PÂNĂ LA A APLICA ACEASTĂ TAXĂ ROBIN HOOD SUNT MULTE ALTE SOLUŢII CARE AR MENŢINE ŞI AR ATRAGE NOI INVESTITORI ŞI BANCHERI CĂTRE ROMÂNIA. ROBIN HOOD PÂNĂ LA A AVEA CE JEFUI TREBUIE SĂ FACĂ PĂDUREA ATRACTIVĂ SAU MĂCAR SĂ EXISTE CEVA ATRACTIV ÎN PĂDURE DUPĂ CARE SĂ VINĂ VICTIMELE SALE. ÎN PLUS, TREBUIE SĂ FIE ATENT SĂ ÎI PRINDĂ REPEDE PÂNĂ NU FUG DIN PĂDURE. IAR DACĂ ROBIN HOOD IA BANII CA SĂ FACĂ CHEF CU PRIETENII SĂI TOT DEGEABA…Într-un an de criză profundă, cel mai mult importată de pe pieţele internaţionale, prin dependenţa acută de capitalul străin care şi-a arătat pe deplin efectele până acum, guvernanţii din România vântură prin faţa tuturor soluţia providenţială pentru această ţară: PROIECTELE DE INFRASTRUCTURĂ DIN BANI PUBLICI amintind de modul în care barajul Hoover (cel mai mare din lume la acel moment) a „scos” SUA din criza în care se afla.
Ignorând toate celelate măsuri de criză care se impuneau, trecând în subsidiar orice alte măsuri anti-criză care viza în principal companiile mici şi capitalul autohton (economisirea, investiţiile), ba mai mult luându-le biruri şi mai mari, guvernul actual împreună cu „grupurile de interese” apără înverşunat 20% din PIB-ul anual al României (circa 10 mld. Euro) pe care să îi aloce rapid, fără prea mare bătaie de cap prin autorităţile sale centrale şi locale, „să dea de muncă miilor de români şi să reducă şomajul”.
Preţul cu care această strategie (o să vedem cât de falimentară este ea) e pusă în practică este enorm: banii de la cercetare sunt puternic diminuaţi (România obţine premii senzaţionale la saloanele de inventică din toată lumea dar totuşi e pe ultimele locuri privind numărul de brevete şi invenţii înregistrate la EPO), salariile pentru serviciile publice rămân derizorii (de ce să ai oameni bine plătiţi şi profesionişti în serviciile publice care să fie zeloşi cu controlul ulterior al utilizării banului public) s.a.m.d. Ce să mai vobim de taxele şi impozitele din care se „dezvoltă” aceste proiecte de infrastructură pe care nu le vede nimeni şi din care cea mai mare parte se duc pe comisioane şi preţuri de neimaginat.
Dar haideţi să vedem cum se derulează proiectele publice în România care ne vor salva din criză: mai deunăzi mă plimbam pe podul de peste Dâmboviţa venind dinspre Cotroceni spre Calea Plevnei. Pe mijlocul şoselei s-a organizat cum a dat primăvara un scuar foarte frumos, înierbat cu gazon englezesc adus brază cu brazdă, ce mai… un proiect de toată frumuseţea la care a lucrat o armată de oameni (vreo 50 la număr am estimat eu la acel moment). Când ce să văd deunăzi: scuarul pe care îl admiram dimineaţa în fiecare zi când mergeam la muncă era brăzdat de şanţuri lungi în care se monta un cablu electric de o echipă de „meseriaşi” (vreo 5 la număr). Ei au stricat complet gazonul care deja începea să pălească 
la culoare, nu mai avea prospeţimea tipic englezească şi nu mai arăta deloc a ceea ce fusese înainte. Evident că după ei vor veni alţii care vor cozmetiza şi vor face din nou arătos gazonul.
Din ce bani se fac aceste proiecte: din banii mei şi ai celor mai mulţi dintre noi care „forţaţi” de stat trebuie să ne plătim la timp taxele şi impozitele altfel ne riscăm casele sau proprietăţile amărâte pe care le avem (cel care alocă resursele prost în tot felul de proiecte fără sens la preţuri astronomice nu pierde niciodată nimic dacă greşeşte). Exemple de astfel de proiecte prost gândite de la început există cu grămada: străzi asfaltate şi apoi brăzdate nesimţit de şanţuri de-a lungul şi de-a latul, borduri puse şi scoase după un an de zile, şosele asfaltate şi reparate după câteva luni. Toate sunt „proiecte de infrastructură” care, în primă fază, dau de muncă şi pâine unor amărâţi (prea puţin), îmbogăţesc pe cei din autorităţile centrale şi locale şi pe cei care le patronează (care câştigă cel mai mult din toată această combinaţie).
