Statul în istoria modernă a fost fondat pornind de la drepturile naturale ale individului (legi morale care stau la baza funcţionării societăţii în care trăim). Statul modern a fost creat în ideea exercitării unor puteri limitate strict la a proteja aceste drepturi naturale, pentru a utiliza forţa împotriva oricui încalcă aceste drepturi naturale. Statul modern trebuie interpretat deci ca un fenomen defensiv prin care oamenii decid să transfere auto-apărarea drepturilor lor naturale către un guvern care poate utiliza forţa DOAR în acest scop. Auto-apărarea individuală a drepturilor naturale a fost înlocuită de apărarea lor organizată, mijlocită de stat.
Pornesc discuţia de la ideea că trăim într-o lume în care ne-am născut liberi, libertatea fiind o condiţie naturală a individului şi care constă în „dreptul nostru de a ne apăra viaţa, dreptul nostru de a dispune de rezultatul muncii noastre, dreptul nostru de a ne apăra proprietatea şi dreptul nostru de a ne trăi viaţa aşa cum dorim” (John Locke) Guvernele trebuie deci să fie limitate strict la această acţiune de apărare a drepturilor naturale şi indivizii trebuie sa împiedice orice formă de abuz de putere justificat de „interesul naţional”, „raţiuni umanitare”, „patriotism”, „dragoste de ţară”, „egalitate de şansă” înţeleasă ca „egalitate de rezultate” sau „situaţie de urgenţă”. Libertatea noastră ca indivizi înseamnă a avea posibilitatea de a gândi, acţiona şi controla propriile eforturi în vederea atingerii unor scopuri precise, fără a exista vreo presiune din partea guvernului împotriva noastră care să ne limiteze în vreun fel în exercitarea drepturilor noastre.
Pentru ca această libertate să existe, ea trebuie apărată de un sistem de legi care să pedepsească orice încălcare a libertăţii individuale. Indivizii trebuie să adopte aceste legi care să le apere proprietatea, viaţa şi libertatea şi ei trebuie să fie egali în faţa acestor legi. Prin acest sistem de legi indivizii transferă practic apărarea individuală a libertăţii lor către stat, şi ATÂT. Trăind în libertate, indivizii sunt egali în faţa legii dar pentru că sunt înzestraţi diferit cu inteligenţă, abilităţi, aptitudini, calităţi fizice ei devin inegali în societate (acumulează diferit în funcţie de aceste atribute care ne fac să fim diferiţi unii de ceilalţi). Într-o lume liberă în care toţi suntem egali în faţa legii trebuie să acceptăm că indivizii sunt inegali ca înzestrare şi ca avere. Diversitatea este deci o caracteristică esenţială a societăţii în care trăim (nu este nedrept să fii bogat sau sărac în această lume ci este o consecinţă a dotării diferite a indivizilor cu aceste calităţi).
Statul minimal este deci acel stat limitat strict la a apăra drepturile naturale ale individului printr-un sistem de legi adoptat şi amendat în permanenţă de indivizii care îl compun. Statul minimal este un stat care nu se ocupă de educaţie, de sănătate, de redistribuirea veniturilor în societate pentru a crea o echitate între indivizii care o compun, de proiecte de infrastructură etc. Statul minimal nu are drept scop producerea de bunuri publice din taxele şi impozitele percepute agresiv, motivând că aceste bunuri publice trebuie create pentru că piaţa liberă nu le-ar crea altfel.
