Antreprenoriatul presupune, cel puțin, trei lucruri fundamentale: a. Calculul economic atunci când se alocă resursele; b. Asumarea incertitudinii și c. Deținerea în proprietate privată a resurselor (capital, materii prime) și mijloacelor de producție implicate în realizarea de bunuri și servicii destinate pieței. Antreprenorul acționează întotdeauna în viitor, alocă resurse pe care le deține în proprietatea sa pentru a produce conform nevoilor pieței, își asumă toate problemele posibile ce ar putea să apară în viitor și face toate aceste lucruri doar dacă, din ceea ce calculează inițial, reiese un profit suficient pentru el.

Pe o piață liberă antreprenorul individual (persoana fizică) este SINGURUL care acționează ca entitate economică atunci când decide să producă bunuri sau servicii pentru piață. El deține în proprietatea sa toate resursele fără să fie nevoie de vreun contract cu terții care să permită punerea la comun a acestor resurse. El calculează dacă există sau nu un profit suficient. El își asumă SINGUR toate neplăcerile (pierderile) apărute ca urmare a evoluției nefavorabile a unor factori esențiali pentru decizia sa și va suporta pierderile prin diminuarea AVERII SALE PERSONALE (dacă pierderea depășește totalitatea resurselor implicate în afacere). Acest lucru înseamnă un lucru clar: pe o piață liberă, când antreprenorul acționează individual, nu are nevoie de ”firmă” (unipersonală). El este titularul tuturor contractelor cu terții: furnizorii care îi vând materii prime, clienții care îi cumpără produsele, creditorii care îi împrumută temporar capitalul. Antreprenorul, când consideră că nu mai poate face față singur activității de producție, poate angaja cu contract salariați care să preia din munca sa (execuție, conducere). Contractele se semnează tot de către antreprenorul individual și aceste terțe părți. Chiar dacă are mai multe activități distincte / independente, antreprenorul individual va face calculul economic pe fiecare dintre aceste activități pe care, în final, le va agrega pe întreg portofoliul de activități pentru a putea avea rezultatul final al acțiunii sale antreprenoriale și a vedea în ce măsură este afectată (pozitiv sau negativ) averea sa. Așadar, argumentul că antreprenorii individuali pe piața liberă își pot dori mai multe ”firme” individuale din rațiuni de calcul economic (pentru a cunoaște profitabilitatea fiecărei acțiuni) nu este un argument tare pentru că toate aceste calcule contează, în final, pentru averea sa în manieră CONSOLIDATĂ și nu pe bucăți. Nici argumentul juridic nu este relevant în acest caz: vei vrea mai multe ”firme” individuale pentru a semna contractele în manieră organizată (contracte de muncă, cu terții furnizori / cumpărători) nu ține pentru că TOATE aceste contracte (indiferent cum le grupezi tu ca antreprenori individual pe sertare) sunt semnate de către INDIVIDUL ANTREPRENORI și toți terții cu care intră în contact în afacerea sa.

Firma pe o piață liberă apare doar în cazul în care vorbim de mai multe persoane care dețin mijloace de producție în proprietate și doresc să le pună, pe baze contractuale, la comun într-un proces de producție. Sau când vorbim de mai multe persoane care dețin capital. Abia în acel moment SE PUNE PROBLEMA UNEI FIRME. Pe piața liberă firma are UN ROL JURIDIC pronunțat. Este despre punerea la comun a unor bunuri de capital, a unor capitaluri, pentru a rafina calculul economic permițând partajarea profitului între parteneri, pentru a clarifica asumarea riscurilor (pierderilor) de către partenerii într-o afaceri. Pe piața liberă firma este deci un concept care apare DOAR ATUNCI CÂND VORBIM DESPRE MAI MULȚI PARTENERI. Niciodată nu apare când vorbim despre un singur partener. Este o construcție ilogică în acest caz. Fără sens și fără semnificație economică.