Cu alte cuvinte: astfel de proiecte care vor aduce la muncă nişte zilieri, muncitori trimişi cu forţa din Spania sau Italia acasă în România, care vor distorsiona şi mai mult economia românească şi mediul său concurenţial şi care vor ridica corupţia la rol de forţă naţională (nimic nu se decide fără stat, singura soluţie de reducere a corupţiei în această ţară fiind diminuarea rolului statului în economie din sectoarele cheie – energie, transporturi, infrastructură). Administrarea proastă şi gândirea proastă a acestor proiecte care ulterior nu vor produce nimic pentru această ţară, ba mai mult vor fi dărâmate cu nonşalanţă pentru a face loc altor proiecte „care nu au putut fi gândite de la bun început”, ne vor afunda şi mai mult în mocirlă. Vor polariza şi mai mult veniturile în această societate, cei mulţi vor deveni mai săraci şi „mai solidari cu criza” în timp ce o mână de şmecheri vor controla mână în mână cu statul alocarea acestor resurse. 
STATUL ESTE ŞI VA RÂMÂNE CEL MAI PROST ADMINISTRATOR DOMNILOR GUVERNANŢI ORICÂT DE MULT V-AŢI CHINUI SĂ ASCUNDEŢI ACEST LUCRU ! NU SPUN CĂ NU E NEVOIE DE PROIECTE DE INFRASTRUCTURĂ DOAR CĂ STATUL ŞI CLASA POLITICĂ TREBUIE SĂ ÎŞI IA MÂNA DE PE ELE ŞI SĂ LE LASE SĂ SE DEZVOLTE ÎN PRIVAT PE PRINCIPII CONCURENŢIALE SĂNĂTOASE.
M-AM SĂTURAT SĂ MI SE CEARĂ MEREU ÎN ACEASTĂ ŢARĂ SĂ FIU SOLIDAR CU CRIZA SAU TRANZIŢIA CARE PAR CĂ NU SE MAI TERMINĂ NICIODATĂ, CÂND DE FAPT SUNT „SOLIDAR” CU VILELE ŞI AVERILE CELOR CARE LUCREAZĂ MÂNĂ ÎN MÂNĂ CU STATUL LA „PROPĂŞIREA” SA PRIN TOT FELUL DE „PROIECTE DE INFRASTRUCTURĂ” CARE SUNT „ISIPIDE, INODORE ŞI INCOLORE” CA APA SÂMBETEI.
În data de 11 Martie, Banca Centrală Europeană a anunţat noile valori ale dobânzii de refinanţare: dobânda la facilitatea marginală de împrumut („marginal lending facility”) de 2,5%, dobânda de refinanţare a băncilor comerciale de 1,5% („main refinancing operation”), dobânda la facilitatea de depozit („deposit facility”) de 0,5%. Băncile din zona Euro (care au înregistrat în 2008 după ultimele estimări pierderi total de cca. 1.000 mld. Euro) au aplaudat această iniţiativă şi au considerat-o fără nici o urmă de îndoială o gură de aer binevenită. La această „bucurie” s-au raliat imediat şi companiile private care au şi ele nevoie de acest „capital” şi chiar şi europenii de rând care au privit către cardurile lor de credit cu un optimism evident. E clar că o astfel de măsură deblochează creditul pentru că băncile pot avea acces la refinanţări mult mai ieftin şi mai uşor decât le poate oferi piaţa de capital în evidentă cădere după sperietura pe care continuă să o aibă majoritatea investitorilor individuali. E clar că un credit deblocat înseamnă un consum mai facil şi investiţii mai uşor de realizat în condiţiile în care banul s-a ieftinit semnificativ.
În opinia mea o astfel de măsură nu este cu nimic mai prejos decât intenţia administraţiei americane de a injecta în economia americană aproape 1,3 trilioane de dolari (soluţie ce va fi discutată aprins la întâlnirea G20 de la Londra din zilele următoare). Pentru a avea o cifră de comparaţie Războiul în Iraq condus de administraţia Bush a costat până acum 1,6 trilioane de dolari, cam 20.000 dolari / cetăţean american.
În fond, banii mai ieftini şi mai accesibili pe care îi au la dispoziţie băncile comerciale de la banca centrală (ECB în zona Euro) sunt bani tipăriţi în ultimă instanţă, mai devreme sau mai târziu produc inflaţie (chiar dacă o bună parte din ea este exportată mai ales către ţările non-Euro).
