M-am săturat să îi tot aud pe reprezentanţii puterii cum declară plini de mândrie proletară că una dintre principalele măsuri de ieşire din criză a actualului guvern este aceea a PROIECTELOR PUBLICE şi că cei care ne conduc în momentul de faţă (cu nimic mai virtuoşi faţă de toţi cei care ne-au condus până acum) au cheltuit din bugetul statului cel mai mare procent din PIB alocat acestor proiecte.
Ţin să le spun acestor guvernanţi dar, mai ales, celor care îi finanţează pe aceşti guvernanţi din impozitele şi taxele lor, că atunci când am lăsat pe mâna acestora fonduri însemnate (6% din PIB înseamnă cam 6 miliarde de Euro) acei bani sunt aproape aruncaţi pe geam. Nu spun că nu se pot realiza proiecte publice din bani publici ci că, atunci când ele se realizează, fie sunt prost construite, fie soluţia tehnică aleasă e cea mai proastă, fie, ulterior, sunt prost administrate şi se deteriorează rapid. Studiind domeniul acesta al finanţării proiectelor de infrastructură, am constatat faptul că în ţările civilizate s-a depăşit demult stadiul în care noi ne-am împotmolit şi în care STATUL are rolul esenţial în dezvoltarea acestor proiecte (firmele private cel mult pot spera inutil că dacă participă la o licitaţie de construcţie o vor câştiga).
Demagogia este şi mai mare atunci când guvernul a făcut următoarea şmecherie: a impus prin legea bugetului fonduri pentru proiectele statului de ieşire din criză (pe care a şi început să le contracteze prin instituţiile sale supra-politizate) şi apoi după ce a constatat că nu mai are fonduri şi că deficitul bugetar riscă să o ia razna (pentru că s-a întins mult prea mult la aceste proiecte) statul a început să taie la sânge în salarii şi sporuri şi să se împrumute din nou. Banca centrală le vine în ajutor cu ieftinirea refinanţării de la centru, efectul rapid şi direct al dobânzii de referinţă mai mici fiind împrumuturi mai ieftine pentru stat (prin titlurile de stat).
Nu spun că unele salarii şi sporuri nu trebuiau tăiate, dar nu înţeleg de ce ar trebui tăiate sporuri din educaţie (care, cel puţin teoretic, asigură dezvoltarea pe termen lung a unei ţări), de ce pensionarilor nu trebuia să li se indexeze pensia cu inflaţia (care oficial e mult mai mică decât cea reală) şi nu văd cum, cu sporurile tăiate, cei care licitează proiectele statului sunt mai puţin coruptibili sau vor controla mai bine pentru noi utilizarea acestor fonduri. Cu o Curte de Conturi tot mai politizată demagogia creşterii economice prin proiecte ale statului mi se pare şi mai mare.
Împrumutându-se de pe piaţa internă şi, mai nou şi din nou, de pe pieţele internaţionale guvernul invocă această măsură ca fiind inevitabilă pentru că altfel nu vor mai putea fi plătite pensiile şi salariile. De fapt, aceste pensii şi salarii trebuiau plătite cu prioritate şi apoi, dacă mai rămâne ceva, statul trebuia să dezvolte proiectele sale (în criză e bine să faci economii pe toate palierele inclusiv de la investiţii ale statului care oricum spoliază naţiunea). Acelaşi argument populist a fost folosit parţial şi pentru a invoca prezenţa FMI în România.
Cei de la putere spun că nu avem ce să facem şi că trebuie neapărat să ne împrumutăm de pe pieţele internaţionale şi, în acelaşi timp, să continuăm să îi privim ca pe ultimii oameni pe bugetari, pensionari sau studenţi. Pentru ce? Pentru că guvernul actual ţine cu dinţii de proiectele sale pe care nimeni nu le vede, nimeni nu le poate controla şi nimeni nu le poate accesa. E mai uşor să spui că te împrumuţi pentru salarii şi pensii (deh popularitatea) când tu, de fapt, te împrumuţi pentru proiectele acordate în sistem clientelar (că doar asta înseamnă capitalism românesc). Acesta se numeşte domnilor furt calificat din avuţia unei naţiuni (cea care va plăti ulterior pentru îmrumuturile care finanţează proiectele statului actual). Demagogic se numeşte „soluţie din criză” şi populist se numeşte „grija pentru interesul naţional”.