Este statul minimal o iluzie? Răspunsul la această întrebare este dificil de dat în lumea modernă în care trăim. Ce putem vedea este că societatea capitalistă modernă nu se îndreaptă spre un stat minimal, ci dimpotrivă, se îndepărtează tot mai mult de acesta (acest fenomen s-a declanşat practic în anii ’60 în SUA). Trăim un capitalism cu puternice tente socialiste, în care statul a încetat demult să mai fie DOAR apărătorul libertăţii individuale. Un stat preocupat tot mai mult de egalizarea bunăstării între membrii ei, un stat concentrat puternic pe creşterea rolului său în societate, un stat care alocă din impozitele noastre subvenţii către cei care consideră el că ar avea cea mai multă nevoie de ele, un stat care foloseşte moneda şi politicile monetare ca soluţie la „dezechilibrele” de pe piaţa liberă. Un stat care are falsa impresie că echilibrează dar care mai mult destabilizează. Un stat care a uitat demult de virtuţiile pieţei libere şi care se concentează strict pe limitele acesteia, încercând zi de zi să „reglementeze” tot mai mult funcţionarea liberă a acesteia (supărat fiind că suntem prea lacomi sau prea avem un spirit de turmă). Un stat care a uitat că milostenia şi caritatea sunt stări naturale ale indivizilor şi care nu trebuie „activate” în mod coercitiv. Un stat care a uitat că suntem şi trebuie să rămânem inegali în societate pentru că suntem dotaţi inegal. Un stat care este tot mai puţin preocupat de libera iniţiativă şi de antreprenorii care îşi riscă averea lor şi care pun la bătaie toată priceperea lor pentru a fi competitivi pe piaţă. Un stat care crede că poate administra mult mai bine un proiect sau o afacere decât o poate face un antreprenor privat. Un stat care crede că poate face calcule şi alocări de resurse pe baze economice dar care care de fapt alocă resurse strict pe criterii politice acelora din societate pe care îi consideră el că „merită” mai mult aceste proiecte sau resurse. Un stat mult prea preocupat de responsabilitatea socială a antreprenorilor privaţi şi mai puţin preocupat de responsabilitatea sa socială. Un stat care are tot mai mulţi adepţi şi asistaţi şi tot mai puţini oponenţi. Un stat în care nişte minoritari decid pentru toţi ceilalţi, de cele mai multe ori împotriva lor, creându-le însă iluzia că o fac strict pentru interesul lor. Un stat care demult nu mai este o simplă convenţie socială voluntară.
Orice reformă a statului modern trebuie să plece de la ideea că deja STATUL a devenit mult prea agresiv şi mult prea implicat în economie. Statul minimal ar putea fi soluţia unei reforme reale în România. Regândirea implicării sale în societate trebuie să se facă pornind de la principiul de bază a statului minimal: STATUL TREBUIE SĂ SE LIMITEZE STRICT LA A APĂRA LIBERTATEA INDIVIDUALĂ PRINTR-UN SISTEM DE LEGI ŞI INSTITUŢII CONSTRUITE ÎN ACEST SENS. Statul minimal este un pas important către libertatea noastră şi către un progres real şi de durată. Din păcate tot mai indezirabil, tot mai utopic şi tot mai fantezist pentru cea mai mare parte dintre noi. Aşa că dragi tovarăşi socialişti staţi liniştiţi că aţi câştigat demult lupta cu capitalismul!
Discutând cu diferiţi colegi, prieteni, cunoscuţi (chiar bloggeri) despre criză şi cauzele sale m-am lovit tot timpul de o idee care se regăseşte constant în părerile cu privire la ce a putut genera criza actuală (şi chiar şi pe cele de dinaintea ei): lăcomia capitaliştilor, a băncilor, a investitorilor instituţionali care nu s-au mai oprit din a oferi cu nemiluita credite ipotecare sărmanilor de solicitanţi. Ba mai mult, au avut ingeniozitatea „perversă” de a inventa instrumente şi mecanisme financiare noi (credit derivatives sau CDS, securitizarea) care le-a dat posibilitatea să îşi diversifice riscul sau să îşi consolideze activele pentru a continua activitatea de creditare (sau pentru a ieşi cu riscuri scăzute din operaţiunile financiare dubioase în care s-au implicat cu atâta uşurinţă).
Evident că această poziţie dă apă la moară socialiştilor sau, hai să le spunem mai „modern”, fanilor responsabililor cu politici publice ale statului, să se oripileze de acest comportament de neacceptat şi să încerce ca pe viitor prin reglementări să îl corecteze pentru ca această lăcomie să nu mai apară vreodată (de parcă am putea reglementa cumva inventivitatea oamenilor).
