Înconjurat de mister şi „promovat” de tot felul de reprezentanţi oficiali care nu puteau să facă publice informaţii de interes naţional am aflat în sfârşit că banii de la FMI vor veni în România, că s-a bătut palma pentru suma de 19 miliarde de dolari cu această instituţie şi că doar 4 din cele 19 miliarde vor fi la dispoziţia guvernului, restul intrând în visteria BNR.
Am să încerc să aduc în discuţie un alt punct de vedere asupra oportunităţii acestui acord pentru actuala guvernare. În primul rând subscriu ideii că acest acord care presupune nişte condiţii mai mult sau mai puţin explicabile raţional prin situaţia actuală din România, a creat un motiv pentru actuala guvernare pentru a-şi explica măsurile de austeritate pe care vrea să le vâre pe gâtul românilor în paralel cu promovarea acelei idei „geniale” de investiţie publică in infrastructură promovată cu atâta emfază de actualii guvernanţi. Pe de o parte se cere cumpătare din partea celor care sunt plătiţi derizoriu (în cele mai multe cazuri) şi o înţelegere a crizei, pe de altă parte guvernul a avut „curajul” să aloce 20% din actualul PIB în condiţii de criză pentru proiecte de infrastructură. Aceste proiecte nu vor face decât să intre în mâna unei clientele politice, să polarizeze şi mai mult veniturile în România şi să crească şi mai mult importurile (de echipamente, consumabile etc). Oricum vor fi mai prost controlate de angajaţi cu sporurile tăiate radical de un guvern mult prea procupat cu costurile vizibile (cele de pe ştatele de plată) ale administraţiei publice. În nici un caz această grijă pentru „proiectele de infrastructură ale statului” nu vor salva România de criză ci o vor adânci şi mai mult. Aceste „proiecte în infrastructură” dacă implică calculatoare sau microbuze în şcoli nu vor da de lucru în nici un caz economiei româneşti. Şi atunci poate că era mai bine să nu le facem acum în perioadă de criză sau cel puţin să le facem la un nivel rezonabil.
În acest context guvernul avea nevoie ca de aer de Fondul Monetar Internaţional care să poată fi folosit ca justificare sau ca bici împotriva unei populaţii tot mai nemulţumită de efectele politicilor publice din România. În plus, guvernul mai puţin capabil să vadă cât anume va fi creşterea economică pentru acest an (ce să mai spunem de anii care vor urma), a preferat să includă în jocul său de-a administrarea şi să facă părtaş la guvernare pe specialiştii de la Fondul Monetar Internaţional. Adică atunci când te pricepi mai puţin la economie şi la criză chem pe un altul care e cel puţin mai bun decât tine, însă găseşti o formă să nu te dai tu la o parte cu nici un preţ.
De aceea aveam noi nevoie de FMI: să devină el pretextul (sau omul negru) în faţa unei populaţii tot mai sărăcite de impozite prost cheltuite şi de unul care mai ştie câte ceva (oricum mai bine decât mine) cu ce se mănâncă economia aceasta. În contextul unor alegeri prezidenţiale din acest an greu încercat e bine ca FMI să fie de vină şi nu guvernul actual. Atrag însă atenţia că măsurile impuse de FMI în plan economic nu s-au soldat până acum cu succes în nici o ţară din lume (Coreea de Sud a intrat şi mai rău în criză, Indonezia la fel, Somalia la fel, Argentina la fel, Ungaria la fel şi exemplele pot continua). Ce ne-ar îndreptăţi pe noi să credem că România va fi primul succes răsunător al FMI mai ales că avem experienţa înţelegerilor trecute care ne-au îndepărtat de UE şi ne-au plasat în eşalonul 2.
Să nu uităm în cele din urmă că FMI este şi el o instituţie publică ce trebuie să îşi justifice activitatea în faţa marilor puteri financiare ale lumii. Cauta cu disperare cobai pe care să îşi aplice „politicile sale” fără să rişte nimic. Pentru că aplicarea politicilor respective se face pe pielea contribuabililor din acele ţări şi nu afectează salariile celor care le propun (de cele mai multe ori în spatele unor birouri luxoase şi confortabile). Prea repede ne-am oferit pentru a fi o nouă victimă a FMI.
