#32: Mâna invizibilă și mâna vizibilă

Unul din conceptele atașate ideii de piață este acela al ”mâinii invizibile” care reglează totul în economia liberă. Piața este una dintre marile invenții ale omenirii. Schimbul și specializarea în producție din spatele conceptului de piață ne-au permis să facem un salt enorm de la grupuri disparate de oameni la civilizații dispuse să coopereze și să împartă prin schimb beneficiile progreselor lor.

Piața este importantă pentru că prin ea alocăm resursele între noi ÎN CEL MAI EFICIENT MOD POSIBIL. Nu există altceva mai bun decât piața. Mâna invizibilă asociată ei a fost de la început un concept destul de vag. Ne duce cu gândul la ceea ce se vede și ceea ce nu se vede (mai degrabă) despre care ne vorbea magistral Bastiat. Mâna invizibilă însă duce cu gândul și spre ceva ezoteric, misterios, fără explicații științifice prea multe. Și așa și este: foarte puțini sunt inițiați și pot explica până la capăt cum funcționează piețele, mecanismul prețurilor, dinamica acestora. Lucruri grele și invizibile pentru mulți. Să nu înțelegem însă de aici că această mână invizibilă nu are explicații științifice. Că mecanismul pieței (mâna invizibilă) ar fi ceva neserios prin comparație cu alocarea de resurse planificată ”riguros” de către stat. Complet greșit. Astăzi avem o dezvoltare fără precedent a teoriei economice care poate explica consistent și ș diferența dintre stat și piață în alocarea resurselor. Corolarele aceste părți din teoria economică se referă la falimentul socialismului (sistemele economice bazate exclusiv pe stat în alocarea resurselor) și ciclurile economice (corecția erorilor generate de intervenționismul de natură monetară și nu numai). ”Mâna invizibilă” din spatele pieței a devenit demult vizibilă pentru cei care studiază îndeaproape fenomenul, grație economiștilor clasici. Nu mai are secrete pentru noi.

Pe de altă parte, mult mai invizibile pentru noi rămân însă ”mâinile” cu care Tătucul-stat redistribuie resursele în piață. Resurse pe care arareori le produce. Le extrage inițial prin violența și agresiunea din spatele taxării (adesea subiectivă și arbitrară) și le direcționează ulterior către cine consideră că ”merită” (la fel de subiectiv și de arbitrar). Motivațiile și principiile din spatele acestei alocări politice de resurse lipsesc adesea, generând haos calculațional în mediul privat. Pur și simplu nu ai cum să spui, în absența pieței, ce merită dezvoltat și ce nu. Nu poți spune dacă merită să dezvolți o autostradă sau să distribui mai multe subvenții pentru agricultură. Invizibilitatea e maximă. Acționez la întâmplare, deloc calculat, ești complet în ceață. Nu poți să îți dai seama de consecințe, nu poți evalua rezultate. Teoria economică aici este inutilă. Nu poate spune nimic teoretic și consistent despre cum să se facă aceste alocări. Argumentele care funcționează în cazul piețelor sunt, în cazul acesta, complet lipsite de sens și de logică. Nu le poți aplica, oricât de mult te-ai chinui. În politicile publice sunt invocate adesea calcule economice, studii de impact, fundamentări economice pentru deciziile din spate. Nu se poate face asta și pace. Chiar dacă poți explica mai ușor mecanismul prin care, cu ajutorul bâtei, iei de la unii și dai la alții, miopia e mult mai mare ca în cazul piețelor. Și efectele pe termen lung mult mai nocive, antrenând un haos care înlocuiește treptat ordinea proprietății private din spatele mecanismelor de piață.

Haosul calculațional din intervenționismul etatic se răsfrânge apoi asupra tuturor operatorilor din piață și generează crize tot mai dese și tot mai profunde. Dacă acum 100 de ani ciclurile economice se succedau odată la 70 – 100 de ani și depindeau de lucruri predictibile în bună măsură (în pofida mâinii invizibile a pieței), astăzi succesiunea între două cicluri economice se încadrează tot mai mult într-un deceniu. Mâna invizibilă pentru mulți din spatele intervenționismului etatic face ca într-o generație să te confrunzi cu 3-4 crize majore care numai la prosperitate nu duce. Cu toate acestea, frica de piață și de libertate rămâne la cote alarmante. Disperați de haosul în care suntem obligați să trăim mai nou, ne aruncăm și mai mult în brațele statului ”protector” și ”providențial”. „Rezolvăm” haosul prin și mai mult haos. Facem lucrurile și mai impredictibile și mai invizibile, mai ales pe termen lung. Iar dezvoltarea și prosperitatea au nevoie de ca de aer de viziune pe termen lung. Cât mai lung.