Evident că pentru un om care crede cu tărie în virtuţile pieţei libere şi în „mâna invizibilă” a lui Adam Smith (chiar dacă aceste pieţe au scăpările lor), un astfel de punct de vedere nu ţine. Cred în ideea că criza actuală, şi toate cele care vor veni, a fost generată de politica banilor ieftini a băncilor centrale din SUA şi Marea Britanie care traiesc (şi acum din păcate) cu iluzia că pot oferi solutii monetare la problemele economiei reale pompând bani în economie când pieţele nu merg şi retrăgând (sau nu) bani când economiile „duduie”. Ideea aceasta că cineva care mânuieşte robinetul de bani poate controla economia reală este absolul falsă şi nu foarte departe de socialismul cel mai pur. Mai devreme sau mai târziu economia reală, când va înţelege iluzia acestor stimuli monetari (inflaţionişti), va reacţiona contrar aşteptărilor celor din băncile centrale. Toţi cei care reglementează pieţele financiar-monetare sunt reprezentanţi ai statului – băncile centrale. E normal ca ei să nu „înţeleagă” lăcomia celor din băncile comerciale, băncile ipotecare, fondurile de investiţii şi acum, după ce şi-au dat seama ce au făcut să încerce să dea vina pe un astfel de comportament pe care acum îl consideră imoral şi nesolidar cu cei mai puţin informaţi sau mai aversivi la risc (cu cei mulţi). Asta însă doar pentru a distrage atenţia de la cauza reală a crizei.
Mie toată treaba aceasta îmi sună a „hoţul strigă hoţul”… să-mi fie cu iertare. De ce? Simplu: pentru că iniţial banii pompaţi de băncile centrale (adică de stat) erau foarte ieftini (2005, 2006 şi chiar 2007 la început). Băncile comerciale au profitat de acest fapt şi au uitat total de depozite când au văzut că lichidităţile le sunt la îndemână. Mai mult, au expandat creditarea la nivel global către pieţele emergente. Adică, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-şi MAXIMIZA PROFITUL, MINIMIZÂND RISCURILE ASOCIATE ACTIVITĂŢII LOR (aici intră ideea de CDS şi de securitizare). Băncile au acţionat de fapt ca orice antreprenor care face afaceri cu statul (băncile vând în profit bani ai statului).
Acum mi-e clar de ce supărarea statului e mare pe sistemul bancar. Pentru că nişte antreprenori (a se citi bănci) care lucrau cu statul au avut obrăznicia să îşi maximizeze profitul din activitatea lor. Şi atunci lăcomia trebuie reglementată. Adică băncile comerciale trebuie să înţeleagă cumva că ele depind puternic de stat şi că nu pot fi lacome (adică nu se pot purta ca un antreprenor liber). Adică e clar pentru toată lumea că ne îndreptăm către un adevărat „socialism luminos” în care statul prin piaţa monetară controlează toate resursele din sistem şi ne luminează calea şi viaţa. Mă întreb însă de ce nu ar înceta statul cu politica banului ieftin, cu controlul cursului de schimb (în cazul nostru), cu ţintirea inflaţiei şi alte „obiective” măreţe. Miza e mult prea mare.
În acest context, nu pot decât să visez cu ochii deschişi la următorul lucru: dacă băncile centrale (sau mă rog cei care se află în spatele lor) nu înţeleg concecinţele acţiunii lor (după atâtea şi atâtea crize ar fi trebuit să înveţe câte ceva), ne vor împinge, vrem nu vrem, către o economie globală pseudo-capitalistă în care antreprenorii din lumea întreagă o să liciteze global pentru resurse limitate dispunând de bani (nu de capital) distribuit preferenţial pe criterii politice în cantităţi nelimitate. Complicat rău de tot pentru că, după părerea mea (şi nu e doar a mea), nu există a treia cale: ori socialism ori capitalism. Ori credem cu tărie şi până la capăt în virtuţile pieţei libere (cu imperfecţiunile sale) şi în capacitatea sa de reglare, ori credem în intervenţionism (rafinat sau nu) pe toate pieţele. Ideologic vorbind (şi chiar şi tehnic), nu prea putem să combinăm cele două poziţii, mai devreme sau mai târziu orice intervenţionism (moderat sau nu) pe piaţa monetară produce în economia reală acelaşi gen de efecte ca şi orice alt tip de intervenţionism. De ce? Simplu (şi asta o spun ca să o înţeleagă socialiştii): pentru că statul (banca centrală) nu are (şi nu va avea vreodată) mecanismele necesare pentru a aloca resursele monetare (banii) în sistem pe criterii economice. Se amăgeşte dacă crede că pompează bani exact cât are economia nevoie şi ne amăgeşte (ne induce în eroare antreprenorială) şi pe noi cu consecinţele de rigoare (a se citi aici crize din ce în ce mai globale).
