Avem un buget deficitar. Avem un stat falimentar. Nu avem nici vinovaţi şi nici responsabili de situaţia actuală. Nu avem soluţii la situaţia actuală şi nici viitor luminos în faţa ochilor.
România, una dintre ţările europene cu cele mai puţine reforme structurale (adică prea mult stat), rămâne tributară viziunilor asistenţiale ale politicienilor care au condus-o de-a lungul timpului şi care nu s-au putut desprinde de filozofia socialistă, ce lasă prea puţină responsabilitate individului (şi, evident, bani în buzunar la fel de puţini) şi încarcă cu virtuţi false politicile publice iniţiate şi dezvoltate de la centru (pe banii luaţi cu japca prin impozite şi taxe tot mai sufocante şi tot mai mari). Această filozofie socialistă ne îndobitoceşte zi de zi cu mesaje care arată ticăloşia omului, lăcomia lui, hoţia şi perversitatea sa şi ascunde adevărata faţă a umanităţii care este departe de această viziune sumbră cu care ne înspăimântă zi de zi fanaticii politicilor publice. Ne suceşte minţile cu externalităţile negative ale pieţei libere şi iniţiativei private, trecând în subsidiar pe cele pozitive (dominante în orice context).
Statul asistenţial român (rămas mult în urmă sau mult prea aproape de Republica Socialistă România în punctele sale esenţiale) s-a confruntat cu una din crizele sale profunde, care îl împing încet dar sigur spre faliment şi care arată, încă odată, cât de vulnerabilă este această construcţie amorfă ridicată pe banii tuturor şi împotriva voinţei multora dintre noi (ea evoluează natural către tot mai mulţi asistaţi şi administratori ai sistemului şi tot mai puţini contribuabili ce plătesc pentru funcţionarea sa). Acest stat (a se citi gaşca de indivizi erijaţi în „salvatori naţionali” şi aleşi prin vot „legitim” contra găleţi, geci, brichete şi ţuică) a amânat la nesfârşit reformarea sa, menţinând şi rafinând sistemul de spoliere prin minciună şi promisiuni deşarte care nu au adus mai multă bunăstare ci, dimpotrivă, taxe şi impozite mai mari, deficite mai mari, grad de îndatorare mai mare.
Acest sac fără fund numit stat nu mai ştie cum să jongleze cu resursele sale. Nu mai ştie cum să le împartă „mai bine”. „Mai bine”, în primul rând, pentru cei care împart aceste resurse, care lucrează pentru stat şi care dijmuiesc cea mai mare parte din resurse. Mai puţin bine pentru cei care ar trebui să beneficieze de aceste resure (elevii, studenţii, pensionarii, bolnavii, săracii, handicapaţii, veteranii de război) şi mai puţin bine pentru cei de la care sunt furate aceste resurse prin instituţia numită „taxe şi impozite”. Acest stat nu mai ştie cum să îşi stabilească şi cum să îşi construiască bugetul. Nu mai înţelege de ce pensionarii de pe vechiul sistem ar trebui să fie o prioritate absolută pentru el şi de ce bugetul ar trebui să înceapă cu această categorie de cheltuieli fixe dar importante ca pondere. Le doreşte moartea, le grăbeşte moartea şi îi obligă să lucreze cât mai mult pentru a beneficia cât mai puţin de rezultatul muncii lor, deşi ceea ce primesc ca pensie este cu mult sub ceea ce au cotizat iniţial în anii de activitate. În loc să aibă grijă de cotizaţiile lor, statul ridică acum din umeri şi îi consideră, pe nedrept, vinovaţii morali ai falimentului către care se îndreaptă.
Moştenind un sistem socialist de pensii, statul a întârziat să aplice măsuri dure de transfer al responsabilităţii bătrâneţii către individ şi către familia sa. A continuat să creadă că, lărgind baza de impozitare şi crescând contribuţiile sociale (ca procent), va ajunge la un echilibru între intrările şi ieşirile de resurse. Statul a continuat să îi considere pe parlamentari, poliţişti, militari şi securiştii din serviciile secrete categorii sociale care nu trebuie să cotizeze la sistemul public (deci alţii trebuie să plătească pentru ei) dar care trebuie să aibă cele mai mari pensii din sistem. A adăugat noi şi noi facilităţi pentru beneficiarii sistemului public de pensii fără a avea resursele necesare şi împovărând nedrept populaţia activă.