PS: Să nu uitaţi să vă declaraţi veniturile că altfel statul vă amendează!
O nouă „inovaţie fiscală” a unui stat tot mai împovărător pentru mediul privat de afaceri se prefigurează la orizont: impozitul pe profit plătit anticipat. Mecanismul unei astfel de măsuri este foarte simplu şi „ingenios” gândit de către cei care servesc statul dar sunt plătiţi din banii contribuabililor: impozitul se calculează trimestrial pe baza profitului din anul anterior actualizat cu rata inflaţiei şi se plăteşte cu anticipaţie (dacă anul trecut am avut un profit anual de 1000 lei şi inflaţia a fost de 5%, trimestrial valoarea profitului la care se calculează impozit anticipat este de 262,5 lei şi, la o cotă de 16%, antreprenorii vor plăti cu anticipaţie suma de 42 de lei în fiecare trimestru).
Unde este abuzul statului în acest caz? Las la o parte discuţia că orice impozit în sine este un abuz al statului pentru că neplata sa este reclamată agresiv de către stat ca o obligaţie care nu este însă însoţită însă de o obligaţie similară din partea statului (dacă refuzăm să ne plătim impozitele către stat acesta va folosi agresiunea împotriva noastră însă noi nu avem voie să ne revoltăm împotriva modului defectuos în care statul ne cheltuieşte nouă impozitele, în acest caz fiind din nou consideraţi agresori). Statul colectează cu sârg impozitele sale neuitând se ne ameninţe cu ce ni se poate întâmpla dacă nu le vom plăti la timp însă el uită la rândul său să ne prezinte transparent ce face cu aceste impozite.
În primul rând, acest impozit este abuziv prin faptul că statul presupune că antreprenorii vor avea aceeaşi activitate de la un an la altul, desfăşurată cu aceeaşi eficienţă şi profitabilitate. În mod abuziv, antreprenorii vor fi obligaţi să plătească impozit pe un profit pe care nici ei nu au posibilitatea să îl presupună cu certitudine că îl vor obţine în viitor. Statul român, prin guvernanţii săi care puţini dintre ei cunosc specificul antreprenoriatului real (nebazat pe contracte cu statul), înţelege foarte puţin incertitudinea asociată unei afaceri şi faptul că nu poţi prezice niciodată cu exactitate comportamentul pe piaţă al consumatorilor şi al concurenţilor care pot schimba radical profitabilitatea unei companii de la un an la altul. Transformă în mod abuziv un impozit incert (legat de un profit viitor incert) într-o sumă certă, obligând antreprenorii să plătească aceste sume chiar dacă profitabilitatea afacerii lor se poate schimba radical în următoarele luni. Statul prin această măsură arată cât de puţin înţelege din dinamismul afacerilor reale, punând mai presus interesul său decât interesul celor pe care îi reprezintă şi care îi finanţează acţiunile sale.
Acest impozit mai este abuziv şi pentru că presupune o plată anticipată de impozit. Prin această măsură, statul este creditat în mod nejustificat de către companiile private, devenind un beneficiar direct şi nemeritat al efortului acestora de a rezista în piaţă cu orice preţ. Creditarea se face cu costuri inexistente pentru stat (care în loc să se mai împrumute de pe piaţă va primi nişte impozite în avans) şi cu costuri foarte mari pentru companii: este afectată lichiditatea pe termen scurt a sectorului de afaceri, sumele sunt plătite în avans putând fi investite într-un proces de cele mai multe ori mai productiv decât proiectele în care ulterior se gândeşte statul să îngroape aceste impozite. Dacă ulterior impozitul plătit în avans este mai mic, diferenţa ce trebuie dată înapoi companiilor nu se va întoarce cu o dobândă, şi chiar dacă se întoarce cu dobândă ea va fi adesea mai mică decât rata de profitabilitate a companiilor.