Inca mai simt in nari izul delegatiei FMI care ne-a parasit zilele acestea lasandu-ne buimaci si lipsiti de orice perspectiva, dar cu promisiunea ca ne va trimite bani din strainatate cat mai curand si cu rugamintea expresa sa nu ii aruncam pe fereastra pe tot felul de cheltuieli care nu au nici o legatura cu criza.
Asemenea unei tari din lumea a treia, imediat cum am avut o mica problema (sau perspectiva sa), am alergat docili la FMI pentru a-i cere banii si „sfatul” in a iesi din criza. Incapabili sa facem planuri pe termen lung, sa avem o viziune si sa ajungem la un consens politic intern, am acceptat guvernarea straina a FMI care este o institutie foarte criticata si putin apreciata de multe cercuri politice si administrative din lumea intreaga pentru solutiile contradictorii pe care le aplica pacientilor sai:
- Reducerea cheltuielilor guvernamentale (produsa prin inghetarea salariilor in sectorul bugetar sau prin concedieri masive) slabeste capacitatea aparatului administrativ de a colecta taxe si impozite, de a administra corect banul public, de a controla modul in care se dezvolta proiectele publice etc. Cu oameni prost platiti si cu perspectiva de a fi dati afara este putin probabil ca taxele si impozitele vor fi mai bine colectate, ca vor fi depuse mai multe proiecte pentru atragerea fondurilor europene sau ca proiectele in derulare vor fi administrate si controlate corect.;
- Disciplina fiscala si echilibru bugetar: FMI vrea un deficit cat mai mic si cat mai bine tinut sub control fara insa a vedea ca in Romania se deturneaza fonduri dinspre sanatate, educatie si pensii spre proiecte mari ale statului de infrastructura (care in tarile civilizate sunt preponderent dezvoltate cu finantare privata). Toate cheltuielile din aceste sectoare (sanatate, educatie) sunt inghetate pentru a cheltui fara control si masura bani pe tot felul de fantezii ale statului. Despre ce disciplina fiscala si bugetara vorbim in acest caz numai FMI stie.
- Stabilitatea cursului de schimb: FMI da bani tarilor pentru a-si rezolva problema temporara a dezechilibrului din balanta comerciala (exporturi mai mici decat importuri) uitand ca guvernul sau orice alta institutie publica nu vor putea face mare lucru in aceasta privinta. Cursul este mentinut stabil cu banii de la fond (chiar in scadere) favorizand repartieri de profituri ale bancilor si companiilor multinationale adica accentuand si mai mult dezechilibrul balantei de plati externe pe partea de iesiri de fluxuri financiare si, in acelasi timp, favorizand importurile la preturi avantajoase comparativ cu produsele locale.
De fapt, prin prezenta sa in Romania si prin usurinta cu care arunca cu bani unui guvern prea putin ingrijorat ca va trebui sa ii dea inapoi acesti bani, FMI nu face dacat sa incurce si mai mult lucrurile prin solutiile contradictorii pe care le propune. Chiar daca FMI este un bun motiv si argument pentru a reduce din dimensiunea statului nu sunt convins ca aceasta reformare incepe de unde trebuie: se reduc spitale si scoli dar apar ministere, agentii si servicii de informatii noi (sau cel putin se dezvolta cele existente). FMI intareste STATUL si limiteaza PIATA LIBERA prin constrangerile pe care le impune iar in momentul de fata Romania are nevoie ca de aer de un mediu privat care sa isi revina cat mai rapid si sa isi continue prosperitatea sa.
