De ce nu convergem asa usor catre Euro?

Adoptarea monedei unice în România a fost anunţată cu surle şi trâmbiţe de Primul Ministru ca fiind realizabilă cu certitudine în anul de graţie 2015. Ca multe anunţuri de genul acesta care s-au mai făcut în trecut şi care de la 2012 au sărit uşor la 2014 şi tot aşa, nici acest anunţ nu inspiră decât propagandă găunoasă şi plină de avânt pompieristic de parcă mai că îţi vine să strângi din pumni, să ieşi în piaţa mare şi să vrei să pui mâna pe o lopată să introduci Euro în România.

Uneori nu e suficient doar să vrei ceva. Mai trebuie să fie şi posibil acel ceva. Un lucru este însă cert: mai devreme sau mai târziu TREBUIE să avem monedă unică (de preferabil mai devreme). Pe parte de convergenţă nominală cei de la Bruxelles ne-au pregătit câteva criterii foarte greu de atins simultan (aş spune chiar contradictorii dacă nu redundante):

1. Deficit bugetar în PIB mai mic de 3% pe an (noi am avut în 2010 de 6,4% adică dublu);

2. Datorie publică în PIB maxim 60% (noi am avut în 2010 30.8% după ce am crescut de la circa 15% – 20% în anii anteriori)

3. Inflaţie mai mare maxim cu 1.5% faţă de media primelor 3 ţări performante din punct de vedere al inflaţiei (în 2010 ţările au fost Irlanda, Letonia şi Slovacia, media lor fiind de 0,8%). În 2010 inflaţia din România 6.1%;

4. Dobândă pe termen lung nu mai mare cu 2% faţă de media celor trei ţări performante la capitolul inflaţie (în 2010 criteriul a fost de 7,17% şi România a avut o dobândă de 7,7%).

5. Stabilitatea cursului de schimb (să nu depăşească 15% pe parcursul a doi ani înainte de introducerea monedei unice, în 2010 în România variaţia cumulată a fost de 0,623%).

După cum vedem România îndeplineşte în momentul de faţă 2 din cele trei criterii de convergenţă nominală. Responsabilitatea pentru aceste criterii revine Guvernului (pentru deficit şi datorie publică) şi Băncii Centrale (pentru inflaţie, dobândă pe termen lung şi curs de schimb). Acest lucru nu stă însă chiar aşa: banca centrală, stabilind faptul că singurele instrumente care sunt fără risc pentru băncile comerciale sunt titlurile de stat, OBLIGĂ practic aceste instituţii să participe în masă la emisiunile pe care le face Guvernul prin Ministerul de Finanţe pe care apoi le acoperă indirect prin refinanţări cu dobândă scăzută. O bună parte din deficitul public şi din datoria publică depinde de POLITICA MONETARĂ a băncii centrale. Observăm că instituţia cheie în procesul de convergenţă este Banca Centrală. De ea depinde în mare măsură atingerea sau ratarea acestor criterii.

Figura 1: Distanţa faţă de Criteriile de la Maastricht (axa orizontală)

Calculând distanţa euclidiană (pe cele 5 variabile enunţate mai sus) pentru Bulgaria, Ungaria, Polonia, România şi Zona Euro am observat următoarele:

1. România are cea mai mare divergenţă faţă de criteriile de la Maastricht (fiind întrecută de Bulgaria doar în perioada 2008 – 2010)

2. România a făcut eforturi semnificative de convergenţă (în circa 15 ani am recuperat 2/3 din distanţa faţă de criteriile de la Maastricht)

3. Zona Euro are chiar şi ea o divergenţă faţă de criteriile de la Maastricht care aproape s-a dublat în perioada crizei

4. Ţări ca Ungaria, Polonia, Cehia stau semnificativ mai bine la acest capitol fiind mult mai aproape de criterii şi de caracteristicile Zonei Euro de foartă multă vreme.

Figura 2: Trendul convergenţei nominale a României către Criteriile de la Maastricht

Selectând din grafic doar situaţia României am aplicat un trend liniar pentru a putea vedea câţi ani i-ar mai trebui României pentru a atinge criteriile de convergenţă nominală (intersecţia cu axa orizontală însemnând o distanţă 0 faţă de aceste criterii, distanţă care nici una dintre cele 10 ţări din afara Zonei, şi probabil nici din interior foarte multe, nu o atinge). Rezultatul a fost că România ar mai avea nevoie (continuând ritmul actual al convergenţei nominale) de circa 7 ani de acum înainte. Aceasta înseamnă 2017 cel mai devreme. Aceasta înseamnă că declaraţii pompieristice care nu se bazează pe absolut nimic concret nu au nici o valoare şi ne aruncă şi mai mult în derizoriu.

De fapt, problema României cu convergenţa la Zona Euro nu este neapărat una de natură nominală. Aceste criterii nu vor fi îndeplinite uşor dacă nu dăm mai multă valoare şi importanţă economiei reale, iniţiativei private şi nu privatizăm masiv activele statului. Dacă nu ne luăm ochii de pe cursul de schimb şi nu mai suntem obsedaţi atâta de el, dacă avem mai multă grijă în producţia inutilă de bani ieftini sau dacă sufocăm economia pe termen lung cu impozite şi birocraţie inutilă Zona Euro va deveni o adevărată Fata Morgana, cu costurile asociate pentru noi. Suntem prea săraci să ne permitem să fim în afara unei zone monetare (chiar aşa cu imperfecţiunile ei) atâta timp cât ne aflăm deja într-o piaţă unică destul de competitivă cu economia noastră. O să ajungem, încetul cu încetul, plătind o inflaţie mai mare decât în Zona Euro, suportând dezechilibre bugetare mai mari, să închidem totul şi, fie să emigrăm, fie să cumpărăm în mare parte de acolo.