O problemă aparte este cea a ”firmei cu răspundere limitată”. Am lămurit faptul că, pe piața liberă, firma unipersonală este un concept inexistent. Nu ține de piața liberă să ai firmă pe persoană fizică. Niciuna. Și nici mai multe. Firmă vei avea doar când sunt mai mulți co-proprietari asupra resurselor și mijloacelor de producței. Răspunderea limitată este un alt concept care nu se regăsește pe o piață liberă. Ce înseamnă răspunderea limitată? Înseamnă că, în cazul unei probleme (insolvență, faliment etc.), nu vei răspunde cu toată averea ta față de terții pe care i-ai prejudiciat cu acțiunea ta antreprenorială (individual sau la comun cu mai mulți acționari). Cu alte cuvinte, răspunderea ta va fi STRICT LIMITATĂ la capitalul pe care l-ai subscris în afacerea respectivă. Terții prejudiciați de tine prin acțiunea ta antreprenorială nu vor putea pretinde mai mult de acest capital. Nu vor putea să îți ia casa sau alte active de valoare din patrimoniul tău. Pe o piață liberă acest lucru e un alt non-sens. Contractul prin care eu și un alt terț (partenerul meu) decidem că vom răspunde limitat pentru pagubele pe care le vom produce în viitor unui terț (un furnizor de materii prime sau un creditor, de exemplu) este un contract imposibil. Nu va fi recunoscut de nimeni din piață. E ca și cum aș semna eu cu altcineva un contract prin care, dacă agresăm un terț (îl luăm la bătaie), să nu putem fi trași la răspundere decât așa cum considerăm noi de cuviință. Cum ni se pare nouă corect. Pe o piață liberă nu ai avea așa ceva. Acolo, starea de normalitate este cea a RĂSPUNDERII NELIMITATE și nu a răspunderii limitate. Doar firmele cu răspundere limitată acționează în piață. Nimeni nu va intra în contracte cu cei care și-au setat independent de ei că vor răspunde față de ei limitat, deși răspunderea ar trebui să fie nelimitată, până la recuperarea totală a pagubei.

În concluzie, pe piața liberă o persoană fizică ce dorește să acționeze ca antreprenor va acționa SINGUR fără a-și face ”firmă”. Va acționa ca persoană fizică în toate contractele pe care le va semna cu terții. Va deține pe persoană fizică toate mijlocele de producție implicate în acțiunile sale antreprenoriale, indiferent de cât de diversificat în amonte / aval sau pe orizontală va fi portofoliul său de activități. Va calcula totul pe portofoliul său de activități antreprenoriale și va integra acest calcul în averea sa personală (care va crește sau va scădea, după caz). Și nu va putea să decidă UNILATERAL că răspunderea sa față de clienții și furnizorii săi este LIMITATĂ la o sumă de bani sau la anumite active reale.

Ca atare, problema ”mai multe firme unipersonale cu răspundere limitată pe persoană fizicănu are nicio treabă cu liberalismul sau piața liberă. Pentru că pe piața liberă așa ceva nu există. Este un construct artificial venit la pachet cu relația fiscală cu statul (obligativitatea de a plăti taxe dacă vrei să desfășori activitate economică), cu caracter pronunțat juridic, care ține exclusiv de intervenționismul etatic. Discuția are, de fapt, conotația unei ”taxări optime”. E din categoria găsirii unei variante optime pentru intervenționismul statului în sfera antreprenorială. Așa ceva nu există însă. Nu poate fi argumentat teoretic. E la fel de ”optim” să poți să ai o singură firmă unipersonală cu răspundere limitată ca și cea în care ți se permite să ai mai multe firme unipersonale cu răspundere limitată. De fapt, nu poți să te pronunți cu argumente într-un sens sau altul, fiindcă nu există nicio logică economică în spate. Pentru că firmele astăzi acționează într-un mediu puternic intervenționist, ele nu mai arată demult așa cum ar trebui să arate pe o piață liberă. Intervenționismul etatic le-a îndepărtat foarte mult de caracteristicile lor inițiale și le-a adăugat caracteristici noi, imposibile pe o piață liberă (cum este cazul ”răspunderii limitate”). Conceptul de ”firmă” se îndepărtează pe zi ce trece, și nu neapărat în sensul bun, ce ceea ce ar trebui să fie. Adăugând și mai multe incertitudini și probleme mediului de afaceri.