Nu inteleg de ce nu ne dam seama ca FMI nu are cum sa influenteze calitatea mediului antreprenorial si de afaceri din Romania. Nu poate sa ne influenteze pe nici unul dintre noi sa ne asumam mai multe riscuri, sa renuntam la calitatea de salarial (la stat chiar) sa ne deschidem o afacere, sa depunem proiecte finantate privat sau din fonduri europene sau sa ne determine sa investim bani pe piata de capital. Aceasta este de fapt marea problema in Romania: paradoxal desi suntem apreciati drept creativi si inovativi in multe domenii nu reusim sa transformam comercial si in profit monetar ideiile pe care le avem.
Sper sa reconsideram cat mai curand relatia cu aceasta institutie care este foarte criticata in momentul de fata si care foloseste din plin „realizarile sale” din Romania (si alte tari similare) pentru a-si justifica existenta si bugetul cheltuit pentru a da lectii de economie in lumea intreaga.
Ne aflam in situatia in care o buna parte din populatia Romaniei (daca ar fi intrebata) ar declara ca este de acord cu introducerea unui impozit care sa taxeze averile acumulate in timp (se vehiculeaza procentul anual de 0,5% din aceste averi). Mai mult, se discuta chiar de un impozit progresiv care sa inlocuiasca actualul impozit fix de 16%, aplicat diferentiat pe grupe de venit.
Trebuie spus de la bun inceput ca cei care sustin aceste masuri pornesc in mod eronat de la ideea ca toate averile din Romania sunt ilegal dobandite, ca este imoral si anormal sa ai o avere mai mare de o anumita suma stabilita arbitrar si ca atunci cand vrei sa acumulezi mai mult trebuie sa fii taxat ca atare de catre majoritatea societatii care nu poate fi in stare sa faca asa ceva. Se dau tot felul de exemple de tari care aplica astfel de „inovatii fiscale” de sorginte socialista care sunt un atentat clar la libertatea individuala si care incalca cele mai elementare drepturi (acela de a fi diferit de ceilalti indivizi, prin creativitatea si inovarea ta fiind in stare sa acumulezi mai mult). Nu inseamna ca daca altii sunt socialisti trebuie sa fim si noi (unii dintre noi au murit pentru a indeparta visul „societatii comuniste multilateral dezvoltate”).
Suprataxarea averilor mari sau impozitul progresiv pleaca de la o intelegere gresita a termenului de egalitate de sanse in societate. In fapt, se inlocuieste acest termen de egalitate de sanse (care inseamna ca fiecare dintre noi sa fim liberi sa ne valorificam talentele, aptitudinile, inteligenta cu care suntem dotati natural fara a ne confrunta cu nici o constrangere) cu o egalitate de rezultate (toti ar trebui sa castigam egal in societate adica cei care sunt mai creativi si mai inovativi, care isi asuma riscuri mai mari trebuie sa accepte in mod impus si agresiv sa cedeze din averea acumulata celor care nu au aceasta capacitate).
Astfel de utopii socialiste sunt foarte periculoase pentru libertatea individuala si nu fac decat sa reintoarca societatea romaneasca la practicile de care am scapat prin sacrificiul suprem al unor oameni de toata isprava. Aceste „solutii” ridicate la rang de doctrina de partid si plimbate acum prin fata ochilor nostri nu fac decat sa ne impinga spre o societate in care nu mai avem nici o motivatie sa cream ceva, sa ne ridicam cu un cap deasupra celui de langa noi, sa acceptam sa intram in competitie cu ceilalti indivizi si sa incercam sa progresam individual in societate. Nu vom mai fi orientati catre acumulare, pastrarea si transmiterea din generatie in generatie a ceea ce castigam prin munca si creativitatea noastra (de ce sa lasam mostenire ceva copiilor nostri daca ei vor fi obligati sa plateasca suprataxa pe aceste mosteniri). In plus, astfel de masuri vor da nastere la suficiente motivatii pentru multi din societate sa devina asistati si sprijiniti financiar de cei mai creativi din societate.
