest lucru nu poate însă să vină de la stat. Într-o economie de piaţă locurile de muncă sunt oferite de către antreprenori în baza ideilor lor de afaceri. Atunci când sindicatele luptă pentru a ieşi învingătoare în faţa antreprenorilor şi când statul le ia partea, antreprenorii vor renunţa la afacerile lor şi se vor reorienta în altă parte, pe altă piaţă. Orice barieră de tipul salariului minim, contractului colectiv de muncă, contractului pe perioadă nedeterminată se traduc de fapt în costuri ce diminuează din marja de profit care se judecă în context global acum. Lupta aceasta a sindicatelor este una sinucigaşă şi complică şi mai mult problemele în economie. Natura revendicărilor este una inadaptată contextului, nerealistă şi demagogică, pe principiul „cerem mult, vedem ce se aprobă”. Trebuie să depăşim această mentalitate socialistă în care antreprenorul este „iepure” pe care îl pândim „cu morcovul şi cu bâta” şi pe care trebuie să îl punem la treabă în slujba societăţii şi oferindu-i doar ceea ce doresc salariaţii sau statul ca marjă de profit (lăsând riscurile şi bătăile de cap în sarcina sa).
Ce „îmi place” cel mai mult în această ţară este numărul de socialişti pe metrul pătrat. Oriunde te întorci, orice faci, dai de ei. Orice se întâmplă rău în ţara aceasta, apare socialistul şi dă sfaturi propunând „intensificarea măsurilor statului”, „buget mai mare”, „taxe mai mari”, „împrumut mai mare de la FMI”, „angajaţi mai mulţi care să poată să prevină pe viitor problema”, „măsuri active de eradicare a problemelor”, „amenzi mai mari”, „camere video mai performante”, „servicii de protecţie şi pază mai numeroase”.
Există cel puţin două mari categorii de socialişti: cei periculoşi care sunt socialişti din motive de căpătuială pe spinarea noastră promiţându-ne câte în lună şi stele, care nici nu vor să audă de o mai mică implicare a statului în economie, care luptă cu toate armele şi argumentele să ne convingă că statul e ultima salvare şi că piaţa liberă e plină de ticăloşi şi de lacomi şi cei visători care cred într-o lume în care toţi indivizii sunt egali, în care toţi nu se mai gândesc la bunăstarea proprie ci la ce pune pe masă vecinul lor. Aş mai adăuga şi socialiştii de nevoie sau conjunctură, cei mai săraci sau menţinuţi voit în sărăcie prin impozite şi taxe mari care văd în statul providenţial o iluzie ce aparent le ţine de foame, care sunt cel mai uşor de cucerit cu mesaje subliminale ce îi au în centru pe „antreprenorii ce sug sângele poporului„.
România abundă de socialişti din ambele categorii: prima categorie în care includ politicienii de orice orientare, funcţionarii din vârful ierarhiei instituţiilor publice numiţi pe criterii politice, îmbogăţiţii pe spinarea statului care în piaţa liberă dau faliment şi bancherii (inclusiv pe cei din banca centrală) dar şi din a doua categorie fără de care prima categorie nu ar exista, doar e nevoie de votul lor cu orice preţ (chiar dacă acesta înseamnă o găleată, o PeNeLerină de ploaie, o geacă, un concert cu „muzică de petrecere electorală”, sau o brichetă).
Abia au „calculat” (nici nu se poate aşa ceva) ucrainienii că va fi un cutremur „cutremurător” săptămâna aceasta că au şi apărut socialiştii care au văzut că ar fi miros de ceva ban public din afacerea aceasta. Şi-au trimis răspândacii pe canalele de televiziune care au şi început să hulească statul că nu are nici o politică de renovare şi consolidare a clădirilor vechi din centrul Bucureştiului marcate cu bulină roşie. Au şi început să numere victimele potenţiale şi au scos din nou la iveală hărţile seismice şi alte parascovenii de genul acesta. Lumea pune uşor la suflet astfel de mesaje pline de „îngrijorare” şi de „compasiune” cu cei care locuiesc pe Magheru sau pe Calea Victoriei, sau au spaţii de închiriat în acea zonă. E normal pentru că socialiştii nu completează mesajul lor spunând şi că, dacă statul va accepta acest lucru, o va face din buzunarul fiecăruia dintre noi. Dacă am şti că noi ar trebui să plătim ajutorul pentru acele consolidări, deşi mulţi locuim în zone departe de seisme şi fără a avea un astfel de risc, poate că nu am mai pune la suflet astfel de mesaje care ne fac mai săraci în realitate (s-ar înjumătăţi brusc numărul socialiştilor). Se uită apoi că o chirie pe Calea Victoriei la un spaţiu comercial nu mai mare de o garsonieră în zonă cu vad costă cam 2000 Euro / lună. Se uită că cei din zonă nici nu vor să audă de scăderea chiriilor acum în criză, Magheru şi Calea Victoriei fiind singurele zone mai cu vad pentru cei cu bani sau pentru turiştii străini.