Economistul care nu activează ca antreprenor ci oferă suport altor antreprenori este mereu acuzat de  lipsa mele de legitimitate în a-și da cu părerea despre antreprenoriat. Ceva de genul: unul care în viața lui nu a semnat un bilanț sau nu a dat de muncă unor salariați e incapabil să înțeleagă sau să spună ceva relevant despre așa ceva.
În sens larg, toți ne naștem cu spiritul antreprenorial. Din prima clipă speculăm. Din prima clipă ne ghidăm după profit. E busola acțiunii umane. Cu mic, cu mare toți suntem dotați de la natură cu această busolă. Cu mic, cu mare.
În sens restrâns (economic), antreprenoriatul este despre viitor, necunoscut în mare parte dinainte. Este despre a avea fler. A avea viziune. Despre a extrage profit dintr-un dezechilibru al pieței. Despre a greși cu o probabilitate foarte mare. Despre a risca totul. Despre calcul economic. Este despre ceva ce nu cunoști niciodată dinainte. E ca un pariu, dacă vreți. Este ceva de care fug cei mai mulți dintre noi, din spirit de conservare. Este ceva în care mulți încearcă și puțini reușesc. Este despre bogați. Fără de care am bate pasul pe loc!
Antreprenoriatul nu este ceva ce se învață. Și nici ceva teoretic. Nu este știință. Nu e ceva ce poate fi predat. Este un har. Probabil de la Dumnezeu. Din cărți nu e sigur. Desigur, poți să te educi să folosești mijloace științifice ca să vezi mai bine viitorul. Să calculezi mai bine profitul. Să estimezi șansele de reușită. Să te organizezi mai bine. Să cumpănești mai bine resursele. Dar asta e doar o mică parte din antreprenoriat. Cea mai simplă. Cea care, dacă o exersezi prea mult, te îndepărtează de antreprenoriat.
Antreprenpriatul nu este despre întocmit bilanțuri sau declarat venituri la stat. Nici despre angajat oameni sau plătit salarii. Este despre produs și vândut lucruri altora. Care să îți permită să cumperi ce nu poți sau nu ai timp să produci. Este despre cea mai complexă formă de cooperare socială.
Cine pretinde că știe el cum poți ajunge antreprenor e un mic șarlatan. E o Mama Omida care pretinde că îți poate spune numerele la loto. Sau cum stai cu dragostea. Harul nu se învață. Nu se predă. Cu el ne naștem. Sau nu.

Moneda unei țări inflaționiste, cu deficit extern imens, deficit bugetar în creștere (mai ales structural) nu are cum să fie puternică. Dimpotrivă. Stabilitatea și evoluția în timp a cursului de schimb este strâns legată de starea economică, de competitivitate externă, calitatea guvernanței etc.

De ce crește cursul? Ce spune cartea despre asta?
Încep prin a vă mărturisi ce ne spunea profesorul nostru de macroeconomie în anul 1 de facultate: diferența dintre leu și marca germană e ca diferența între Dacie și Mercedes. Vă e clar, așadar, că fără performanță în plan economic nu ai cum să ai o monedă stabilă sau puternică. Slăbiciunea leului pleacă de aici. Sau puterea lui.
În altă ordine de idei, cursul de schimb este raportul dintre prețul unui hamburger în lei de la McDonalds (Piața Romană, dacă vreți) și prețul unui hamburger în Euro tot de la MCDonalds (din Berlin sau Paris). Dacă vreți, puteți pune în calcul tot meniul de la McDonalds. De fapt, îl puteți adăuga și pe cel de la KFC. Și multe alte bunuri. Un coș de bunuri. Ceea ce înseamnă că, dacă prețrile coșului de bunuri în lei cresc mai mult decât prețurile coșului de bunuri în Euro (meniurile acelea), avem o creștere a cursului de schimb. O depreciere a leului adică. Altfel spus, dacă inflația în România e mai mare decât în Zona Euro, e normal să avem depreciere a leului. E mai mare inflația la noi? Cu cât? E în creștere această inflație în ultimii ani? Cu cât?
