Antreprenoriatul înseamnă întotdeauna să produci ceva pentru tine sau pentru societate. Are în calcul care compară resursele intervenite în procesul de producție la momente diferite de timp (prezent versus viitor). Ca să se întâmple un proces de producție, calculul economic trebuie să conducă la un rezultat pozitiv – profitul. Maximizarea profitului înseamnă, cel mai adesea, specializarea în producție. Adică, înțelegerea diferitelor stadii de producție și implicarea în stadii de producție cât mai avansate pentru a putea adăuga cât mai multă valoare resurselor implicate în procesul de producție inițial.

Producția a început inițial pentru a acoperi consumul propriu. Omul a produs primele lucruri, destul de puține, pentru a supraviețui. Ceea ce producea, consuma în totalitate. Schimburile erau inițial inexistente. Toată dezvoltarea unei comunități se baza pe producția realizată prin surse proprii. Specializarea, în acest caz, viza capacitatea de a produce toate bunurile de care o comunitate avea nevoie. Producția pentru autoconsum era o producție rudimentară și limitată la factorii de producție pe care îi puteai găsi în apropierea comunității tale (familiei). Este o poveste despre supraviețuire și… cam atât. Nu prea puteai avea pretenții de foarte mult progres și dezvoltare. Și nici de foarte multă specializare în producție, mare parte transmițându-se din generație în generație.

Saltul cu adevărat important în viața economică s-a produs atunci când producția a început să fie conectată la nevoile altor comunități care, fie nu aveau resursele necesare în apropiere (nu aveau un lac sau o mare pentru pește, de exemplu), fie nu dețineau tehnologia sau competențele necesare. De la o simplă familie, comunitățile au ajuns să numere mai multe familii, fiecare cu talanții ei. Comunitățile învecinate au început să comunice între ele prin rute comerciale. Specializarea în producție a apărut, în acel moment, aproape instantaneu și și-a arătat roadele imediat. Societățile care s-au deschis comerțului și schimbului au cunoscut salturi extraordinare de bunăstare (nu întâmplător dezvoltarea a apărut mai ales în țări cu deschidere la mări și oceane). Producția s-a schimbat radical ca și concept dar și ca semnificație economică: nu mai produci totul, te specializezi și produci un singur bun sau serviciu iar, din profitul obținut, cumperi prin schimbul voluntar toate celelalte bunuri și servicii existente în piață.

Într-un astfel de context, omul a descoperit nu doar specializarea în producție ci și economisirea. Ca să poți să vinzi ceva pentru a consuma altceva trebuie să nu consumi inițial tot ceea ce produci. Din profitul astfel obținut, poți pune deoparte ceva ca să cumperi apoi un echipament care te poate duce la o producție suplimentară peste ceea ce consumi. Este clar însă că primul lucru pe care îl face cel ce produce este să economisească. Nu are cum să producă pentru alții fără să acumuleze capital, mai ales că la început alții nu prea au încredere în succesul tău. Nu întâmplător, primii care se alătură economiilor tale atunci când deschizi o afacere sunt apropiații tăi: ”prietenii, familia și alți nebuni”. Ulterior vor veni și alții… Dar, inițial, poți produce mai mult doar dacă te bazezi pe capitalul acumulat de tine și apropiații tăi prin ceea ce numim economisire.

Desigur, ideal ar fi ca, pe măsură ce afacerea ta crește tot mai mult, concentrarea pe capitalul acumulat de tine și apropiații tăi să scadă ca importanță. Afacerea să se conecteze tot mai mult la capitalul economisit de alții, atras prin instrumente și mecansime specifice care permit diminuarea costurilor și riscurilor semnificativ (mai ales când vorbim de termen mediu și lung). În acest fel scad semnificativ costurile și crește competitivitatea pe piață. Poți schimba o cantitate mai mare de bunuri din care poți cumpăra, la rândul tău, mai multe bunuri ulterior. Cu cât crește capacitatea ta de producție, cu atât crește capacitatea ta de consum. E calea cea mai sănătoasă de ”stimulare” a consumului.