Întrebarea e simplă: de ce nu îşi renovează singuri proprietarii acele clădiri? De ce nu am putea da mai simplu o lege prin care să îi obligăm să plătească din buzunarul lor acele consolidări şi să nu mai apeleze la ajutorul nostru din bugetul local sau de stat? De ce nu se asigură privat acele clădiri contra riscului de cutremur chiar şi aşa degradate cum sunt (dar se pare că foarte profitabile pentru proprietari?
Socialiştii au întotdeauna răspuns la aceste întrebări. În faţă scot şi recită poezia cu „interesul naţional”, „venituri reduse”, „protecţie socială”. În spate însă, se vede de la o poştă cum bălesc pentru a obţine contractele cu statul la a repara, renova şi consolida acele clădiri pe bani care nu au legătură nici cu proprietarul şi nici cu cel care îi plăteşte şi care sunt distribuiţi politic de către stat. Această reţetă de îmbogăţire pe seama contribuabilului este asociată greşit de socialişti cu capitalismul şi generează o critică vehementă împotriva celor care se îmbogăţesc prea mult din relaţia cu statul (e însă relativ termenul de „prea mult” pentru că se pare că pe socialişti îi deranjează socialistul X care din privatizare a obţinut sume „nesimţite” de-a dreptul, dar nu îi deranjează hoţiile mai mărunte de tipul unor licitaţii trucate, deşi natura celor două e identică). Lucrările de acest tip numite pompos „proiecte ale statului care creează locuri de muncă” (la care aş mai adăuga şi exemplul cu izolarea termică) sunt sursă de îmbogăţire facilă şi rapidă pentru socialişti. Ele ridică enorm costul şi bugetul acestora, făcându-le de câteva ori mai scumpe decât dacă lucrarea ar fi fost contractată direct de proprietarul clădirii şi firma de construcţii.
Riscul de cutremur este doar un mic exemplu, socialiştii care roiesc în jurul statului şi a banului public abia aşteptând o criză a gazelor, o criză a grâului, o iarnă grea ca să declanşeze „starea de necesitate” şi să dea drumul la abuzuri şi agresiuni împotriva contribuabililor. Deşi pare periculos ceea ce spun, în momentul de faţă îmi doresc pentru România un cutremur mare, o iarnă cumplită şi alte câteva calamităţi naturale. Poate aşa ne dăm seama cât de mult ne minte statul şi ce jaf de resurse practică. Poate aşa ne scapă de ciuma asta care este socialismul şi ne împinge şi pe noi pe calea normalităţii şi a asumării responsabilităţii individuale pentru tot ceea ce facem acum şi în viitor. Doar un cutremur din temelii ne va arăta că statul nu îi poate salva pe mulţi şi că socialismul este la fel de util ca apa în bocanci.
Criza începe în sfârşit să îşi arate colţii în România. Sărăcia, mizeria, disperarea împing în stradă pe cei obişnuiţi cu un anumit standard de viaţă care acum este puternic afectat de măsurile de austeritate la care este „obligat” guvernul de grupurile de interese din jurul său ce nu doresc cu nici un chip să intre în criză şi să fie solidare cu toţi ceilalţi.
Socialiştii şi sindicaliştii au devenit mai activi ca oricând, intoxicând populaţia cu tot felul de sloganuri care le-a adus faima şi le-a îngroşat tagma de adepţi, lovind în „ticăloşii şi imperialiştii” de antreprenori. Au început deja să instige la mişcări sociale organizate, să apere cu tot felul de argumente, care mai de care mai hilare, o serie de „drepturi” câştigate (eu aş spune mai degrabă „păstrate şi rafinate” în timp) în dauna antreprenorilor sau a sectorului privat: contractul de muncă pe perioadă nedeterminată, salariul minim pe economie, venitul mediu garantat, contractul colectiv de muncă.
Raporturile de muncă de pe piaţa liberă sunt puternic alterate de Codul Muncii şi legile similare care se referă la acestea (vezi aici). Statul a decis că este oportun să intervină în relaţia contractuală dintre angajator şi angajat, plasând o serie de riscuri şi probleme ale angajaţilor în spinarea antreprenorului (această intervenţie nu e nouă şi îşi are originile în New Deal din perioada Marii Crize din SUA).
Contractul de muncă pe perioadă nedeterminată este un contract practicat cu precădere în instituţiile publice. Economia privată reconsideră serios, mai ales acum în perioadă de criză, contractul pe perioadă determinată. Cei care lucrează la stat îşi văd serios ameninţată „căldura” postului lor printr-o astfel de opţiune. Prin comparaţie, contractul pe perioadă determinată presupune asumarea unor riscuri importante pentru angajat, riscuri cu care este mai puţin obişnuit atunci când lucrează pentru stat: riscul de a rămâne fără un loc de muncă, riscul de a fi mutat după o perioadă într-un alt departament pe un alt proiect, riscul de a fi obligat să te reprofilezi sau să îţi schimbi specializarea (riscuri ce acum se află la angajator).