Când imporți mai mult decât exporți, cererea de valută pe piață e mai mare decât oferta de valută. Cu cât deficitul e mai mare, cu atât presiunea pe cursul de schimb e mai mare. A crescut importul total în ultimii ani în România? Mai mult decât exportul total? Cu cât? De ce a crescut? Știți cu câte milioane de euro crește lunar acest dezechilibru în ultimii ani? V-ați întrebat de ce importăm mai mult decât exportăm? Poate pentru că am crescut irațional și din pix costuri de producție (salarii) și nu am stimulat investițiile în producție. Zic și eu. Nu doar eu…
Dacă guvernele înregistrează deficit în creștere (cheltuiește mai mult decât obține ca venituri, în mare parte din taxare) un investitor străin va privi cu ochi buni asta? Va vrea să vină aici cu capitalul său? Să îl ofere pentru a fi combinat cu alți factori de producție? Sigur că nu. De România se fuge în ultimii ani. Fuge propriul popor, darămite investitori comparați cu câini care nu fug de la măcelărie. Valuta ne scapă printre degete. O ridică alții din jur. Mai inteligenți ca noi. Mai educați. Dacă mai ai și politicieni care pun paie pe foc și destabilizează și mai mult economia și țara, mila și sila străinilor va fi și mai mare. Și deprecierea și mai mare. Desigur, noi suntem daci și nu avem nevoie de nimeni. Nu vrem să fim colonia nimănui. Dar ne place să importăm mașini de lux.
Mai mult, dacă dobânda reală la lei e mai mică decât dobânda reală la Euro asta înseamnă că la noi se economisește mai mult decât se economisește în altă parte. Sau, mai exact, se creditează mai puțin decât se economisește. Tot mai puțin. Economiile băltesc. Cele în lei. Asta prăbușește dobânda reală la lei. Capitalurile fug în afară. Sau nu vin într-un ritm suficient aici. Asta depreciază și mai mult moneda. Presiunea e suplimentară. Știți cât e raportul depozite / credite? De ce e supraunitar? De ce crește în ultimii ani?
Dacă vă întrebați, așadar, de unde vine deprecierea aveți răspunsul acum. Deprecierea este un semn clar că mergem într-o direcție greșită. Și nu de azi, de ieri. E rezultatul incompetenței unor guvernări care acumulează deficite, datorii și vând iluzii. Mari iluzii. Care aruncă banii pe prostii. Care nu dezvoltă și înfundă națiunea. E efectul incompetenței celor care ar trebui să reformeze radical această țară. Și care mereu vă păcălesc, vă iau voturile și apoi vă pun să plătiți. Cu banii jos.
Soluția nu e nicidecum banca centrală și rezerva ei (mai ales cea în aur). Dimpotrivă. Cu cât apelăm la soluția monetară mai mult, ca să stabilizăm un curs ce o ia razna din incompetența politicienilor, cu atât necazul mai târziu va fi mai mare. Nota de plată pentru amatorismul celor de ne guvernează e mereu pe masă. Bani să avem…
Calitatea unei monede este dată de calitatea și performanța economiei din spatele ei. Nu uitați asta când pariați pe leu! Sau pe aur! Aurul este mult mai rar (deci mai stabil) decât orice mijloc de schimb fiat tipărit tot mai neconvențional în ultimele decenii…

Sigur că este reală. Este chiar o capcană în care cădem mereu: ne salvăm de la inundație dând și mai tare drumul la robinetul de bani!
Această lecție aduce în discuție o altă temă falsă a ”teoriei” economice moderne (enunțată de Keynes): capcana lichidității. Pe scurt, spune Keynes, dacă dobânda scade foarte mult către zero, oamenii nu mai investesc în obligațiuni și preferă să rămână cu banii lichizi la saltea.