Prin această măsură aberantă, statul abuzează direct şi de timpul contribuabililor care, trimestru de trimestru, vor trebui să plătească acest impozit şi, apoi, să depună şi actele pentru regularizarea sa (în loc să te duci la întâlniri de afaceri îţi pierzi timpul plătind şi regularizând impozite). Mai mult, experienţa cu rambursările de TVA datorate de către stat demonstrează riscul foarte mare de creştere a arieratelor statului în economie.
Este nedrept ca într-o economie, care se pretinde a fi una de piaţă, statul, într-un mod absolut abuziv, să pretindă această plată anticipată a impozitelor pe profit. Dacă vrem dezvoltare cu adevărat în această ţară trebuie să încetăm să mai punem pe primul loc statul şi instituţiile sale şi să căutăm să promovăm o cultură antreprenorială autentică. Dacă nu înţelegem că singurul motor real al economiei este mediul privat de afaceri, singurul care îşi asumă riscuri şi incertitudini, şi continuăm să credem că statul chiar are soluţii de creştere economică nu vom ajunge prea departe.
Spor la afaceri!!!
Zilele trecute am asistat la un exerciţiu de forţă din partea patronatelor din transporturi care arată cât de mult se înţelege în România ideea de piaţă liberă şi de cât de multă încredere se bucură statul atunci când este chemat la luptă împotriva „eşecurilor” pieţei.
Negocierile dintre guvernanţi şi transportatori au avut ca subiect un aspect foarte interesant: problema micilor transportatori de ocazie (de persoane dar şi de marfă) care, cu maşini personale (de câteva locuri sau de capacitate de transport mică), efectuează transport privat din care obţin profit nefiscalizat de stat. Ei concurează pe marii transportatori, cei înregistraţi fiscal cu acte în regulă şi care se văd ameninţaţi de astfel de comportamente din piaţă. În opinia statului şi a acestor transportatori fiscalizaţi de stat asemenea iniţiative private sunt periculoase şi ar trebui să dispară cât mai repede. Periculoase însă pentru cine ar fi aceste comportamente, zic eu, naturale şi raţionale? Consumatorul cu venituri mai mici care nu poate să îşi permită un bilet de tren sau de autobuz de la transportatorii fiscalizaţi (care o bună parte transferă fonduri către stat îngropate apoi în gropi care, ca în legenda lui Manole, sunt astupate noaptea şi ele reapar ziua) găseşte în micii transportatori o soluţie providenţială şi convenabilă.
Micii transportatori (incluzând aici şi taximetriştii de ocazie), iniţial înregistraţi fiscal probabil o parte dintre ei, au lichidat firma sub care activau din cauza impozitului forfetar, a fiscalităţii excesive dar şi din cauza unei diminuări drastice a credibilităţii într-un stat care este demult corigent la capitolul infrastructură. Micii transportatori sunt transformaţi într-un „eşec al pieţei” de concurenţii lor mai mari cu ajutorul statului care va elabora în curând o lege (conform promisiunilor solemne asumate de guvern în urma negocierilor) prin care îi va urmări în cele mai ascunse cotloane şi îi va pune să plătească amenzi usturătoare. Acest „eşec al pieţei” nu ar fi un eşec pe o piaţă liberă, ci dimpotrivă, ar duce la o scădere clară a tarifelor de transport.
Ce efect are o astfel de lege care doreşte să „corecteze” problema? O diminuare a serviciilor neînregistrate fiscal care ne-ar mai salva bugetul unora dintre noi. O iluzorie îmbunătăţire a concurenţei pe piaţă şi o creştere (consolidare sau menţinere) a tarifelor de transport şi aşa umflate de acciza pe care o plătim statului în combustibil şi care, credeţi-mă, e imensă prin comparaţie cu preţul materiei prime.