Deşi ne minte că ne garantează o pensie „decentă” din ceea ce cotizăm şi ne păcăleşte că ne dă înapoi cel puţin ceea ce cotizăm actualizat, statul continuă să ne oblige să plătim bani ce se duc nu către investiţii sau plasamente profitabile ci către pensionarii actuali. Ne taie libertatea de a ne lua propria existenţă şi propriul viitor în mâini şi de a putea decide doar noi cum să ne plasăm veniturile actuale pentru ca la pensie să putem beneficia nu doar de rodul economiilor pe care le-am făcut în timp dar şi de un profit justificat în acest caz.
Menţinerea sistemului public de pensii în forma sa actuală (cu obligativitatea contribuţiei din salariu dar şi cu facilităţile pentru tot felul de categorii speciale de pensionari) va adăuga noi şi noi deficite care vor necesita credite suplimentare, pentru care se vor plăti dobânzi tot mai mari. Ele nu vor putea fi acoperite decât printr-o scădere a calităţii altor servicii publice, văduvite de resursele aferente (sănătate, educaţie) dar şi printr-o impozitare mai mare a celor care susţin financiar sistemul. Această politică va perpetua sărăcirea continuă a tuturor (atât a asistaţilor dar şi a celor care îi susţin pe ei din veniturile lor, cel mai bine continuând însă să o ducă administratorii sistemului, adică reprezentanţii statului) şi ne va îngropa încet şi sigur într-o mizerie din care cu greu vom mai putea ieşi.
Singura soluţie viabilă rămâne sistemul privat de pensii şi asumarea individuală a destinului personal şi a responsabilităţii totale pentru deciziile şi acţiunile pe care le întreprindem (care vizează, inclusiv, un orizont de timp mai îndepărtat, care este viaţa de pensionar). Statul trebuie să ne lase liberi să ieşim la pensie atunci când vrem şi când considerăm că am acumulat suficient pentru a putea duce o viaţă decentă. Statul trebuie să pună presiune mai mare pe fiecare familie să aibă grijă de membrii săi chiar şi atunci când ajung la o anumită vârstă care nu le mai permite prea multă acţiune. Statul trebuie să încurajeze printr-o fiscalitate redusă iniţiativele private în construcţia de azile private de bătrâni, cluburi private pentru pensionari, bazele de tratament, spitalele şi cantinele private destinate acestor categorii sociale. Statul trebuie să insufle mai multă încredere în piaţa liberă şi în iniţiativa privată de a prelua o bună parte din povara asistenţei sociale pentru pensionari. Să lase piaţa de capital să preia economisirile noastre, să le multiplice şi să ne asigure că suma pe care o vom primi din conturile noastre este cel puţin identică (în termeni actualizaţi) cu ceea ce am depus acolo. Să nu ne mai considere proşti şi incapabili în a vedea singuri de viitorul nostru şi de averea noastră. Iar pentru cei pensionaţi până acum pe vechiul sistem să îşi asume întreaga responsabilitate şi să nu îi mai trimită la moarte cu un cinism asemănător dictatorilor socialişti.
Să nu ne mai lăsăm păcăliţi de reprezentanţii statului care este clar de ce apără cu atâta înverşunare un sistem asistenţial din care ei ies întotdeauna în avantaj pe spinarea asistaţilor şi contribuabililor. Să sancţionăm din răsputeri orice încercare a socialiştilor de a apela la solidaritate noastră socială, egalitate de şanse şi alte sloganuri populiste prin care să justifice această hoţie ce ne goleşte buzunarele în modul cel mai pervers posibil.