Economisirea proprie este cea care demarează orice proces de producție. Economisirea altora este cea care dezvoltă, ulterior, orice proces de producție care a devenit credibil și a rezistat perioadei sensibile de început. Este clar că, fără economisire, nu ai cum să ai procese de producție complexe sau avansate. Fără un comportament rațional prin care oamenii să acumuleze capitalul de start și, apoi, fără oameni raționali care să furnizeze capitalul de dezvoltare prin intermediul piețelor financiare, națiunile nu avansează.

Din păcate, economisirea este văzută, mai nou, ca fiind însă ceva negativ. Pentru că este interpretată eronat și reducționist ca fiind amânarea unui consum. Prin economisire, cel care acumulează capital nu mai consumă dar transferă consumul său salvat (capitalul) către cel care vrea să consume acum și nu în viitor. Economisirea este, mai degrabă, un transfer intertemporal de consum între diferite entități din piață. Economisirea este un schimb de bunuri prezente cu bunuri viitoare. Un schimb de preferințe de consum. Arareori economisirea înseamnă însă anularea totală unui consum prezent. Exemplul cel mai clar de anulare totală a consumului fiind ”banii la saltea”, acele rezerve care nu intră în circuitul economic (sistemul financiar) ci rămân blocate la nivelul celul care economisește (pentru situații neprevăzute, de regulă). În cazul acesta (de ”bani la saltea”), ”A” nu mai consumă dar nici nu transferă capitalul acumulat către ”B” care consumă el în prezent în locul lui ”A”, urmând să returneze în viitor către ”A” capitalul împrumutat. Cazul acesta e însă mai rar pentru că banii păstrați la saltea au riscuri specifice ce pot fi cu greu surmontate: se pot pierde, se pot deteriora, nu reziști să nu îi consumi, ai dificultăți în a-i păstra, pot fi furați etc. Există multe stimulente pentru a-i duce către un profesionist în păstrarea economiilor noastre (băncile, casele de economii, fondurile de investiții, fondurile private de pensii etc.). Rareori mai vedem cazuri de ”saltele pline cu bani” ținute în casă, cu atât mai mult cu cât oportunitățile de păstrare și investiții s-au dezvoltat și diversificat enorm. Asta nu înseamnă că fenomenul nu e posibil sau nu există.

Chiar și așa,”banii ținuți la saltea” și extrași din circuitul economic (acele rezerve foarte lichide) continuă să producă efecte mai degrabă pozitive și nu negative, cum încearcă unii economiști să ne convingă. Când sunt capitalul de rezervă (care circulă sau se păstrează sub formă de bani din considerente de lichiditate) este ținut departe de sistemul economic, puterea de cumpărare a banilor rămași în piață crește pentru că ei sunt mai rari în comparație cu celelalte bunuri și servicii. Poți cumpăra mai multe bunuri prezente cu banii mai puțini rămași. Că acest efect este neglijabil în condiții de bani ”fiat”, e o altă discuție importantă dar separată de această chestiune.

Concluzionând, specializarea în producție nu putea fi descoperită și dezvoltată în absența economisirii. E imposibil să vorbești de producție fără să vorbești de economisire. Sau de importanța pentru producție și antreprenoriat a celor care au grijă de această acumulare de capital, intermediarii financiari. Obsesia legată de faptul că nu te poți dezvolta dacă nu există o susținere a consumului e falsă. Atenția noastră nu trebuie să cadă mai deloc pe consum ci pe opusul acestuia, pe economisire. Un comportament rațional și logic nu este cel care consumă tot ce produce produce prin munca sa. Dimpotrivă, oamenii trebuie educați și încurajați să pună cât mai mult deoparte din rezultatul muncii lor. Chiar dacă viitorul e incert și pe termen lung suntem cu toții morți. Etatistul este mereu obsedat de consumul tău pentru că îl taxează și trăiește din plin din asta. Tu trebuie să fii puterni și să reziști tentației de a consuma totul și să pui cât mai mult deoparte din ceea ce câștigi, tocmai pentru că ai în față un viitor incert și nesigur.