Cât de mult poate merge statul în a controla apoi aplicare măsurilor sale? Iluzoriu de mult. De ce? Pentru simplu motiv că statul nu poate reglementa sau sancţiona faptul că transport un prieten sau un cunoscut la aeroport cu maşina personală. O să fim opriţi în trafic unii dintre noi (cei cu maşinile mai pline care ne îndreptăm spre aeroport) şi vom fi luaţi la întrebări. Cum va dovedi statul că cei din maşină sunt cunoscuţii mei sau nu? Cu siguranţă nu va putea face acest lucru decât dacă va pune oameni dechizaţi să îi vâneze şi să îi prindă în flagrant pe astfel de transportatori „ilegali” în opinia statului şi a transportatorilor fiscalizaţi. Acest lucru înseamnă resurse semnificative care sunt clar mai mari decât câştigul din fiscalizarea „micilor transportatori”.
Cum rezolvă statul ticăloşia şi imoralitatea micilor transportatori care de frica forfetarului au ales calea subteranelor? Nu prea are cum. Toată această fanfaronadă şi aşa zisă negociere între stat şi transportatori e un fiasco total din partea ambelor părţi: transportatorii care par îngrijoraţi de situaţia concurenţială de pe piaţă caută în stat un apărător al cotei lor de piaţă şi statul caută să îi ţină legaţi de el pe aceşti transportatori fiscalizaţi pentru că trăieşte din impozitele lor. M-aş fi bucurat să îi fi văzut pe transportatori luptând pentru reducerea fiscalităţii în domeniul lor sau pentru reducerea accizelor sau TVA la carburanţi şi nu pentru a lovi în cei care îi concurează.
Această situaţie de evaziune fiscală nu este doar în domeniul transporturilor în momentul de faţă. E în orice domeniu aproape. S-a generalizat în România vânzarea fără factură ca reacţie la fiscalitatea excesivă. Soluţia domnilor nu este înăsprirea legislaţiei, sau întărirea controlului fiscal ci diminuarea fiscalităţii până la un nivel la care devine acceptabilă de către cei care plătesc această fiscalitate (o vor accepta atunci când devine mai costisitor să încalci legea fiscală). Statul trebuie rapid să înţeleagă faptul că are o credibilitate tot mai ştirbită (deturnează în interes propriu fonduri importante) care ne determină tot mai mult să avem un comportament evazionist şi că fiscalitatea este tot mai sufocantă. Altfel statul român riscă falimentul total în foarte scurt timp.
Acuzat de multe ori pentru simpla atitudine critică şi pentru faptul că nu ofer soluţii şi mă limitez doar la a demonta (cu mai multe sau mai puţine argumente) orice măsură de politică economică menită să scoată România din actuala criză m-am gândit în sfârşit să clarific poziţia mea în această temă.
În primul rând aş spune înainte de toate (de dragul fixării parametrilor discuţiei) că România era demult în criză atunci când americanii au intrat în propria lor criză şi când, graţie setărilor sistemului financiar global, am importat o parte din criza lor. România înregistrează un deficit permanent de balanţă comercială transformat apoi într-un deficit cronic de cont curent datorită datoriei externe acumulate şi dividendelor plătite investitorilor străini (ambele se înregistrează în contul curent). Ce trădează aceste lucruri? Un aspect foarte uşor de identificat: insuficienta dezvoltare a capacităţii noastre antreprenoriale, românii (şi nu România) nefiind în stare să concureze cu importurile pe piaţa lor locală, iar de concurenţa pe pieţele externe ce să mai vorbim. Incapabil să determine prin vreo măsură economică clară (nici nu cred că există altceva decât diminuarea fiscalităţii în momentul de faţă) pe antreprenorii potenţiali din România să se trezească şi să se angajeze în economia de piaţă cu toate forţele lor creative, guvernul s-a tot împrumutat pentru a asigura un oarecare echilibru pe piaţa valutară.