Să revenim însă la împrumutul de la FMI. El are ca destinaţie un singur scop: menţinerea stabilă a cursului de schimb în contextul problemelor de balanţă de plăţi externe (deficit comercial cronic dublat de reducerea intrărilor de valută sub formă de ISD-uri sau ISP-uri). La acestea se adaugă şi promptitudinea cu care agenţiile internaţionale de rating (cele care au dat greş cu rating-ul pentru GDR-uri şi alte securitizări ipotecare) au deteriorat rating-ul României scumpind accesul la resurse de finanţare externă. În acest context pomana de la FMI e foarte utila. Însă nu suficientă şi nu pe termen lung. Dacă nu reformăm România adică nu renunţăm la implicarea statului în economie (nimic nu mişcă în ţara asta fără reprezentanţii locali sau naţionali) nu vom rezista pe termen lung. Bruma de investitori privaţi şi de tineri interesaţi să îşi deschidă o afacere va fi topită foarte rapid.
Dar haideţi să discutăm însă despre „utilitatea” împrumutului de la FMI. De ce spun eu că este inutil. Pentru că el intră în cea mai mare parte a sa în rezerva internaţională a BNR. Cea cu care se intervine pe piaţa valutară. Băncile mamă din străinătate dar şi companiile mamă din diferite transnaţionale abia aşteaptă să intre în contul BNR această rezervă. De ce? Pentru că ei au profituri în lei în conturi pe care doresc cu ardoare să le repatrieze în ţările lor de origine greu încercate de criză. În momentul în care au încercat să arunce pe piaţă aceste acumulări în lei au împins cursul de la 3,7 la 4,3 fără nici o problemă. Şi-au dat însă seama că dacă continuă va ajunge cursul la 5 lei pe un Euro şi profiturile lor în Euro ar fi puternic afectate. Atunci a apărut guvernul care ca o marionetă s-a grăbit să îşi pună centura de siguranţă. Adică să se împrumute pe banii contribuabilului român în valută (dolari) pentru a menţine stabil cursul de schimb în viitorul apropiat. Adică pentru a avea ce arunca pe piaţă ca să fie repatriat de companiile străine. Cursul va rămâne stabil, companiile străine vor fi multumite pentru că nu pierd din profituri (mai ales cele din Europa) şi noi fraierii de români vom plăti din greu ca în doi ani să dăm banii înapoi FMI-ului. Toată lumea e mulţumită însă nu la fel de bogată. Îmi pare rău să afirm dar în câteva luni nu va mai rămâne mare lucru din rezerva aceea. Cu atât mai mult cu cât BNR-ul va dori să se joace şi ea pe piaţa valutară cu cursul de schimb. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Ungaria. Banii de la FMI s-au volatilizat prin filialele băncilor multinaţionale şi ale companiilor multinaţionale, cele mai multe din zona Euro fiind. Oricât de multe garanţii am avea din partea lor nu avem cum să blocăm un astfel de comportament.
Aşa că avem de ales: ori creşte cursul şi sărăcesc companiile multinaţionale ori îl menţinem stabil pe banii noştri şi devenim mai săraci. Se pare că „noi” am ales să devenim mai săraci pe termen lung.
Pe de altă parte, ne aflăm într-o ţară în care foarte puţini oameni mai economisesc, investesc sau creează. Noi importăm prea multe lucruri din afară, inclusiv tehnologia şi prelucrăm prea puţin ceea ce exportăm. Nu putem avea doar soluţii monetare la actualul curs de schimb. Nu ne ajută prea mult umbrela FMI ci, aşa cum am demonstrat, ea nu ne poate apăra decât pe termen scurt şi reprezintă doar o gură de aer disperată care amână problema pe mai târziu. Mediul de afaceri privat este singurul care poate scoate România din criză. El trebuie promovat şi ţinut în prim plan de orice guvernare şi nu trebuie împovărat şi mai mult de biruri şi taxe. Numai că un politician niciodată nu are soluţie la dezvoltarea culturii antreprenoriale fără să îşi diminueze capitalul său politic şi puterea sa asupra economiei. Şi atunci ce face clasa politică: se complace în soluţii monetare şi pe termen scurt de stabilizare a cursului care, mai devreme sau mai târziu, când se vor termina resursele FMI (şi ele sunt limitate) va exploda oricum. FMI va veni negreşit cu creşteri de impozite (accize, TVA, impozit pe venit sau profit) mai ales când va trebui să dăm înapoi banii şi va trebui să susţinem şi „proiectele de infrastructură publice” care nu se vor termina prea curând şi rata la fond. Toată această fiscalitate va sugruma şi mai mult antreprenoriatul român. Ne va afunda şi mai mult în criză. De aceea sunt atât de criticate politicile FMI pentru că ele se aplică pentru a fi convenabile creditorului care vrea banii înapoi în viitor. Bani care nu ajung direct niciodată la antreprenorii locali ci indirect (prin mecanismul explicat) la companiile mamă sau băncile mamă. Costul ulterior la acestei soluţii este mult mai mare decât cursul de schimb depreciat în momentul de faţă. Numai că el va fi plătit de toţi într-o mică măsură (solidaritate socială deh) în timp ce deprecierea era costisitoare doar pentru cei cu rate la bancă în valută (fiind profitabilă de exemplu pentru unii exportatori sau pentru cei care repatriează câştiguri din străinătate).