Toată lumea aşteaptă cu înfrigurare momentul în care trendul prăbuşirii economice se va schimba. Doar cei creduli şi fanatici ai statului vor atribui acest succes politicilor publice şi nu pieţei libere. Socialiştii dar şi guvernanţii atenţi la imaginea lor publică şi la sondaje abia asteaptă să răcnească din toţi rărunchii cu bucurie disimulată: „Am invins!!!”. Până se va întampla acest lucru guvernanţii se pregătesc să ne mai ţintuiască la pământ (de parcă nu ne-am chircit destul) cu o nouă „centură de siguranţă” de vreo 10 – 12 miliarde de euro (nici ei nu ştiu exact pentru că nu au o strategie clară dar pe noi ne mint că ştiu sigur ce vor să facă) care să acopere, chipurile, deficitele inerente ale economiei româneşti generate de acele costuri fixe pe care nu le mai pot scădea (datorită problemelor sociale pe care le-ar genera o astfel de măsură).
Între aceste costuri „fixe” reprezentanţii statului scot în faţă în mod meschin pensiile unui sistem public falimentar prin modul de funcţionare. Sunt lasate deoparte, în mod voit, cheltuieli cu alte servicii mai puţin utile cum ar fi securitatea, consulatele din strainatate sau armata (participarea noastră absolut inutilă acum în Afganistan) dar şi cele cu achiziţiile publice, „investiţiile” statului (în semne de circulaţie tridimensionale, treceri de pietoni pictate în culorii şi semnalizate pe toate trotuarele adiacente cu picturi similare) sau cu diferite politici publice absurde (imaginea de tara, participări la târguri internaţionale).
Fondul Monetar Internaţional deja atrage atenţia că va refuza să mai finanţeze deficite publice, sesizând pericolul care se ascunde în spatele unei astfel de strategii, falimentare chiar şi pentru o asemenea instituţie. Statul, prin reprezentanţii săi, se încăpăţânează să pună în prin plan interesele sale şi să arunce în derizoriu iniţiativa privată. Eşecul sistemelor socialiste (unele dintre ele terminate violent şi dramatic) a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că prosperitatea nu poate veni din intervenţionism şi de la stat. În România creditul privat, care a încins economia în anii de dinainte de criză, este acum înlocuit de creditul guvernamental ce se încăpăţânează să creeze prosperitate şi creştere economică (gândiţi-vă dacă sectorul privat ar fi avut oportunitatea să se împrumute el de 20 de miliarde de Euro la condiţiile de la FMI cât de repede am fi ieşit din criză). Dezvoltarea pe credit privat era mai sănătoasă decât cea actuală pe credit guvernamental (chiar dacă amândouă sunt la fel de iluzorii). Apărătorii statului (socialişti cu acte în regulă) ridică osanale împrumuturilor externe contractate de guvern şi pun la zid, pe nedrept, ţări care se încăpăţânează să aplice reţeta falimentară a FMI (a se vedea Ungaria care recent a renunţat la împrumut şi pe care „specialiştii” din România – a se citi socialiştii din România – o şi vedeau în faliment). Acest împrumut, pe care statul în expandează de pe o zi pe alta, nu rezolvă problemele structurale ale României ci doar le amână pe mai târziu, pe un termen nedefinit şi complicându-le pentru că adaugă la problemele existente şi problema datoriei externe şi a serviciului acesteia. Această expandare a statului pe datorie (şi nu pe una de dimensiuni reduse) ne va întoarce cu mulţi ani înapoi şi ne va bloca orice şansă de a mai însemna ceva ca naţiune.
Sistemul de pensii, sistemul de sănătate şi sistemul de educaţie se vor însănătoşi doar dacă vor deveni iniţiative private cu adevărat. Doar dacă va exista o concurenţă reală în aceste sectoare şi doar dacă vom avea deplină libertate să decidem pentru tipul de sistem dorit (public sau privat). Doar dacă responsabilitatea educării noastre şi a copiilor noştri, a sănătăţii şi a pensiei vor fi transferată în totalitate către fiecare dintre noi. Pentru reformarea acestora şi pentru reducerea cheltuielilor inutile ale statului nu avem nevoie de nici o centură de siguranţă. Avem nevoie de voinţă politică şi de mai puţin socialism în acţiunile guvernamentale. Orice pas înapoi în favoarea statului reprezintă înglodarea în şi mai multe datorii, sărăcie şi mai mare, polarizarea societăţii… pe scurt moartea noastră a tuturor.