Una dintre temele predilecte ale etatistului este legată de neputința sau nepriceperea celor pe care acesta pretinde că îi păstorește. Etatistul, în mimarea grijii sale pentru semenii care îi susțin prin taxare existența, se consideră mereu deținătorul adevărului absolut și mereu știe el ce este mai bine pentru noi. Are impresia că transferarea acestui lucru în mâinile sale este o soluție mult mai bună decât asumarea individuală a consecințelor unor posibile greșeli. Destinul nostru se împlinește mult mai bine dacă e în mâna statului. Alegerile noastre sunt mult mai bune dacă le filtrează o instituție dedicată acestui lucru. Pentru care lucrează niște birocrați zeloși. Care impun standarde, avize, autorizații și alte cele.

Omul acționează mereu în viitor și adesea după principiul ”încercând și greșind”. Învață apoi din greșelile sale și ține minte acolo unde a dat greș, pentru a nu mai repeta, pe cât posibil, aceste greșeli în viitor. Evident că, uneori, e mai simplu să afli de la alții, care au încercat deja ceea ce vrei tu să încerci, posibilele erori. Că e bine să mergi pe cărări bătătorite. Dar, de cele mai multe ori, experimentarea pe propria piele este element de bază în acțiunea umană, la care renunțăm foarte greu. Asta, în primul rând, pentru că educația este ceva personal, intim. Ține de noi, nu de alții. În plus, caracterul unic al situațiilor cu care ne confruntăm în deciziile pe care le luăm (mai ales cele legate de consum sau de producție) face ca eroarea sau greșeala să fie adesea prezentă, chiar dacă am aflat de la alții sau din experiențele anterioare cum ar trebui să acționăm.

Un corolar al acestei griji pe care o mimează etatistul pentru cei pe care îi păstorește este cel legat de educația consumatorului. Când consumi trebuie să ai informația completă și perfectă cu privire la alternativele de consum disponibile. În plus, trebuie să ai educația necesară să interpretezi corect și în timp util (ai timp limitat mereu de luare a deciziilor) această informație. O problemă scoasă din pălărie și pusă, mai tot timpul, în cârca producătorului de bunuri sau servicii. Unul din argumentele pentru care statul trebuie să existe în viața noastră.

Informația completă și perfectă nu există însă. În plus, disponibilitatea informației presupune și un cost: cu cât informațiile se doresc a fi mai complete, cu atât apare și un cost mai mare ce trebuie plătit. De câtă informație avem nevoie ca să decidem corect în privința unui bun sau serviciu din piață? Până unde putem merge cu costurile obținerii acestei informații? Cine să și le asume, mai ales atunci când ele devin foarte mari? În privința informației lucrurile sunt însă cât de cât clare. Ține de producător, în bună măsură, să își informeze corect și cât mai complet consumatorii, dacă vrea să își vândă produsele. O cantitate rezonabilă de informații trebuie să fie puse în mod natural de producător la dispoziția consumatorului, alternativa fiind lipsa sau scăderea vânzărilor. Ține de vânzare și de relația ta cu consumatorul. Dacă consumatorul are nevoie de informații suplimentare le poate cere. Cu siguranță, refuzul producătorului de a oferi aceste informații va duce la blocarea tranzacției. Va genera suspiciuni și va îndepărta consumatorul de acel produs. În plus, concurenții abia așteaptă să ofere mai multe informații pentru produsele lor. E o cale foarte ieftină și rapidă de a fura clienți de la concurență. S-a dezvoltat chiar o latură a științei economice pe această direcție – marketing-ul cu foarte multe instrumente astăzi. Relația cu clienții, mai ales pentru produsele complexe (autoturisme de exemplu) nu se oprește doar la etapa de vânzare. Se prelungește mult după această etapă. Cu alte cuvinte, producătorul oferă astăzi exact atâta informație de câtă este nevoie pentru ca cel care este interesat să cumpere să poată să ia decizia repede și cu cât mai puține erori. Având în vedere că producătorul supraviețuiește doar dacă atrage un număr suficient de cumpărători, nu putem afirma că există o problemă reală în acest sens. Lipsa de informare înseamnă faliment în piața privată.