Dar ce efect are această măsură şi de ce este ea instituită de Banca Centrală Europeană? Foarte simplu (facem apel aici la manuale): dobânda este preţul cu care se împrumută capitalurile în economie. Capitalurile se pot împrumuta prin piaţa de capital (pe termen lung) sau prin prin piaţa monetară (pe termen scurt). Adică dobânda depinde semnificativ de factori care au impact direct asupra cererii şi ofertei de titluri pe piaţa de capital. Cererea de titluri este generată de interesul investitorilor pentru a investi pe piaţa de capital şi este influentată de venituri (cresc veniturile, creşte cererea de titluri, dobânda scade), riscul asociat pieţei de capital (creşte riscul asociat, scade cererea de titluri, cresc dobânzile), inflaţia anticipată (se anticipează o creştere a preţurilor, scade cererea de titluri, creşte dobânda), randamentele asociate investiţiilor pe piaţa de capital (creşte randamentul aşteptat, creşte cererea de titluri, scade dobânda), lichiditatea pieţei de capital (creşte lichiditatea, creşte cererea, scade dobânda). Toate acestea se întâmplă dacă presupunem că preferinţa de consum rămâne aceeaşi sau scade.
În plus, şi oferta de titluri financiare este un factor relevant pentru dobândă: inflaţia anticipată influenţează oferta (cresc preţurile în viitor, creşte oferta, dobânda creşte), boom-ul economic anticipat (creşte economia, creşte oferta, creşte dobânda) şi deficitele publice interne sau externe (cresc deficitele, creşte oferta de titluri din partea statului, creşte dobânda).
În tot acest mecansim care se întâmplă pe piaţa de capital şi care într-o primă fază presupunem că mobilizează doar capitaluri apare şi banca centrală oferind bani (nu capitaluri acumulate printr-un proces natural de economisire) foarte ieftini ca reacţie la faptul că datorită crizei riscul e în creştere, lichiditatea e în scădere, randamentele pe piaţa de capital sunt în scădere, inflaţia anticipată în creştere, deficitele în creştere. În aceste condiţii nu se poate spune decât că dobânda este presată în mod artificial să scadă, banii (şi nu capitalurile repet) invadează piaţa de capital şi distorsionează percepţia investitorilor cu privire la risc şi randamente.
Doar pe termen scurt va exista o dobândă în scădere (artificială cum am spus) pentru că pe termen lung aceşti bani (nu capitaluri) vor modifica structura preţurilor şi anticipările antreprenorilor, inducându-i într-o falsă ipoteză: ACEEA A CAPITALULUI IEFTIN (DE FAPT A BANULUI IEFTIN CU ROL DE CAPITAL). Adică CRIZA NU ESTE SOLUŢIONATĂ PRINTR-O ASTFEL DE MĂSURĂ ci doar PRELUNGITĂ. Mai devreme sau mai târziu ea va reapărea mult mai dur (atunci când investitorii îşi vor da seama că ei nu au investit CAPITALURI pe piaţă ci BANI).
Începând cu 2007 am demarat un studiu amplu (realizat anual) pe baza unui chestionar prin care să măsurăm aversiunea absolută a investitorilor pe piaţa românească de capital. Rezultatele (2007) pot fi vizualizate aici:
Intentia noastra este sa continuam cu acest proiect si sa publicam anual evolutia acestui indicator relevant pentru cei care propun diferite produse de investiţie pentru investitorii individuali din România. În plus, în acest studiu am fost interesaţi şi de relevanţa anumitor factori sociali (vârstă, educaţie, venit, ocupaţie) asupra aversiunii la risc (aversiunea relativă).
Pentru a asigura relevanţa acestui studiu vă invit să completaţi chestionarul aferent acestui studiu prin accesarea următorului link (5 minute):
Apăsați aici pentru a accesa chestionarul (noua locație schimbată în 2012)
Vă mulţumesc anticiat pentru sprijinul acordat. Rezultatele vor fi făcute publice şi prin acest blog.
În urma intervenţiilor politice de astăzi m-am decis să analizez această chestiune, zic eu, destul de spinoasă şi destul de bulversată de clasa politică prin declaraţiile lor: aceea a rolului împrumutului de la FMI în deblocarea creditelor în sistemul bancar.
Reiau ideea absolut clară a destinaţiei banilor de la FMI: banii pe care îi împrumută FMI intră în rezerva internaţională a unei ţări şi se supune acestui regim (a se vedea Regulamentele BNR). Pentru ce scop? Pentru susţinerea cursului de schimb.
România aplică un regim valutar de tip „flotare administrată” (în practică este mai cunoscut sub numele de „dirty float”) prin care atunci când BNR consideră că evoluţia cursului de schimb este mult prea abruptă şi pune în pericol economia naţională intervine prin cumpărare de valută (cursul va creşte, moneda locală se va deprecia) sau prin vânzare de valută (cursul va scădea, moneda locală se va aprecia). Efectul scontat este cel de temperare a cursului de schimb.