Ce a făcut guvernul în tot acest timp? Amăgiţi că pot administra economia de piaţă (oarecum şi nostalgici), guvernanţii care s-au perindat pe la pupitru de comandă ai economiei naţionale (cu toată pleiada lor de consilieri şi specialişti) au început să dezvolte şi să rafineze metodele de intervenţie în economie, cu efecte din ce în ce mai perverse. Piaţa liberă din România a devenit incapabilă să dezvolte modele de succes care să concureze de pe picior de egalitate cu aşa-zişii „capitalişti” dezvoltaţi exclusiv pe contract cu statul (de la infrastructură până la importuri de resurse energetice sau privatizări frauduloase). Aceşti pseudo-capitalişti au ajuns să sfideze cele mai elementare criterii de eficienţă în economie, cheltuind sume fabuloase pe tot felul de fantezii (maşini scumpe, yahturi), sume pe care un capitalist veritabil ce asudă pentru câştigurile sale exclusiv din piaţa liberă nu şi le-ar permite.
Ce e de făcut în acest caz? Văzând ce se întâmplă în jurul meu cu un stat tot mai sufocant pentru economia reală, care pune priorităţile sale mai presus de cele din fondurile cărora trăieşte, cred că următoarele tipuri de măsuri sunt singurele care ne-ar putea scoate în momentul de faţă din impas:
– Eliminarea impozitului pe profitul reinvestit însă ea să se facă doar pentru firmele care exportă sau care acţionează în domenii prelucrătoare (încurajând doar acest tip de activităţi). Dacă reducerea impozitului pe profitul reinvestit acoperă reinvestiri în autoturisme de lux o astfel de măsură este aproape inutilă;
– Introducerea unor facilităţi fiscale pentru tinerii care doresc să înregistreze prima afacere pe numele lor (amnistie fiscală pentru o perioadă determinată până când ei pot să depăşească perioada în care afacerea se bazează pe capitalul propriu – cel mai scump dintre toate sursele de finanţare);
– Diminuarea TVA pentru echipamentele implicate în procesul de producţie a firmelor care desfăşoară activităţi de export: va uşura costurile asociate retehnologizărilor;
– Facilităţi fiscale pentru cei care dezvoltă incubatoare de afaceri, parcuri industriale, fonduri cu capital de risc;
– Diminuarea fiscalităţii asociate plasamentelor financiare pe pieţele de capital;
– Diminuarea fiscalităţii asociate forţei de muncă (nu doar pentru şomerii reangajaţi în sistem);
– Consolidarea fiscală (diminuarea numărului de impozite şi taxe pe care trebuie să le plătească cel care deschide o afacere);
Aş mai adăuga la aceste măsuri toate măsurile care vizează simplificarea fiscală, diminuarea corupţiei în sistemul de control al mediului de afaceri (posibilitatea de a folosi organisme de control ale statului pentru a lovi în concurenţă), măsuri clare de diminuarea evaziunii fiscale (dacă se aplică impozitul atunci el să se aplice tuturor). Nu cred în subvenţiile de nici un fel (programe de tipul Prima Casă, REMAT) şi nu cred în „proiectele de infrastructură” ale statului care generează locuri de muncă cu orice cost şi orice preţ (cu siguranţă imense având în vedere faptul că statul este cel mai prost administrator în tot ceea ce întreprinde, lipsindu-i pârghiile vitale de control).
Singurele măsuri care crează cu adevărat bunăstare şi locuri de muncă sunt cele care vizează direct mediul de afaceri, şi care lasă mai multe resurse la nivelul sectorului privat (care ştie mult mai bine cum să aloce resursele sale). Doar pentru astfel de măsuri se justifică împrumuturile externe ale statului pentru că numai prin consolidarea sectorului privat (cu riscul unor deficite temporare) se pot crea condiţiile de rambursare ulterioară a acestor împrumuturi.