Nu același lucru însă se întâmplă pe parte de educație. Educarea consumatorului este un proces mult mai complex și de durată decât informarea consumatorului. Are un cost mult mai mare. Desigur, ne dorim cu toții consumatori cât mai educați în piață. Care să știe diferența dintre tehnologia bazată pe led-uri și tehnologia bazată pe plasmă, atunci când se uită la un televizor. Care să știe diferența dintre un credit rambursabil în anuități constante și unul rambursabil în serii de principal egale. Educarea consumatorilor este însă ceva imposibil de pus în cârca producătorilor. Care generează costuri enorme și rezultatele pot fi extrem de discutabile. A invoca lipsa de educație, consumator fiind, atunci când ai cumpărat un televizor sau ai luat un credit este ceva complet neserios. A pune la îndoială o tranzacție pe acest motiv este și mai neserios. A invoca nevoia de protecție a consumatorului și a obliga producătorul să educe consumatorii este la fel de problematic. Educația cuiva nu se limitează la a prezenta niște aspecte mai mult sau mai puțin tehnice pe înțelesul celor pe care îi dorești drept clienți. Trebuie să ai certitudinea că ai și rezultate palpabile din așa ceva. Se testează, se verifică nivelul de educație atins prin programele de pregătire. Educația nu trebuie confundată cu informarea. În plus, nu trebuie uitat că educația ține de fiecare individ în parte. Nu este ceva care se toarnă cu pâlnia prin ureche în creier de către un terț. Este ceva foarte costisitor. Obligând producătorul de televizoare sau de credite la un astfel de efort, crești enorm costurile produselor sau serviciilor vândute pe piață. În loc de televizor vândut pe piață, producătorii de televizoare sunt obligați de etatistul preocupat de protecția consumatorului să vândă televizor cu educație electronică înglobată la pachet. Sau pe bancheri să vândă credite cu educație financiară la pachet. Asta scumpește produsele și serviciile. Ajungem, în final, să nu ne mai permitem astfel de produse sau servicii. Prin grija etatistului, ajungem să cumpărăm bunuri sau servicii care sunt departe de ceea ce ne dorim în realitate. Educație financiară mai mult și nu credite. Educație electronică mai mult și nu televizoare.

Un ultim aspect care merită și el discutat este această grijă permanentă doar pentru educația și informarea consumatorului. Oare producătorul de ce nu are și el nevoie de exact aceleași lucruri atunci când intră în relație cu consumatorii săi? De ce nu este îngrijorat și de acest lucru etatistul? De ce nu există și o protecție a producătorilor pe acest subiect? Las deoparte faptul că, în piață, mereu avem dublă calitate: de producători și de consumatori. Întâi producători și apoi consumatori. Și că protecția consumatorilor de producătorii care nu informează sau nu educă cât trebuie se întoarce mereu împotriva ambilor în final.

Concluzia este cât se poate de clară. Chiar dacă etatistul se chinuie să ne convingă de faptul că suntem niște lemingi și avem nevoie imperioasă de el pentru a ne proteja de ”ticăloșii” de producători, realitatea este cu totul alta. Consumatorul este mereu cât trebuie de informat de către producător. Iar de educația lui nu trebuie niciodată să se ocupe producătorul. Nu este și nu trebuie să fie niciodată responsabilitatea lui. El nu produce educație. El produce bunuri și servicii. Educația e un serviciu separat, produs și livrat în piață de alți producători.


Piața este cel mai bun mecanism de alocare a resurselor, inventat de om. Nu există altul mai bun. A fost o descoperire care ne-a săltat enorm și ne-a transformat în ceea ce suntem astăzi. Una dintre obsesiile etatiștilor legate de piață este că piața ar fi ceva care, dacă scapă de sub control, duce la lucruri extrem de nasoale pentru cei care îndrăznesc să îi calce pragul. Controlul asupra piețelor face parte din argumentele din spatele existenței statului. Fără stat, piața se îndepărtează de la funcțiile și menirea sa. E taman pe dos. Încorsetarea de către stat a pieței (prin reglementări, controlul prețurilor, intervenții în contracte, limitarea accesului la piață etc.) duce la alterarea acestui mecanism de alocare perfect. Imperfecțiunea pieței este accentuată de intervenția statului și nu de libertatea piețelor.