Aceste „inovari” fiscale au o serie de probleme tehnice la fel de frauduloase ca si ideea lor in sine: care sa fie limita de la care sa se suprataxeze aceste averi, ce se intelege prin termenul de „avere” si ce tipuri de active includem acolo, cine si cum va evalua aceste active (am un diamant de exemplu mostenire de familie… cum il evaluam pentru ca pentru mine el este „nepretuit”), cum stabilim nivelurile de venit de la care aplicam impozitul progresiv, ce criterii folosim in acest sens, ce se intampla cu cei care se afla la partea de jos a fiecarei clase de venit si care in mod aproape nedrept vor plati o cota de impozit egala cu cei de la partea superioara a clasei de venit etc.
Astfel de masuri nu fac decat sa aduca o si mai mare incalceala sistemului fiscal actual din Romania care este si asa destul de complicat si de impovarator (se stie ca dintr-un venit salarial statul ia cam 60% impartit intre firma angajatoare 30% si angajat 30% tocmai pentru a ne da noi seama mai greu cat de mult ne ia din ceea ce castigam pentru a-l distribui cum crede el ca este bine). O fiscalitate mai mare nu inseamna mai bine pentru cei in „favoarea” carora se aplica ele (banii administrati de stat sunt taxati regeste de catre aparatul birocratic inainte de a ajunge la napastuiti). Sa nu uitam si ca exista o serie de solutii (offshore) de a proteja marile averi impotriva unui stat tot mai haraparet.
In concluzie, daca vom aplica astfel de masuri, economia romaneaca va avea de suferit masiv pe termen lung. Astfel de masuri sunt iluzorii si utopice si nu rezolva nicidecum problemele structurale ale Romaniei (care tin in mare parte de lipsa unor antreprenori adevarati care sa fie dispusi sa isi asume riscuri si de numarul mare de asistati de stat – inclusiv oameni de afaceri). Daca tot vrem sa taxam averile „ilegal” dobandite, sa le dovedim prin justitie ca sunt ilegale si apoi sa le confiscam, nu sa adoptam orbeste niste masuri propuse arbitrar si nefundamentat, motivand ca le aplica si altii, presupunand ca toti oamenii prosperi din Romania sunt niste hoti sau din considerente de falsa solidaritate sociala.
Tot ce se întâmplă rău acum în România are o scuză: este criză!!! Guvernul este incapabil să echilibreze economia… vinovată este criza. Ne certăm cu persoana iubită că aducem mai puţini bani acasă (sau mai rău că am ajuns şomeri)… vinovată este criza. Ne-am redus simţitor consumul pe credit… vinovată este criza.
Până a ajunge să înţelegem cum putem scăpa de acest virus deranjant şi ce „medicamente” ar trebui să luăm cred că ar fi bine să înţelegem cum de am ajuns noi în criză sau, mai exact, cum o criză de peste mări şi ţări a ajuns să ne îmbolnăvească atât de grav (chiar mai grav decât pe cei care au generat aceste crize).
Plec în discuţie de la un lucru clar: criza nu a fost declanşată de nici o isterie mondială sau de lăcomia nu ştiu căror bancheri sau patroni de firme de maşini. Criza actuală (şi probabil toate cele care vor urma) a fost declanşată de politica banilor ieftini pe care într-o frenezie generalizată au promovat-o băncile centrale ale marilor puteri (SUA şi Marea Britanie mai ales). Interesant este însă cum o criză locală (din SUA mai ales) a contagiat ca un virus întreaga lume foarte rapid.