Dacă cineva crede că aceste împrumuturi contractate de stat vor aduce investitori străini mai mulţi se înşeală amarnic (nu există nici o corelaţie pozitivă puternică între cele două fluxuri). Dacă cineva crede că astfel de împrumuturi pe care statul le face în numele nostru aduc prosperitate se înşeală şi mai amarnic pentru că ele vor fi recuperate ulterior (în perioada de avânt economic) din impozite şi taxe mai mari (deci ne salvează acum din criză pentru ca apoi să trăim tot într-o criză dar sperând că de dimensiuni mai mici). Aceste „centuri de siguranţă” sunt o siguranţă pentru stat nu pentru noi. Sunt o siguranţă pentru cei care îndeasă mâna în banul public şi îl sifonează în cele mai perverse moduri. Din cauza acestor centuri de siguranţă aplicate permanent peste gura pieţei private şi peste gura celor care vor să fie creativi, inovativi şi să îşi asume riscuri cu adevărat, înotăm în mocirla în care ne găsim şi din care pare că nu mai ieşim. Statul nu multiplică capitalul ci doar îl redistribuie în societate pe criterii absolut arbitrare şi abuzive (fie ca ajutor social şi sub formă de contracte grase şi prost controlate atât în fază de construcţie cât şi în fază de exploatare). Orice creştere de impozite şi taxe pentru a putea expanda statul (sau a-l menţine constant şi în perioade de declin economic) prin credite oferite de instituţii financiare internaţionale (tot publice şi ele) atrofiază economia. Prin politicile publice de orientare socialistă aplicate României (în care se includ şi aceste „centuri de siguranţă care ne ţintuiesc în noroi), am reuşit performanţa să prelungim criza şi să o adâncim şi mai mult. Procedăm cu aceste „centuri de siguranţă” ca şi cu şoselele din România: în loc să facem autostrăzi, trăim cu iluzia că reducem accidentele dacă limităm viteza la 30 – 50 Km la oră, dacă pictăm frumos trecerile de pietoni şi dacă instalăm radare prin tufişuri şi camere video pe marginea drumului.
Această criză a scos la iveală problema majoră a României: prea mult stat în economie şi prea puţină iniţiativă privată. Prea mulţi lăudători ai politicilor publice şi ai statului asistenţial şi prea puţini întreprinzători cu adevărat conectaţi la piaţa liberă (exclud din această categorie pe cei care depind de stat ca lipitorile sau căpuşele de sânge). Prea mulţi dependenţi strict de banul public şi prea puţini care să înţeleagă riscul şi incertitudinea cu adevărat. Prea mulţi sindicalişti, salariaţi şi prea puţini antreprenori. Prea multe impozite şi taxe şi prea puţine bunuri publice de calitate livrate de un stat falimentar. Prea multe dobânzi la împrumuturi externe pe care noi nu le vedem că produc ceva util pentru noi.
Trăim vremuri de mare restrişte şi cumpănă, prost gestionate de un stat (de fapt de o şleahtă de oameni aflat în spatele său) incapabil să identifice corect nevoile societăţii pe care pretinde că o apără şi o păstoreşte. Se vorbeşte pe la toate colţurile de solidaritate socială, de echitate în a împărţi necazul tuturor şi proporţional cu bunăstarea din timpurile de avânt economic.
Când vezi însă modul gregar şi absolut sălbatic cu care reprezentanţii aleşi se aruncă pe banul public începi să te întrebi a cui este de fapt această criză în care am intrat şi din care ne găsim cu greu limanul. Firmele care lucrează cu statul înregistrează profituri ca şi până acum din tot ceea ce vând statului la preţuri scăpate de sub orice control, băncile înregistrează profituri din distribuirea unui bun public (banul) cu precădere către statul îngropat în deficite. La toate acestea se adaugă şi tagma instituţiilor publice prin care statul pune în aplicare planul său de „ieşire din criză”, adică de spoliere a economiei reale. Datul afară din aceste instituţii a bătătorit drumurile către cei care deţin puterea şi care din vârful unui pix pot decide soarta unei familii disponibilizând membrii săi (de buzunare ce să mai vorbim).