Ieşirea din criza bugetară în care se zbate guvernul actual se poate face în mai multe moduri, fiecare cu dezavantajele sale:
– prin creşterea impozitelor şi taxelor: dacă guvernul ar decide să modifice fiscalitatea în acest moment prin introducerea unui impozit progresiv sau prin creşterea TVA crezând iluzoriu că va pune mâna pe fonduri mai multe din sectorul privat se înşeală amarnic;
– prin inflaţie: acoperirea deficitelor bugetare prin emisiune monetară, inflaţia acţionând ca un impozit mai puţin vizibil şi mai puţin resimţit de fiecare dintre noi (nu însă mai puţin imoral decât un impozit al statului);
– prin împrumut de pe piaţa internă: va creşte datoria publică internă, amânând pe mai târziu rezolvarea problemelor din economie;
– prin împrumut de pe piaţa externă: creşte datoria publică externă şi forţează banca centrală să emită monedă locală (provocând ulterior inflaţie) pentru a evita o supra-apreciere a cursului de schimb.
Inflaţia rămâne o alternativă la rezolvarea problemelor de deficit intern în momentul de faţă. Toată lumea este atentă în momentul de faţă pe stabilitatea preţurilor interne. Va putea fi atins obiectivul de inflaţie propus pentru acest an: în jur de 3,5% plus / minus un punct procentual conform declaraţiilor BNR?
Factorii care ar putea conduce la depăşirea ţintei de inflaţie pentru acest an ar fi următorii:
– Creşterea fiscalităţii prin creşterea TVA în primul rând dar şi a unor accize la produse cum ar fi combustibili sau alcool (la tutun s-a produs deja această creştere în luna ianuarie şi ea a generat o creştere cu 11% a preţului la aceste produse);
– Deficitele bugetare finanţate prin împrumuturi externe: în condiţiile în care valuta va fi vândută către banca centrală de către ministerul de finanţe ea va fi cumpărată prin emisiune monetară (şi de aici impactul direct asupra creşterii preţurilor);
– Expansiunea monetară: dacă banca centrală cedează presiunilor şi emite lichiditate în sistem (în 2009 s-a ţinut tare pe poziţii şi a reuşit o sterilizare a unei importante cantităţi de lei – M1 a scăzut cu 12,9%) aceasta se va regăsi foarte rapid în creşterea preţurilor.
– Creşterea preţurilor reglementate de stat (medicamente, combustibili, energie electrică, energie termică, gaze naturale, servicii publice de transport etc.): statul presat de deficite poate propune importante creşteri la aceste produse şi servicii, mai ales că ele nu ocupă decât 18% din IPC, deci o creştere a acestor preţuri nu ar avea un impact direct într-o primă fază.
De ce nu va creşte totuşi inflaţia în acest an? În primul rând pentru că îmi dau seama că banca centrală a devenit mai responsabilă în politica monetară (am menţionat deja scăderea semnificativă a M1 în 2009). Băncile au înţeles că trebuie să atragă mai puţine fonduri de refinanţare de la banca centrală şi mai multe fonduri din depozite bancare (în 2009 depozitele în lei şi valută au crescut cu circa 10% şi pe fondul unei preferinţe de lichiditate în creştere datorită panicii generate de criză). Cel mai clar însă este restrângerea semnificativă a consumului şi diminuarea salariilor. Mai mult, cea mai mare parte a salariilor din România sunt în momentul de faţă la un nivel foarte scăzut, care cel mai probabil va fi menţinut şi în acest an. Şomajul şi lipsa de iniţiativă a sectorului privat face ca românii să continue să aibă un comportament ponderat de consum, mai ales în privinţa bunurilor de folosinţă îndelungată. Aş mai adăuga şi diminuarea semnificativă a consumului pe credit.
În concluzie, cred cu tărie că în acest an vom avea o inflaţie sub 5%, şi că estimările băncii centrale se vor adeveri.
Comentarii recente