Legat de acest subiect, una dintre cele mai mari iluzii din teoria economică recentă este cea legată de echilibrul piețelor. Mulți economiști pledează pentru un echilibru general între pieței, rezultatul acestui echilibru fiind un preț de echilibru. Mereu privim la cererea și oferta din piață și extragem acel preț când apare echilibrul dintre cele două componente ale pieței. Acest echilibru (și prețul din spatele său) este adesea văzut ca fiind ceva static, de durată. Care nu se schimbă prea ușor. Și spre care se poate tinde prin politici publice și intervenții bine gândite și bine țintite. Pe care doar etatistul le poate dibui și aplica, apoi, întru beneficiul tuturor.

În realitate, caracteristica esențială a piețelor nu este echilibrul lor ci dezechilibrul lor. Pentru actorii pieței (producătorii / consumatorii) este important dezechilibrul nu echilibrul. În plus, tendința normală a piețelor nu este să tindă către echilibru ci către dezechilibru. Prin alegerile din spate, prin raritatea resurselor, prin schimbările majore și peste noapte de preferințe (de producție, de consum), prin costul de oportunitate din spate, piețele nu stau niciodată ”la echilibru” nici măcar o fracțiune de secundă. Iar faptul că etatistul poate face această magie și poate ține pe loc acest dezechilibru este și iluzoriu, și păgubos. Iluzoriu pentru motivele menționate: și producția și consumul au o volatilitate naturală dictată de raritatea resurselor și de preferințe. Păgubos pentru faptul că o piață cu prețuri fixate ”la echilibru” nu generează profit și, în consecință, nici acțiune umană (economică). Fără dezechilibru din piață (starea naturală a pieței) am sta cu toții acasă. Orice politică publică ce își propune să corecteze aceste dezechilibre din exterior nu face decât să aducă atingeri iremediabile mecanismului prin care alocăm cel mai eficient resurse între noi.

Ideea aceasta că prețurile pieței, expresia dezechilibrului natural al pieței, trebuie să fie neapărat stabilizate, fixate sau controlate de un birou guvernamental ne distorsionează calculul economic, generează eroare care, dacă devine sistematică, ne împinge spre faliment general. E valabil pentru orice tip de preț din piață: de la salariul minim impus de stat la dobândă sau prețul la energie. Orice ”komisar” al pieței trebuie văzut ca o persoană care acționează împotriva intereselor noastre generale și care ne pune în pericol bunăstarea noastră viitoare. Desigur, el ne va prezenta punctul său de vedere mereu și nu se va da înapoi de la se înfățișa nouă drept un erou care stăvilește pornirile de necontrolat ale pieței. În realitate nu poate face nimic, și, chiar dacă poate, efectele acțiunilor sale ni se vor întoarce mereu împotrivă.

Nu putem contesta că dezechilibrul piețelor este ceva neplăcut. Și că ar fi mai bine să avem ceva predictibil în viața noastră. Sau că prețuri mai stabile ar fi mai de dorit decât prețuri care se schimbă din secundă în secundă. Dar, tot la fel de important este să înțelegem că FIXAREA ETATICĂ a acestor prețuri (prin diferite mecanisme deja menționate) nu este o soluție reală. Și că, în realitate, oamenii au găsit demult soluții mult mai bune la acest aspect mai puțin plăcut al existenței noastre cum ar fi instrumentele derivate sau utilizarea de clauze de preț (inclusiv valutare) care ancorează contractual prețurile de anumite aspecte relevante.

Incertitudinea este o stare naturală a lumii în care trăim iar asumarea ei îl deosebește pe antreprenor de ceilalți. Instabilitatea sau dezechilibrul piețelor ocupă o bună parte din ceea ce numim noi incertitudine. Echilibrul piețelor este ceva imposibil și incompatibil cu natura umană.


Adesea ne uităm la un tablou celebru și vedem că prețul lui de piață este mult peste costul cu pânza, acuarelele și munca din acel tablou. Un tablou de van Gogh, de exemplu. Sau, vedem la televizor căutătorii de pepite de aur prin deșert care au norocul să dea peste o pepită imensă după nici câteva minute de la coborârea din mașină și nu putem să observăm că evaluează mereu aurul din mână la prețul pieței și nu la costul de producție, aproape de zero în acel caz. De ce nu e dispus căutătorul de aur să îl dea cu un preț care include doar marja lui de profit medie?