Canalele prin care această contagiune s-a răspândit rapid la nivel mondial (şi în România bineînţeles) ar fi următoarele:
1. Comerţul exterior: ţările lumii nu se mai dezvoltă autarhic ci participă cum pot şi cât de mult pot la diviziunea mondială a muncii aducând pe piaţă produse şi servicii pe care se pricep cel mai bine (în materie de costuri şi calitate) să le producă. Odată cu scăderea consumului pe pieţele dezvoltate (pieţe tradiţionale de export pentru ţările mici) exporturile către aceste ţări au început să scadă astfel că un prim efect al crizei a început să se vadă;
2. Investiţiile străine directe: companiile multinaţionale (care majoritatea provin din ţările dezvoltate) odată confruntându-se cu criza în ţara lor de origine au început să se gândească într-o primă fază la repatrieri de profituri şi apoi (vâzând că profitul filialelor lor a început să scadă dramatic şi la nivel de filiale) au început să repatrieze din capitalul investit vânzând o parte din activele lor pe pieţele străine. Retragerea capitalului străin a provocat închideri de companii, diminuări de activitate etc. în ţările gazdă.
3. Investiţiile străine de portofoliu: poate cele mai volatile dintre toate fluxurile internaţionale au suferit şi ele masiv de pe urma crizei. Rămase fără lichidităţi în ţările de origine, marile fonduri de investiţii au început să lichideze portofoliile lor financiare de pe pieţele emergente şi să repatrieze masiv din aceste capitaluri. Acest comportament a dus la căderea preţurilor pe piaţă (pe fondul unei oferte de titluri în exces).
4. Activitatea de creditare de pe pieţele internaţionale: în multe ţări emergente lipsa unui capital autohton a dus la dezvoltarea unui sistem financiar – bancar bazat cu precădere pe capital străin. Băncile mamă au finanţat masiv (pe fondul aceleiaşi politici a banilor ieftini) în perioada de dinainte de criză creditarea operată de filialele de pe pieţele emergente. Intrarea în criză a ţărilor de origine a sistat refinanţarea filialelor care într-o primă fază au blocat creditarea, au repatriat masiv profiturile acumulate şi au intrat într-o stare de conservare a activităţii lor. Lipsa unor bănci locale care să preia acest deficit de finanţare a împins activităţile cu ciclu lung de producţie (construcţiile civile, construcţiile de maşini şi utilaje) într-o dificultate financiară clară.
La toate aceste cauze care au propagat criza în lume asemenea unui virus (de aici şi termenul de contagiune a crizelor) se adaugă şi cauzele interne specifice fiecărei ţări: lipsa unor planuri de răspuns la modificările apărute (scăderea exporturilor, scăderea investiţiilor străine, scăderea creditării externe), factori psihologici (teama apărută printre consumatori), aversiunea la risc în creştere, politica banilor ieftini promovată de propriile bănci centrale.
România din păcate are profilul unui pacient predispus cel mai mult la această contagiune: depindem foarte mult de capitalul străin (cei care au privatizat în această ţară marile companii au uitat de piaţa românească de capital); băncile cu capital pur autohton aproape că nu există pe piaţă; bursa din România nu este interesantă pentru companiile autohtone dar nici nu face paşi importanţi în a se apropia de sectorul de afaceri din România; România a fost prinsă de criză exact în perioade electorale (caracterizate prin promisiuni multe şi măsuri efective amânate); spiritul antreprenorial româneasc aproape că nu există şi se limitează la a produce bunuri cu grad de prelucrare scăzut (să nu uităm că nu reuşeam nici înainte de criză să contracarăm prin bunuri autohtone importurile din afară şi nici nu excelam în a exporta afară bunuri de valoare mare).
La toţi aceşti factori agravanţi se suprapune şi lipsa unui tratament eficace pentru a ieşi din criză. E destul de greu însă să rezolvi problemele unui pacient care s-au cronicizat de-a lungul timpului datorită incapacităţii unei generaţii (sau a unor generaţii) de a înţelege şi de a problematiza cu adevarat starea de fapt.
Păcat că nu înţelegem că e timpul să schimbăm ceva… iar eu aş începe cu schimbarea de generaţii (in speranta ca va urma o generatie mai orientata spre piata libera si mai putin catre stat)… Desi daca privim lucrurile din perspectiva unor functionari publici care genereaza politici publice, acestia nu vor dori niciodata o diminuare a autoritatii si puterii lor astfel ca indiferent daca vorbim de generatii de functionari publici ei vor fi intotdeauna orientati si educati catre consolidarea puterii statului cautand diferite metode si instrumente prin care sa faca acest lucru.
Comentarii recente