Macar să apucăm să ne plătim creditele în valută pe care ni le-au servit cu un cost cu 50% mai mare decât în celelalte ţări europene băncile pe care acum le ajutăm cât va mai fi stabil acest curs. Ca tot e pe banii noştri. Şi să sperăm că tot mai mulţi tineri antreprenori din România vor începe să îşi asume riscuri şi fiscalitatea excesivă din România. Şi atitudinea lipsită de respect a celor din instituţiile publice cărora le adresezi uneori o simplă întrebare.
Criza financiară a readus în discuţie situaţia unor zone (componente) din piaţa de capital mai puţin reglementate şi controlate (piaţa ipotecară, piaţa activelor securitizate, piaţa instrumentelor derivate). Un efect clar pe care îl are criza financiară îl constituie regândirea şi reformarea sistemelor financiare prin introducerea de noi sisteme de măsurare şi evaluare a riscurilor financiare dar şi prin exercitarea unui control mai mare de către instituţiile de reglementare la nivelul fondurilor de investiţii, fondurilor de pensii, fondurilor de asigurări de viaţă şi a creditelor ipotecare.
În acest sens remarcăm următoarele modificări normative adoptate în ultimul an şi puse deja în aplicare:
- Banking (Special Provisions) Act (2008): adoptat de Parlamentul britanic în 21 februarie 2008 care a permis naţionalizarea băncilor Northern Rock şi Bradford & Bingley. Ulterior aceeaşi lege a permis naţionalizarea filialei britanice a băncii Heritable Bank a băncii islandeze Landsbanki, şi naţionalizarea filialei băncii Kaupthing Edge urmată transferarea depozitelor bancare ale acestora către ING Direct.
- Housing and Economic Recovery Act (2008): a fost adoptată pe 25 Iulie 2008 în SUA pentru a permite garantarea de către Federal Housing Administration a portofoliilor de credite ipotecare din diferite instituţii financiare pentru suma de 300 mld. USD. Tot această lege a creat şi autoritatea pentru credite ipotecare – Federal Housing Finance Agency care a preluat sub supraveghere pe Fanny Mae şi pe Freddie Mac (ce deţin mai mult de jumătate din creditele ipotecare de pe piaţa americană);
Economic Stimulus Act (2008): adoptat de Congresul SUA pe 13 februarie 2008 în vederea ameliorării efectelor crizei financiare prin reducerea impozitelor pentru cei cu venituri medii şi mici, susţinerea investiţiilor în mediul de afaceri şi susţinerea sectorului creditelor ipotecare (a fost aprobat un buget iniţial de 152 mld. USD pentru salvarea Fanny Mae şi Freddie Mac). - Emergency Economic Stabilization Act (2008): este o măsură care autorizează pe Secretarul General al Trezoreriei SUA să aprobe furnizarea de fonduri pentru sistemul financiar. Prin acest document au beneficiat de fonduri guvernamentale o serie de bănci din SUA sau filiale de pe piaţa americană a unor bănci străine (inclusiv American Express a beneficiat de fonduri pe baza acestei norme urmând însă să fie preluată de Standard Chartered Bank pentru suma de 1.1 mld. USD).
- Troubled Assets Relief Program (2008): este cunoscut şi sub numele de programul de salvare a sistemului financiar de 700 mld. USD. Este un program creat pe baza Emergency Economic Stabilization Act. În baza acestui program o serie de bănci de prim rang din SUA au acceptat investiţii sub formă de acţiuni făcute de Trezoreria SUA: Goldman Sachs Group Inc., Morgan Stanley, J.P. Morgan Chase & Co., Bank of America Corp. (inclusiv Merrill Lynch), Citigroup Inc., Wells Fargo & Co., Bank of New York Mellon şi State Street Corp. Custodele pentru acţiunile emise de aceste bănci este Bank of New York Mellon. Proiectul are la bază un proiect similar demarat în perioada Marii Crize din anii 30 când din fondul Reconstruction Finance Corporation au fost susţinute într-un mod similar 6000 de bănci pentru suma totală de 1.3 mld. USD (echivalentul de 200 mld. USD din prezent).