Prețul este expresia subiectivă a valorii economice din spatele bunurilor rare. Atunci când este plătit de cumpărător în cadrul unui schimb voluntar, prețul este valoarea la tot ceea ce renunță ce ce vrea să cumpere neapărat acel bun pe care dorește să îl aibă sau să îl consume în acel moment. Mereu este vorba, în acest caz, de o serie de oportunități la care renunți și care au fiecare costul lor. Alegerea pentru acel bun se bazează pe plusul de valoare față de acest cost de oportunitate.

Când vorbim de prețul plătit de un cumpărător trebuie să știm că el nu îl va plăti niciodată pentru a acoperi costul producătorului acelor bunuri. Pur și simplu nu se gândește la așa ceva când cumpără un bun. El plătește acel preț dintr-un singur motiv: se așteaptă să câștige mai mult față de celelalte alternative care devin costuri de oportunitate. Nimic mai mult. De aceea vorbim întotdeauna de maximizarea valorii în urma consumului și nu de minimizarea vreunui preț plătit sau cerut în piață. Nu alegem întotdeauna prețul cel mai mic și suntem mereu subiectivi în alegerile noastre; nu iraționali, doar subiectivi. După cum nu cumpărăm pentru a acoperi niște costuri (salarii) ale unor conaționali sau pentru a plăti materii prime locale. Competiția între antreprenori se bazează și ea pe această valoare dată de consumatori bunurilor din piață. Un bun antreprenor nu face această greșeală fatală: nu pune carul – costurile de producție – înainte boilor – valoarea pe care o dă consumatorul bunurilor pe care le produce și care derivă mereu prin comparație cu celelalte oportunități la care acesta renunță.

În plus, costurile de producție din spatele unui bun economic (inclusiv munca sau costul capitalului) sunt și ele, de fapt, tot prețuri plătite pentru factorii de producție. Prețuri care sunt expresia aceluiași lucru: beneficii peste costurile de oportunitate din alternativele pe care antreprenorii le au în față atunci când se implică în producția de bunuri pentru piață. La rândul lor pot fi adesea decuplate de costul de producție din spatele factorilor de producție (materii prime, subansamble, echipamente, consumabile etc.).

Din aceste motive, prețul plătit de cumpărători în piață poate fi complet decuplat de costurile de producție. Adesea nu este simpla sumă dintre costurile de producție și marja de profit. E mai simplu să înțelegi prețul într-o manieră mecanică de acest tip. Dar, de multe ori, un astfel de calcul te poate trimite departe de realitate.

Să nu înțelegem nici că, dacă valoarea unui bun este subiectivă, nu putem face deloc calcule economice sau că cele de le facem sunt lipsite de orice valoare. Cu siguranță, nu putem explica de multe ori complet prețul de piață la un bun la un moment dat dar putem oferi o serie de explicații vitale și ancorate puternic în teoria economic cu privire la tendințele viitoare ale acestui preț. Decizia antreprenorială exact despre aceste tendințe viitoare are nevoie și mai puțin de explicarea unui preț din prezent, și asta pe un orizont de timp cât mai lung.


Am văzut deja cât de important este mecanismul pieței pentru acțiunea umană. Piața rămâne singurul mod de alocare eficientă a reurselor. Statul nu va putea face niciodată ceea ce face piața. Alocarea resurselor prin piață (indiferent că vorbim de capital, muncă, tehnologie sau materii prime) face ca pierderile, costurile, riscurile sau erorile în alocarea resurselor să fie mereu minime. Acestea nu vor putea fi niciodată eliminate complet pentru că piața are imperfecțiunile ei. În ciuda externalităților negative aduse mereu în prim plan, piața are acest atribut fundamental pentru noi – alocă cel mai bine resursele rare pentru atingerea scopurilor noastre. În plus, oferă cel mai important element fără de care calculul economic ar fi imposibilprețul (raportul de schimb exprimat în mijlocul de schimb ales de noi între bunurile care se schimbă în piață). Prețul oferit de piață este mereu cel corect și cel perfect, cu condiția ca piața să fie lăsată liber să ajungă la acest preț.