Se pare că dezideratul clar în momentul de faţă pentru care s-a contractat acest împrumut este un CURS STABIL. Adică suficienţi bani (o „centură de siguranţă” suficient de solidă) pe care să îi poată folosi la nevoie BNR. Cum ar influenţa aceşti bani creditarea în economia românească? DIRECT NICICUM. Indirect ar putea influenţa prin relaxarea condiţiilor privind rezervele obligatorii pentru depozitele în valută (acum fixate la 40%). Băncile din România – cea mai mare parte filiale ale unor bănci din zona Euro cu probleme în ţara lor de origine – abia aşteaptă o astfel de măsură. Nu există însă nici un mecanism posibil prin care să avem certitudinea că băncile comerciale nu vor redirecţiona această rezervă către ţările lor de origine participând la scheme de finanţare lansate de băncile mamă. Politic nu avem cum să blocăm libera circulaţie a capitalurilor la care am aderat intrând în UE iar ceea ce solicită acum preşedintele şi guvernatorul celor din UE este în contradicţie cu tratatele.
Reducerea nivelului rezervelor obligatorii se poate face şi fără acordul de la FMI neavănd nici o legătură cu acesta. De ce nu face acest lucru BNR? Probabil de teamă. Crede că aceşti bani sunt şi ei o centură de siguranţă. Vreau să menţionez că doar aparent BNR poate conta pe aceste părţi din depozitele în valută pentru intervenţia pe curs. Dacă ne retragem toţi depozitele din bănci BNR va trebui să returneze rezerva obligatorie băncilor şi, implicit, nouă. Deci este absurd să credem că acei bani din „pivniţa BNR” (citat din dl. A. Vasilescu) pot fi consideraţi o rezervă sănătoasă pentru susţinerea cursului. Nu înţeleg de ce BNR nu ar relaxa această rezervă obligatorie ca să deblocheze creditul. Probabil din aceeaşi teamă că băncile se vor uita mai puţin la economia românească şi mai mult la economia băncilor mamă. Asta este… privatizarea cu atâta emfază a unor bănci cheie din economia românească prin implicarea unor ţări din zona euro îşi arată acum colţii. Poate e mai bine pentru BNR să renunţe la flotarea administrată (sau semi-liberă) şi să adopte o legare a monedei de EURO) în condiţiile în care avem o asemenea dependenţă de capitalul străin. Nu ne-ar mai trebui o atât de costisitoare centură de siguranţă.
Dar să revin la problema noastră. Deblocarea creditului nu stă în acordul FMI. El nici nu are precizări în acest sens. Doar că va da o mai mare siguranţă (deşi nu văd de ce tocmai explicând acest lucru) pentru diminuarea rezervei obligatorii BNR păstrând doar împrumutul FMI pentru a stabiliza cursul. Pe termen lung însă rămânem puternic expuşi la un factor mai grav decât dorinţa unor filiale româneşti ale băncilor din UE de a participa la scheme de finanţare cu banca mamă: repatrierea profiturilor nu doar din sistemul bancar ci şi cel al companiilor multinaţionale. Este preţul plătit de acele economii care nu au pus prea mare preţ pe capitalul autohton şi acum sunt puternic expuse la acest risc. Întâlnirea pe care a avut-o Preşedintele şi Guvernatorul în Austria în intenţia de a semna un acord cu băncile (private) din România este doar un act politic. Ca să aibă efect un astfel de acord (formal) mai trebuie semnate acorduri cu toate companiile multinaţionale din România că nu vor repatria profiturile. Aceste companii (bancare sau non-bancare) abia aşteaptă acordul cu FMI şi un curs stabil. Pentru ele înseamnă mai mulţi Euro de repatriat. De unde… Din buzunarele românilor care mai devreme sau mai târziu vor trebui să plătească din greu la acest împrumut care se va volatiliza cât ai zice peşte. Numai ERSTE şi PETROM au aproape 1 miliard de Euro de repatriat (profitul din 2008). Şi vor avea anual de repatriat iar orice efort politic de a-i bloca este anti-economic.
Închei prin a spune că acordul de la FMI nu deblochează în nici un fel creditul bancar (nu are nici o legătură cu acesta) şi, zic eu, nici nu asigură o stabilitate a cursului pe termen mediu sau lung (e o centură mult prea scumpă).
Ce e de făcut? Foarte simplu: încurajarea capitalului autohton, promovarea spiritului antreprenorial, susţinerea directă a IMM-urilor inovative, a fondurilor cu capital de risc care să finanţeze aceste IMM-uri creative, incubatoare de afaceri, investiţii masive în cercetare şi educaţie, facilităţi fiscale pentru cercetare-dezvoltare în sectorul privat, facilităţi fiscale pentru cei care exportă sau importă tehnologie de ultimă oră. Aceste măsuri însă trebuiau luate demult… iar dacă le luăm acum abia peste 5 – 10 ani îşi vor arăta efectele. Dacă le vom păstra.
Comentarii recente