Dintre aceste instituţii publice, cele mai absurde şi cele mai inutile sunt serviciile secrete. Statul român este cel mai bine păzit din lume deşi nu ştiu ce mari secrete mai are de ascuns în momentul de faţă. Este statul care îşi permite să aloce resurse importante (numai în bugetul din 2010 bugetul alocat este cu 40% mai mare decât în 2009 şi a ajuns la cifra de circa 2 miliarde lei, aproximativ jumătate de miliard anual). În cei 20 de ani de la Revoluţie aceste servicii secrete au supt din averea noastră cel puţin 10 miliarde de Euro, bani mai mult decât suficienţi pentru a termina autostrăzile din România. Dacă în 1989 fosta Securitate a lui Ceauşescu număra 11.000 de agenţi în 2010 serviciile secrete totalizau cu 1.000 de agenţi mai mult. Este de-a dreptul hilar să faci referendum în România pentru a reduce parlamentarii de la 500 la 300 dar laşi neatinsă (chiar înfloritoare) tagma serviciilor secrete.
Absurditatea este cu atât mai mare cu cât aceste servicii nu au ce să mai păzească. România nu mai are secrete de stat ce să necesite astfel de cheltuieli şi dotări (totul este deja cartografiat din satelit de americani şi de ruşi). Aceste servicii se suprapun în momentul de faţă peste serviciile de tip poliţie, limitându-se cu precădere la paza demnitarilor sau la a face loc în traficul mult prea aglomerat din Bucureşti pentru care niciodată nu s-au găsit bani sau soluţii. Mărirea exponenţială a bugetului acestor instituţii nu a dus la diminuarea violenţelor sau la o mai mare siguranţă pe străzi. În continuare poţi fi omorât în plină stradă, poţi fi atacat cu sabia sau cu toporul în trafic sau poţi fi făcut bucăţele şi ambalat într-un geamantan. Aceste servicii nu au cum să ştie dinainte ce e în mintea unui om şi pot să ofere doar o protecţie disimulată pe care noi o plătim foarte scump.
De ce „ne” trebuie totuşi astfel de servicii? La umbra lor s-au desfăşurat tot timpul „misiuni” speciale (unele cu caracter de contrabandă ca în cazul celebru „Ţigareta”), secretul naţional ce le învăluie este un paravan excelent pentru a ascunde de ochii opiniei publice contractele derulate de către aceste instituţii din banul public, informaţiile obţinute în urma orelor de ascultare a telefoanelor private pot fi foarte utile în a dejuca intenţiile adversarilor de a prinde niscaiva putere. Sunt utile astfel de servicii pentru a asigura liderii politici că „baia de mulţime” ocazionată de diferite tăieri de panglici nu se transformă într-o „baie de scuipat” sau de „ouă stricate”. Aceste servicii secrete plătite gras din banul public nu sunt decât o rămăşiţă a puterii socialiste (nu diferă cu nimic de fosta Securitate pe scheletul căreia s-au construit), pe care actualii guvernanţi (tot socialişti şi ei până în măduva oaselor) nu au puterea sau curajul să le facă să dispară definitiv din existenţa noastră. Niciodată aceste servicii nu au dezvăluit decât ce trebuie şi când trebuie, nu au redus la tăcere decât pe cine trebuie, fiind absolut inutile contribuabilului român care plăteşte taxe în creştere pentru a le menţine neatinse şi înfloritoare.
Dacă vrem să ieşim din criză trebuie să punem rapid pe butuci astfel de instituţii anacronice care nu au intrat şi nu vor intra niciodată în vreo criză, la adăpostul unui „stat” (a se citi şleahtă aleasă prin „voinţă populară corectă”) care este singurul interesat în existenţa lor. Fără astfel de instituţii absurde vom avea cu siguranţă mai puţini ticăloşi în piaţa liberă (cei care există natural acolo supravieţuiesc cu sau fără ele) pentru că vor dispărea ticăloşii preocupaţi de „siguranţa naţională”.