Prețul este expresia rarității resurselor în raport cu nevoile. Mereu sunt ambele elemente incluse în ecuația prețului. Nevoile sunt nelimitate și resursele pentru satisfacerea lor sunt limitate. Prețul nu poate lua doar una dintre componente în considerare. Mereu sunt luate simultan și puse față în față prin această formă de cooperare socială complexă care nu este prezentă nicăieri în altă parte în natură (nici la plante, nici la animale); oamenii seamănă adesea cu animalele sau au spirit ”animalic” în ei în unele acțiuni dar niciun animal nu schimbă resursele rare printr-o piață, orice asemănare cu animalele este o aproximare extrem de puerilă.

Raritatea resurselor determină mereu nivelul și evoluția prețului. Resursele mai rare în comparație cu altele au un preț mai mare (în bani dar, de fapt, în alte produse). Resursele care devin mai rare în perioada următoare față de prezent (de exemplu cele sezoniere cum ar fi fructele sau legumele) vor avea un preț în creștere, efect valabil și invers. Deci, raritatea este esențială și ea poate să diminueze sau să crească prețul unui bun sau serviciu semnificativ. În prețul unui bun sunt adesea incluse bunuri intermediare (materii prime, capital) de a căror raritate va depinde prețul și raritatea bunului final. Dacă munca din bunul finit e rară, și bunul finit va fi rar pentru că nu va putea fi produs în cantitatea cerută de piață. Când un factor de producție e rar, prețul lui e mare. Ca să rămână în piață, antreprenorul trebuie aă se orienteze pe ceilalți factori de producție mai abundenți, dacă există. Cu cât sunt mai rari factorii de producție, cu atât prețul bunului final cerut de producător va fi ridicat. Va trebui însă să fie plătit de consumator în ultimă instanță. Dacă raritatea unui bun final (sau a factorilor de producție din el) este prea mare, el va deveni prohibitiv pentru cei mai mulți consumatori. Care își vor ajusta consumul la nivelul rarității: nu vor consuma, vor alege un bun substituibil, vor raționaliza consumul etc.

O resursă sau un bun devine bun economic doar atunci când este suficient de rar. Bunurile care sunt extrem de abundente sunt excluse din piață. Cum este aerul de respirat, de exemplu. Inițial, pământul sau apa erau extrem de abundente. Fără valoare economică. Le găseai ca aerul de respirat. Din abundență. Cu timpul, ele au devenit tot mai rare. Întâi pămânntul. Acum, mai nou, și apa a devenit bun economic în multe locuri pe planetă.

Raritatea depinde mult și de locație. În unele locuri, un bun e mai rar secât în altele. Totuși, nu are sens o piață de apă la Polul Nord sau Sud. Apa dulce acolo nu e rară. În Sahara însă da. Transportul și rutele de comerț au acest scop. Să dea sens economic unui bun. De exemplu, când nu existau frigidere sau aer condiționat, răcirea se făcea cu gheață transportată de la poli.

Un alt element important în discuția legată de raritate este proprietatea. Când un bun devime rar, adică capătă sens economic, devine interesant pentru a fi “luat” în proprietate. Apropriat, adică. Imediat ce este o sesizată raritatea, omul va revendica acel bun. Raritatea e sursa profitului doar. Există o legătură directă între aproprierea bunurilor și raritatea lor. Prin punerea la comun cu forța de resurse și bunuri, se alterează semnificativ această raritate, haosul și falimentul fiind inevitabile.

Închei prin a spune că un bun nu e suficient să fie rar de la natură. Trifoiul cu 4 frunze e foarte rar pe câmp. Și un cal cu 3 sau 5 picioare. Raritatea o dă însă interesul pentru aceste bunuri manifestat de cineva dispus să negocieze și să cumpere voluntar așa ceva. Un trifoi cu 4 foi rămâne extrem de abundent ca aerul atâta timp cât nevoia de a-l deține nu există.

Soluția corectă pentru prețurile mari trebuie să plece de la raritate. Acolo este cheia problemei. Cu cât generezi mai multe opțiuni de consum și producție, mai multă libertate de alegere, acces la piață mai rapid și mai liber pentru toată lumea (producători și consumatori deopotrivă), cu atât raritatea scade și bunăstarea unei națiuni crește. Doar acele politici economice care îmbunătățesc problema rarității pot să ne facă mai bogați.