Sunteți mereu supărați pe capitalismul modern care salvează băncile de la faliment, care permite băncilor moderne să cumpere direct cu bani din tiparniță activele toxice ale băncilor sau ale statului. Numite pompos: politici monetare neconvenționale. După ce politica monetară convențională a prăbușit artificial dobânda către zero (chiar negativă în cazul Euro, ”capcana lichidității” oferă justificarea ”teoretică” etatiștilor să utilizeze direct tiparnița pentru a acoperi direct nevoia de bani a unor guverne tot mai îndatorate. Pentru că, la dobândă zero (sau negativă) nimeni nu mai dă doi bani pe obligațiunile de stat.
Conceptul de ”capcană a lichidității” este un concept fals din următoarele motive (cel puțin):
[1] Simpla deținere de bani de către o persoană nu poate fi un scop în sine pentru nimeni. Nu ești mai bogat dacă deții mai mulți bani, banii fiind un mijloc de schimb. Un facilitator al cumpărării de bunuri și servicii. Acumulezi bani din ceea ce produci pentru a cumpăra cu ei tot ceea ce nu poți produce. Specializarea în producție este singura cale logică prin care poți acumula mai mult din toate produsele și serviciile din piață, mijlocitorul fiind banul. Păstrezi foarte puțini bani lichizi, de regulă pentru nevoi urgente. Este și foarte costisitor să stai pe un munte de bani lichizi;
[2] Dobânda este determinată de preferința de timp: când toți preferăm să consumăm acum nu în viitor dobânda nu are cum să fie egală cu zero. Și invers: când toți preferă, mai degrabă, să consume în viitor dobânda are șanse să scadă. Dar nu poate fi zero. Pentru că nu putem să preferăm cu toții să consumăm în viitor. E imposibil acest lucru;
[3] Dobânda din piață nu poate fi niciodată egală cu zero și din alt motiv. Pentru că ea include nu doar preferința pentru lichiditate pe care o poți anula inundând piața cu bani (cu cât un instrument este mai puțin lichid cu atât el este mai puțin dorit în portofoliu) ci include și alte lucruri: riscul individual, riscul sistemic și inflația. Riscul apare pentru că cel care dă bani cu împrumut renunță la un cosum cert acum pentru un consum incert din viitor. Doar artificial dobânda poate să tindă către zero. Mai ales pe termen mediu și lung;
[4] Când dobânda scade, prețul activelor financiare crește. Investitorii nu cumpără titlurile financiare doar pentru dobânda oferită de acestea ci și pentru diferența de preț (acel câștig de capital). Deci și cu dobânzi ce tind către zero atracția pentru plasamente financiare poate fi în creștere;
[5] Multe titluri financiare oferă și alte argumente pentru a fi deținute în portofoliu de active financiare. Care nu au legătură cu dobânda: dreptul de proprietate, dreptul de a participa la luarea deciziei etc.;
[6] Prăbușirea artificială a dobânzii dublată și de mai multă expansiune monetară justificată ”teoretic” de ”capcana lichidității” generează și mai multă presiune pe inflație și produce mutații ireversibile și deloc benefice pentru economie prin efectul redistributiv din spate (resursele ajung la stat și la politicieni);
[7] Keynes pledează, de fapt, pentru socializarea investițiilor: statul să devină masiv investitor în economie prin fonduri suverane și bănci de stat finanțare direct de la băncile centrale care să aibă mână liberă să cumpere activele acestora, să emită titluri financiare care să direcționeze bani către așa ceva și să salveze de la faliment și criză aceste constructe de stat. Chiar dacă investițiile din spate au erori enorme. Sunt, mai degrabă, risipă generalizată și duhnesc a faliment general de la distanță.
Concluzia este cât se poate de clară. Dobânda nu ar trebui să aibă de a face cu cantitatea de bani din economie. Preferința de lichiditate e doar o mică parte din ecuația dobânzii. Prea mică. Iar dacă o rezolvăm prin expansiune monetară punem presiune pe celelalte componente care contează din dobândă: preferința de timp, risc sistemic, inflație. În final, ajungem la probleme mult mai mari.