Conform surselor mai mult sau mai puţin oficiale (CNN, FT) suma de 700 mld. USD aprobată prin acest program a avut până în prezent ca destinaţie următoarele direcţii:
– Suma de 168 mld. USD a acoperit diferite transferuri de fonduri la cerere către 116 bănci din SUA;
– Suma de 82 mld. USD a fost utilizată pentru a capitaliza diferite bănci;
– Au fost cumpărate acţiuni preferenţiale în valoare de 40 mld. USD la American International Group astfel că această companie a putut acoperi creditul primit iniţial de la Rezerva Federală;
– 20 mld. USD au fost folosite pentru a acoperi pierderile declarate în cadrul unui program administrat de Federal Reserve Bank of New York şi care are în vedere acordarea de fonduri pentru cei care au probleme de pe urma activelor securitizate, creditelor ipotecare,
– 50 mld. USD au fost plasaţi în Citigroup;
– 13.4 mld. USD au fost folosiţi pentru GM şi Chrysler.
La toate acestea se adaugă intenţiile declarate de reformare a Sistemului Financiar Internaţional (FMI, Grupul Băncii Mondiale). După căderea Sistemului de la Bretton Woods (1971) au fost încercate tot felul de soluţii de reformă ca răspuns la diferite crize regionale însă marile puteri (neafectate puternic nici de crizele din America Latină, nici de cele din Asia) nu au avut o voinţă clar definită în acest sens. În momentul de faţă tot mai multe voci responsabile ridică în discuţie această problemă destul de sensibilă din punct de vedere al consensului general.
Criza financiară a generat o serie de sentimente în rândul investitorilor individuali, de la teamă, panică, frică până la isterie în unele cazuri. Aversiunea la risc este în creştere şi va dura multă vreme până când piaţa americană va recâştiga încrederea acestor investitori.
Un efect direct a acestei aversiuni la risc în creştere îl constituie schimbarea (ajustarea) comportamentului investiţional cu impact asupra structurii portofoliilor financiare. Este evident faptul că în momentul de faţă investitorii se reorientează spre instrumente financiare mai puţin riscante (obligaţiuni de stat, titluri de stat).
De aici apare automat efectul asupra costului capitalului şi asupra cursului de schimb. Conform teoriei economice (legea cererii şi a ofertei), în momentul în care investitorii de pe piaţa de capital se confruntă cu riscuri (volatilitate) în creştere, cu randamente în scădere, când lichiditatea pieţei de capital lasă de dorit cererea de instrumente financiare (înclinaţia spre investiţii) este în scădere semnificativă acest lucru conducând la creşterea dobânzii şi, implicit, la creşterea costului capitalului atras pe termen lung de pe pieţele de capital prin instrumente specifice. Acest lucru poate explică şi de ce în aceste momente Rezerva Federală este tentată să diminueze dobânda de intervenţie pentru a putea oferi sistemului bancar o lichiditate sporită necesară susţinerii financiare a activităţii economice. Dacă însă aceşti bani nu sunt orientaţi spre producţie ci vor continua să fie orientaţi de către bănci tot către consum problemele se vor înrăutăţi şi mai mult.
În acest context în care capitalul este mult mai greu de obţinut băncile vor trebui să înţeleagă cât de păguboasă este politica lor de creditare a consumatorului „pe baza buletinului” şi că mult mai sănătos chiar şi pentru ele este să se concentreze mai mult pe susţinerea financiară a sectorului de afaceri (producţia) fără a mai crea impresii false cu privire la uşurinţa obţinerii capitalurilor de către consumatori sau a creşterii nenaturale a vânzărilor (mă refer la cele pe credit mai ales).
Ca urmare a modificării comportamentului investitorilor individuali, rolul pieţei de capital în finanţarea companiilor private va fi în scădere, în structura capitalurilor acestora vom asista la o modificare importantă, o reorientare către creditul bancar, dar mai ales către autofinanţare (mai costisitoare). Companiile puternic dependente de sursele atrase (cele din construcţii, industria auto dar şi cele din cercetare – dezvoltare) vor trebui să îşi regândească planurile de dezvoltare şi obiectivele pe termen lung.