Apariţia şi dezvoltarea statului a coincis cu dezvoltarea unei doctrine politice şi economice care să descrie şi să încerce să legitimeze intervenţia sa în viaţa noastră. Intervenţia statului în economie se bazează pe un procedeu simplu: cu arma la tâmpla noastră statul bagă mâna uşor în buzunare şi extrage de acolo o sumă de bani lăsându-ne mai săraci decât eram înainte. Ne minte apoi că acei bani îi va folosi pentru a ne proteja de alţi ticăloşi care vor să ne pună pistolul la tâmplă pentru a ne lua banii (alţii decât statul dar care nu sunt cu nimic mai virtuoşi decât el procedând într-un mod absolut identic pentru a pune mâna pe averea noastră). În realitate nu poate să facă acest lucru şi nici nu îl interesează prea tare soarta noastră.
Pentru a putea masca şi disimula această hoţie, statul pedalează mult pe ideea de patriotism, interes naţional, naţionalism, glie străbună, ţel comun. Ne face să ni se încreţească obrazul de mândrie naţională atunci când scoate de la naftalină câteva tancuri, rachete, elicoptere şi ne uimeşte cu forţa sa de apărare, cu unităţi de luptă defilând care mai de care mai războinic pe sub drapelul naţional şi cu fanfare strălucitoare recitând cu foc imnuri de luptă mobilizatoare. Întotdeauna statul a găsit, în primul rând, susţinători înfocaţi în naţionalişti. În cei care cred că doar simpla apartenenţă la o rasă sau la o naţiune te face mai deştept şi superior altor rase sau naţiuni.
Statul a ştiut întotdeauna să cultive atent o istorie din care să reiasă clar bunăstarea şi liniştea pe care a adus-o întemeierea sa. O istorie plină de eroi, fapte măreţe, bătălii grandioase din care lipsesc toate ticăloşiile săvârşite la umbra sa. Statul este o creaţie amorfă apărută în diferite stadii şi care în lumea modernă a atins apogeul rafinării sale (dilema actuală este aceea că dacă mai vrem să dezvoltăm ceva la această creaţie ajungem într-un socialism pur). El este format din ansamblul de reglementări ce legitimează agresiunea sa şi de instituţii care duc la îndeplinire agresiunea sa. Statul există şi funcţionează pentru că are în spate combatanţi zeloşi care câştigă de pe urma oricărei acţiuni sau politici derulate în numele statului. Statul înseamnă putere delegată în mâna unui număr restrâns de favorizaţi ai societăţii, putere care se întoarce întotdeauna în favoarea celor care o deţin (se transformă în profituri personale care îmbracă cele mai variate forme).
Pe lângă forţa sa de persuasiune similară violenţei pure prin care ne convinge zi de zi să cedăm din averea noastră (încercaţi să nu vă plătiţi impozitele către stat şi veţi vedea pe pielea dumneavoastră riposta statului), statul a reuşit să ne „convingă” să pornim la luptă şi să murim pentru a-l salva. Atraşi ca muştele de lumină sau forţaţi de luciul armei şi eficienţa arcanului, mulţi oameni simpli şi fără educaţie au căzut în „plasa” statului şi s-au aruncat în mizeria războaielor convinşi fiind că aşa îşi vor găsi bunăstarea. Pentru a-i convinge pe cetăţenii săi să accepte de bunăvoie riscul de a fi ucis, statul a apelat la cele mai mârşave mecanisme (este cunoscută drama femeilor din China mai ales în cel de-al doilea război mondial provocată de hoardele de soldaţi japonezi), închizând ochii la ticăloşiile fără margini săvârşite în numele său. Războiul şi armata au fost privite întotdeauna ca ceva onorant. A muri pentru un ideal, fie şi unul complet idiot şi lipsit de sens, este văzut ca ceva înălţător şi nu la îndemâna oricui.