Iar crizele de ne tot complică existența în ultima perioadă se datorează și fricii induse de a nu cădea în această capcană.

Unul dintre cele mai puternice mituri din știința economică, apărut în ultimii ani și intens folosit ca argument pentru a arunca cu bani în economie, este cel legat de relația inversă între INFLAȚIE și ȘOMAJ. Pe scurt, dacă inflația crește, șomajul scade. Vă găsiți mai ușor de muncă într-o economie inflaționistă.
Vi se pare stupid acest lucru? Sigur că este. Pentru că această descoperire pleacă de la o relație pur statistică (o corelație) și nu de la o cauzalitate teoretică: economistul britanic A. W. Phillips a luat dinamica salariului și a corelat-o cu șomajul observând pe un caz particular că ele s-ar mișca în sens opus. Și, de aici, omul a pretins că a descoperit ceva teoretic: dacă salariul nominal crește, șomajul scade (ocuparea crește). Adică, cu salarii nominale mai mari, se găsesc mai multe locuri de muncă în piață.
Aceasta este o idee năstrușnică care contrazice logica și teoria economică din plin, evident. E intuitiv de ce. Când pleci hotărât de acasă să ceri salariu mai mare angajatorului tău, există șanse foarte mari să fi dat afară pe ușă. Să îți pierzi locul de muncă. Să îngroși rândurile șomerilor și să faci coadă la ajutorul de șomaj. Și nu cum spun etatiștii care roiesc în jurul tiparniței de bani producând inflație. Care ar avea, cică, efecte benefice.
Am putea găsi două argumente pseudo-teoretice care să stea în spatele acestei idei năstrușnice:
1. Pe termen scurt, șomajul ar putea să scadă pentru că o creștere a salariului nominal va duce la creșterea prețurilor într-o măsură mai mare decât cresc salariile nominale (în termeni reali puterea salariului să scadă). Pe termen lung, efectul este contrar. Cu prețuri care cresc constant peste rata de creștere a salariilor nominale se distrug locuri de muncă, nu se generează altele noi. În plus, inflația este prezentă în costul capitalului, în dobândă. Pe termen lung, inflația duce la creșterea dobânzilor și la inhibarea investițiilor (cererea de capital crește și oferta de capital scade, ambele lucruri se întâmplă în același timp). Deci, cu dobânzi în creștere și investiții în scădere, inflația duce la creșterea șomajului nu la diminuarea lui.
2. Inflația poate fi rezultatul unei expansiuni monetare direcționată către finanțarea cheltuielilor guvernamentale în creștere care generează locuri de muncă. Adică, pe scurt, statul emite titluri de stat pe care băncile le cumpără și le duc la banca centrală pentru a primi pe ele lei proaspăt tipăriți. Iar apoi statul face din banii aceștia ”rondouri” angajând oameni care să le sape, să le ude, să mângâie florile. O altă iluzie. Pentru că, prin inflație, banii pleacă din privat spre sectorul public. Inflația are un efect redistributiv. Niște locuri de muncă se generează prin inflație (cei care lucrează la rondouri) în timp ce altele dispar (din privat). Prin inflație, economia bună este înlocuită de una rea. Care este și nesustenabilă pe termen lung: cei care lucrează la rondouri depind de banul public, de bunăvoința tătucului și de tiparniță. Când dispare sursa (expansiunea monetară, inflația), dispar și locurile de muncă instantaneu.
Toți cei care roiesc în jurul tiparniței au îmbrățișat acest argument pseudo-teoretic. Ei pun la lucru rotativa de bani îmbătați de sentimentul că generează locuri de muncă. Că ajută economia. Și ne mai și aburesc pe noi cu iluzia asta care este complet în afara științei economice. Această relație dintre inflație și șomaj și modul în care s-a ajuns la ea sunt un bun exemplu de cum se desfășoară astăzi lucrurile în știința economică. Cum generăm ”teorii” ca să justificăm expansiunea statului. Cu care este foarte greu să te lupți, din păcate…