Pe piaţa liberă un contract pe perioadă nedeterminată ar avea puţine şanse de izbândă în faţa antreprenorilor (fără ajutorul din partea statului). Antreprenorii din mediul privat sunt mai puţin dispuşi să îşi asume angajarea unora ce ulterior vor fi greu scoşi apoi de pe posturile lor (dacă se dovedesc incompetenţi). Contractul pe perioadă nedeterminată este puternic creator de hazard moral pentru angajat, îl privează pe angajator de posibilitatea de a-şi împrospăta echipa atunci când ea se uzează, intră în rutină sau devine prea comodă în a accepta unele schimbări. În baza unui astfel de contract, salariul plătit nu reflectă cu adevărat participarea angajatului la procesul de producţie şi nu este corelat direct cu productivitatea acestuia (în care se include şi asumarea unor riscuri transferate nedrept în spinarea antreprenorului). Un contract pe perioadă determinată trebuie însă să ofere un salariu mai mare celui angajat pentru că include şi riscurile menţionate. Cei angajaţi la stat, cu contracte pe perioadă nedeterminată cu precădere, este normal să aibă un salariu mai mic decât cei din mediul privat angajaţi pe perioadă determinată. Din păcate, salariile mai mici de la stat sunt completate de tot felul de mecanisme prin care puterea funcţiei publice le oferă (de exemplu, nici un contract nu se semnează fără „acordul” şefilor ce lucrează pe perioadă nedeterminată cu statul).
Argumentele socialiştilor împotriva contractelor pe perioadă determinată sunt în mare parte incorecte şi vizează: incertitudinea unor astfel de contracte pentru cel angajat care se vede în „imposibilitatea” de a face planuri pe termen lung (se uită însă mereu că DOAR antreprenorul operează cu incertitudinile inerente pieţei şi mai este nevoit să preia şi incertitudinile şi problemele din relaţiile de muncă) şi de lipsa unei puteri de negociere cu antreprenorul din partea angajatului (se uită că antreprenorul apelează la un angajat pentru că fără efortul şi competeneţele acestuia el ar avea probleme mari, fără a transfera prea multe din incertitudinile afacerii sale asupra angajatului său).
Sistemele de stat birocratice sunt organizate pe nivele de putere şi poluri de influenţă. „Democraţia” în instituţiile de stat diferă de cea din instituţiile private unde antreprenorul (deşi blocat de tot felul de prevederi din Codul Muncii) poate renunţa la angajaţii săi. Este totuşi o iluzie că un contract de muncă pe perioadă nedeterminată te fereşte de o eventuală decizie „politică” de a fi dat afară dintr-o astfel de instituţie. Chiar dacă cu greu te poţi atinge de un astfel de angajat atunci când ai puterea în mână (pe care ai „obţinut-o” bineînţeles prin pârghii „democratice”), există suficiente metode de a scăpa fără prea multă bătaie de cap de cel care îţi stă în „coaste”. Nu perioada nedeterminată din contract te apără împotriva unor toane ale şefilor sau împotriva unor abuzuri asupra angajatului din partea angajatorului.
Apărând astfel de principii (lipsa unei scadenţe într-un contract de muncă), statul impune angajatorului condiţii inacceptabile pentru activitatea sa. În cazul funcţiilor publice, birocraţia şi corupţia este sporită, în măsura în care salariile mai mici sunt compensate de alte câştiguri adiacente care nici ele nu presupun incertitudine (banii din care se plătesc proiectele publice semnate de pixul funcţionarului sunt bani cerţi). Performanţa se erodează rapid în spatele posturilor călduţe apărate de legislaţia muncii. Oricât de stufoasă şi complexă ar fi legea, ea nu poate să îl apere mai bine pe un angajat de abuzuri decât contractul de muncă particularizat la situaţia sa (de cele mai multe ori statul are nevoie de acest contract doar pentru a fiscaliza munca). Munca, valoarea, creativitatea, competenţele reale trebuie apreciate cu adevărat iar acest lucru nu poate fi posibil în cazul contractelor de muncă pe perioadă nedeterminată. Este nedrept ca angajatului să i se lase toată opţiunea de a mai continua sau nu colaborarea cu un anumit angajator.
Într-o economie de piaţă autentic capitalistă balanţa de putere trebuie înclinată cu precădere în favoarea angajatorului (privat sau public). Valoarea inestimabilă şi sursa sigură de progres a unei naţiuni este masa de antreprenori dispuşi să îşi asume riscurile pieţei şi să pună la bătaie creativitatea lor, ingeniozitatea lor, capitalul acumulat. Doar ei pot remorca întreaga naţiune, o pot scoate din criză cu adevărat şi pot oferi o şansă de prosperitate tuturor, proporţional însă cu riscurile asumate. Doar ei pot reduce şomajul şi pot crea locuri de muncă.
Comentarii recente