În spatele acestor războaie s-au ascuns întotdeauna interese meschine ale unor grupuri de factură socialistă (îmi vine acum în minte războiul stupid dintre sârbi şi croaţi soldat cu multe victime de ambele părţi, care acum se chinuie din răsputeri să se reunească sub acelaşi drapel, cel al Uniunii Europene). Aceste interese meschine au constat fie în dezvoltarea unor industrii de război aducătoare de profituri semnificative (piaţa privată a fost suprimată forţat), fie în putere absolută asupra unor regiuni, populaţii şi resurse. În timp ce instigau masele să pornească la luptă şi să moară iubindu-şi patria, socialiştii din spatele războaielor îi sărăceau prin inflaţie, prin rechiziţii făcute în numele războiului sau prin alte mecanisme violente (să nu uităm ce a făcut Hitler evreilor, ţiganilor şi altor rase considerate de el inferioare).
În lumea modernă în care trăim, legătura între state (naţionalism), socialism şi războaie este una directă. Statele au nevoie ca de aer de conflicte armate pentru a-şi justifica sensul în faţa celor slabi de înger. Socialiştii au nevoie de războaie şi de state pentru a putea să îşi îmbunătăţească radical poziţia în societate şi averea. Războaiele întăresc rolul statului în economie şi îl fac indispensabil. Cu cât acest rol este minimal, cu atât probabilitatea unor conflicte va scădea radical. Armata rămâne apanajul celor slabi, al celor care nu pot sau nu vor să se ia la trântă cu piaţa liberă şi care preferă acel post călduţ şi bine plătit pe care îl oferă cariera militară. Deşi statele au fost create pentru a ne apăra de ticăloşi, ele au adăugat şi mai mulţi ticăloşi în ecuaţie. Ticăloşi care nu au ezitat să investească banii noştri în rafinarea armelor cu care să pornim la luptă unii împotriva altora, zumzăind cu mândrie pe buze imnul naţional şi sperând se ne aflăm de partea celor care vor obţine victoria (chiar dacă aceasta însemna să înfig baioneta într-un seamăn de-al meu).
Pe buzele tuturor politicienilor flutură cuvântul „reformarea statului„, foarte puţini înţelegând ce înseamnă practic acest lucru. Cei mai mulţi politicieni care au afaceri înfloritoare cu statul sau care sunt plătiţi regeşte de către stat pentru tot felul de munci prin „comitete şi comiţii” (incluzând aici şi banii de diurnă pentru orice deplasare în străinătate), reformarea statului înseamnă redenumirea unui minister, alipirea unui minister de un alt minister sau reducerea numărului de parlamentari sau funcţionari publici, sau înlocuirea miniştrilor mai puţin „competenţi” cu alţi miniştri posibil mai „competenţi”.
Adevărata reformă a statului încă nu s-a pornit în România şi va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până când vom ajunge să fim conduşi de oameni care înţeleg cu adevărat cum funcţionează economia şi de ce măsuri ar fi nevoie pentru ca prosperitatea noastră să devină una reală şi durabilă. Singura reformă a statului care se impune într-o ţară ce pluteşte încă în socialism şi care are o economie de piaţă disimulată este cea de minimalizare a statului. De retragere cât mai mult posibil a acestuia din tot ceea ce înseamnă economie reală şi piaţă liberă.
Măsurile de reformă autentică a statului (în sensul minimalizării) pe care le propun aici şi acum vizează următoarele aspecte:
-
Diminuarea semnificativă a fiscalităţii (reducerea TVA, reducerea contribuţiilor sociale, a contribuţiilor la ajutorul de şomaj, reducerea cotei unice de impozitare, eliminarea impozitului forfetar)
-
Simplificarea relaţiei mediului de afaceri cu statul (reducerea raportărilor şi documentelor ce trebuie depuse la administraţiile financiare, introducerea unui sistem informatizat de ultimă generaţie, simplificarea sistemului de autorizare din diferitele domenii).