Criza financiară a generat o serie de mutaţii profunde la nivelul instituţiilor financiare care ocupă un loc însemnat (ca pondere din PIB) în economia americană. Toate aceste mutaţii (falimente, preluări, restructurări) au avut efect atât asupra cotaţiilor la bursă (evidenţiate apoi în evoluţia indicilor bursieri), asupra volatilităţii pieţei (riscul asociat) şi asupra structurii portofoliilor financiare pe piaţă.
Criza financiară a provocat o scădere în primul rând semnificativă a cotaţiilor bursiere reflectată în evoluţia principalilor indici bursieri.
De exemplu, indicele DJ Industrial a scăzut de la 12.474 puncte pe 3 ian. 2007 la doar 8.579 puncte pe 19 dec. 2008 (o scădere semnificativă de 31.22% în doar doi ani). O scădere similară s-a înregistrat şi în cazul NASDAQ (o scădere a valorii sale cu 37.7% în ultimii doi ani) sau în cazul S&P 500 (38.3 % în ultimii doi ani). Pe piaţa europeană am asistat la o scădere similară (FTSE 100 a scăzut cu 30.5%, DAX a scăzut cu 28.8%). La fel şi în cazul pieţei asiatice unde scăderea pare a fi chiar mai mare (49.5% pentru NIKKEI 225, 19.03% pentru Hang Seng). Este clar că putem vorbi de o contagiune a pieţelor de capital, vorbim nu doar de o criză locală sau regională ci de una globală care ne afectează pe toţi.
Scăderea valorii indicelui bursier este însoţită şi de o creştere a volatilităţii acestor indici bursieri ceea ce arată un risc în creştere asociat tranzacţiilor bursiere. Practic în lunile octombrie, noiembrie şi decembrie am asistat la o creştere a valorii volatilităţii randamentelor de a aproape 4 ori (volatilitatea măsurată pe DJ Industrial).
Tot un efect al crizei financiare este şi cel al reducerii randamentelor asociate plasamentelor financiare. În raportul lunar publicat de către Towers Perrin privind piaţa de capital americană putem constata pierderile masive înregistrate de diferite portofolii financiare. Singurele instrumente care mai oferă randamente pozitive sunt titlurile de stat şi obligaţiunile pe termen lung (cele de stat doar).
Orice combinaţie a acţiunilor cu obligaţiunile de stat sau corporative oferă în momentul de faţă randamente negative. Cu cât ponderea activelor în portofoliile financiare este mai mare cu atât randamentele negative sunt mai mari. E clar că această criză înseamnă o lovitură puternică dată pieţei de capital din SUA dominată net de acţiuni (mai mult de 50% din titlurile listate pe bursele americane sunt acţiuni), acţiunile fiind forma cea mai utilizată în finanţarea dezvoltării sectorului privat.
În condiţiile în care incertitudinea asociată plasamentelor pe piaţa de capital este în creştere şi în condiţiile în care asistăm la reduceri semnificative a randamentelor interesul pentru piaţa de capital este oarecum în scădere, fapt reflectat şi în diminuarea uşoară a volumului de tranzacţii (în general pe DJ Industrial nu se poate trage o concluzie clară însă pe fiecare companie în parte asistăm în general la o diminuare a volumului tranzacţiilor bursiere).
Instituţiile financiare care au întâmpinat probleme datorită crizei financiare fie au fost declarate în stare de faliment, au fost retrase de la tranzacţionare de pe burse fiind apoi preluate parţial sau integral de alte bănci sau grupuri de bănci. Se poate vedea că soluţia găsită pentru aceste bănci diferă, explicaţia fiind legată de dimensiunea instituţiilor financiare / importanţa lor pentru sistemul financiar (instituţiile mai mici au fost lăsate să falimenteze sau să fie preluate de alte instituţii financiare) sau de susţinerea politică de care s-au bucurat (e mereu adusă în discuţie poziţia privilegiată a Goldman Sachs).