-
Tranparenţă mai mare în controalele efectuate de către autorităţile de stat;
-
Obligativitatea ca toate achiziţiile publice, indiferent de valoarea lor, să fie derulate prin sistemul electronic de licitaţii;
-
Impunerea prin Constituţie a unui deficit bugetar maxim de 3% din PIB;
-
Limitarea prin lege a datoriei publice (atât la bugetul de stat cât şi la bugetele locale) la maxim 25% din PIB;
-
Diminuarea numărului de ministere şi agenţii aflate în subordinea lor (un număr de maxim 10 ministere ar fi de ajuns);
-
Transparentizarea activităţii serviciilor secrete pe partea de buget, număr de angajaţi, cheltuieli cu achiziţiile efectuate de către aceste servicii secrete;
-
Eliminarea completă a statului din proiectele de infrastructură, intervenţia sa fiind limitată la promovarea proiectului la nivelul comunităţilor de afaceri, organizarea licitaţiilor pentru concesiunile care vor fi acordate companiilor de proiect, preluarea ulterioară a proiectelor de infrastructură (după o perioadă de exploatare convenabilă operatorilor privaţi şi doar dacă proiectul nu poate fi listat şi vândut pe bursă);
- Privatizarea integrală a sistemului de educaţie universitar / institute de cercetare şi retragerea completă a statului din educaţie şi cercetare. Eliminarea sistemului public de burse de studiu şi încurajarea unui sistem privat de burse prin facilităţi fiscale acordate firmelor private care susţin financiar studenţii (sau elevii de liceu) cu adevărat valoroşi şi importanţi pentru aceste organizaţii.
- Privatizarea integrală a sistemului de sănătate şi eliminarea obligativităţii de a cotiza doar la sistemul public de sănătate (indivizii să poată decide liber dacă doresc să cotizeze la sistemul public sau la unul privat);
- Eliminarea obligativităţii de a cotiza la un sistem public de pensii. Sistemul public de pensii să fie eliminat treptat fiind înlocuit complet de un sistem privat de pensii;
- Reducerea asistenţei sociale a statului şi crearea unui cadru legislativ coerent care să susţină activitatea de mecenat şi sponsorizare a firmelor private. Prin aceste măsuri de stimulare fiscală a filantropiei private o serie de servicii sociale şi de caritate vor fi preluate de fundaţii private, ONG-uri, biserici.
- Eliminarea statului din activităţi de tipul protecţia consumatorului, protecţia concurenţei, protecţia mediului înconjurător, promovarea turismului, dezvoltare rurală sau regională, egalitate de şansă, drepturile omului, promovarea imaginii de ţară;
- Diminuarea drastică a numărului de ambasade în străinătate şi a angajaţilor în cadrul acestor instituţii.
Aceasta este o listă care conţine câteva măsuri cu adevărat reformatoare pentru economia românească şi aducătoare de bunăstare pe termen lung. Cu cât intervenţia statului este mai sufocantă, cu atât piaţa liberă moare şi fiecare dintre noi vom da faliment. Statul salvator şi asistenţial este doar în aparenţă o soluţie pentru bunăstarea noastră. Un socialist sau un fanatic al politicilor publice (oricât de liberal ar fi el) ar considera adevărată nebunie aplicarea unor astfel de măsuri. Din păcate, singurele politici publice cu adevărat benefice pentru economie şi pentru bunăstarea tuturor sunt cele prin care statul se retrage şi lasă locul pieţei libere să le preia (cu bunele şi cu relele sale) din acest rol. Numai printr-un stat minimal, România va putea să îşi găsească şi să îşi pună în valoare avantajele comparative şi cele competitive de care dispune cu adevărat. Iar teama că un stat mai slab implicat în piaţa liberă va încuraja ticăloşiile este una falsă şi alimentată atent şi grijuliu de socialiştii şi de intervenţioniştii dedulciţi la banul public (obţinut uşor şi prin fraudă şi agresiune). Oamenii, cei mai mulţi, nu sunt ticăloşi, nici nemernici şi nici lacomi. Iar piaţa liberă va şti mult mai bine decât statul cum să dezvolte servicii pentru toate categoriile de consumatori.
Comentarii recente