Efectele pe care criza financiară le-a avut asupra instituţiilor financiare pot fi sistematizate astfel:
1. Instituţii financiare asistate, supravegheate sau preluate de guvern:
-
Northern Rock (naţionalizată);
-
IndyMac Federal Bank (sub supravegherea Federal Deposit Insurance Corporation);
-
Fannie Mae (preluată de guvern);
-
Freddie Mac (preluată de guvern);
-
American International Group (a primit în septembrie 2008 o facilitate de credit de la guvern în valoare de 85 mld. USD garantată cu 80% din acţiunile sale);
-
Bradford & Bingley (naţionalizată în parte în 29 septembrie 2008 şi parţial vândută către banca Abbey din grupul băncii spaniole Grupo Santander);
-
Fortis (preluată de guvernul belgian în 5 octombrie 2008 şi urmează să fie finalizată vânzarea sa către BNP Paribas);
-
Glitnir (achiziţionată de guvernul islandez prin Icelandic Financial Supervisory Authority în 29 septembrie 2008 pentru suma de 600 mil. Euro);
-
Hypo Real Estate (a primit aprobarea pe 29 septembrie 2008 pentru o linie de credit în valoare de 35 de mld. Euro din partea guvernului german şi a unui grup de bănci, ulterior pe 4 octombrie s-a convenit ca această linie de credit să fie în valoare de 30 mld. Euro din partea unor grupuri de bănci şi 20 mld. Euro din partea Bundesbank)
-
Dexia (pe 30 septembrie 2008 guvernele belgian, francez şi luxemburghez au anunţat o susţinere cu fonduri de 20.4 mld. Euro a acestei bănci);
-
Landsbanki (aflată începând cu 7 octombrie 2008 sub supravegherea guvernului islandez prin Icelandic Financial Supervisory Authority);
-
Kaupthing (suspendată de la tranzacţionare pe 8 octombrie 2008 şi aflată sub supravegherea guvernului islandez prin Icelandic Financial Supervisory Authority);
-
ING Group (a primit pe 19 octombrie 2008 fonduri de 10 mld. Euro de la guvernul olandez);
-
Citigroup (pe 24 noiembrie 2008 a primit fonduri în valoare de 25 mld. USD care se adaugă la cele 20 mld. USD primite în octombrie 2008, valoarea de piaţă a acţiunilor sale scăzând semnificativ de la 244 mld. USD la 21 mld. USD, o scădere de aproape 10 ori).
2. Instituţii financiare achiziţionate / preluate pe piaţă de către alte instituţii financiare:
-
Countrywide Financial (preluată de Bank of America cu 4.1 mld. USD pe 11 ianuarie 2008);
-
Bear Stearns (preluată în martie 2008 de JP Morgan Chase după ce în prealabil a primit un credit de la guvernul american);
-
Alliance & Leicester (preluată în octombrie 2008 de banca spaniolă Banco Santander după ce a fost delistată de pe London Stock Exchange în iunie 2008);
-
Merrill Lynch (achiziţionată de către Bank of America);
-
Washington Mutual (vândut către JP Morgan Chase parţial pentru 1.9 mld. USD în iunie 2008, restul intrând în faliment);
-
HBOS (va deveni în ianuarie 2009 parte a grupului de bănci Lloyds Banking Group);
-
Lehman Brothers (parţial vândută către Barclays plc şi Nomura Holdings, parţial declarată în stare de faliment);
-
Wachovia Corporation (va fi preluată de Wells Fargo pentru suma de 15.1 mld. USD fuziunea având deja aprobarea Rezervei Federale);
-
Sovereign Bank (cumpărată de Banco Santander pentru suma de 1.9 mld USD pe 13 octombrie 2008);
-
National City Corp (achiziţionată de PNC Financial Services pe 24 octombrie pentru suma de 5.2 mld. USD cu susţinere din partea guvernului american).
-
New Century Financial Corporation
-
American Freedom Mortgage
-
American Home Mortgage
-
Lehman Brothers (parţial vândut către Barclays şi Nomura Holdings)
-
NetBank (bancă americană)
-
Terra Securities (companie financiară norvegiană specializată în vânzarea diferitelor instrumente financiare);
-
Sentinel Management Group (companie financiară americană specializată în servicii de cash management);
-
Washington Mutual (fond de investiţii parţial vândut către JP Morgan Chase);
-
Icesave (bancă de economii din grupul Landsbanki)
-
Kaupthing Singer & Friedlander (bancă britanică parţial transferată către ING Group, parţial intrată în faliment)
-
Yamato Life (companie de asigurări din Japonia intrată în faliment pe 10 octombrie 2008)
-
ACC Capital Holdings (bancă americană de economii specializată în credite ipotecare).
Toate aceste mutaţii pe piaţa de capital au provocat semnificative schimbări atât în evoluţia pieţeie de capital (volum, volatilitate) cât şi asupra percepţiei şi comportamentului investitorilor individuali şi instituţionali.
Comentarii recente