Alături de protecționism, acumularea de bani a fost văzută ca o măsură a bunăstării în faza incipientă a teoriei economice. Impresia că ”avuția” sau ”bogăția” depinde direct proporțional de muntele de bani pe care stăm rămâne doar o impresie. Bogăția nu constă în așa ceva, cu siguranță. Modul acesta mercantilist de a măsura bunăstarea a fost ulterior semnificativ revizuit în teoria economică.
Confundarea banilor cu avuția unei națiuni e una din primele erori din teoria economică. Eroare care este constant readusă în prim plan de cei certați cu logica economică. Este adevărat, banii au fost o descoperire esențială în existența noastră, îmbunătățind radical schimbul direct (marfă contra marfă). Fără bani, calculul economic era extrem de dificil: nu puteam afla ușor ce e mai profitabil să producem. Fără bani, sistemul de prețuri era extrem de complicat.
Banii mijlocesc schimburile între noi. Le ajută enorm să se întâmple. Sunt mijloc (de schimb) nu scop în sine. Noi deținem și acumulăm bani din schimburile noastre pentru bunurile pe care le putem cumpăra cu aceștia, acum sau în viitor. Banii sunt doar o etapă intermediară a consumului nostru din ceea ce producem (acum sau în viitor). De aceea, orice cantitate de bani deservește perfect schimburile de bunuri între noi. Cantitatea de bani nu trebuie nici mărită, nici micșorată artificial. Dimpotrivă, alterarea cantității de bani erodează sistematic și arbitrar din funcțiile esențiale ale banilor. Calculul pe care îl facem în bani produși din nimic în cantități enorme (azi numim asta pompos “relaxare cantitativă”) devine extrem de complicat și plin de erori. Adaugă un tip de incertitudine economiei cu care ne descurcăm tot mai puțini.
Când cineva ne pune pe noptieră un teanc de bani mirosind a cerneală proaspătă nu ar trebui să fie deloc un motiv de fericire. Nu ne îmbogățește acest lucru. Niciodată. Dimpotrivă, e semn de inflație. Care îi va lovi cu precădere pe cei pe a căror noptieră acei bani ajung mai la urmă.
Când pledezi pentru mai mulți bani în economie redistribui fericire de la unii la alții. Nu generezi fericire nouă. Unii vor fi fericiți (câștigă putere de cumpărare), cei mai mulți nefericiți (pierd putere de cumpărare). Când etatistul jonglează cu cantitatea de bani, el plimbă fericire dintr-o parte în alta în mod haotic. Mai ales către cei de îi votează. Sau cei care se află mai aproape de robinetul de bani. De când banul nu mai este aur, politicianul a pus mâna pe un element de putete extraordinar scos semnificativ în afara controlului democratic. De aceea, politicianul este primul care luptă cu disperare să ne convingă mereu că mai mulți bani în economie înseamnă mai multă fericire. E taman pe dos.
Bogăția nu vine niciodată din producția de bani. Ci de la producția de bunuri și servicii. Nu mâncăm bani dacă producem televizoare. Mâncăm ce cumpărăm cu acei bani din producția și vânzarea de televizoare pe piață, înainte de a intra în consum. În concluzie, banii răi vor elimina întotdeauna banii buni atunci când politicianul decide pentru noi, prin lege, ce să fie ban. Generalizând, sectoarele economice mai rele (ce produc bani) vor înlocui mereu pe cele bune (ce produc cartofi, de exemplu), pe același principiu. Fericirea noastră va dura până când vom constata că am rămas în economie doar cei ce produc bani. Și taxe. Ce fericire!

Protecționismul este o metehană veche. Eliminată cu argumente demult din teoria economică. Nu are nicio relevanță în dezvoltarea economică. Dimpotrivă, teoria economică a demonstrat că protecționismul împiedică dezvoltarea. Cu cât o economie sau un operator economic este mai angrenat în specializarea în producție și în schimbul voluntar, cu atât beneficiile economice pe care le extrage sunt mai mari. Un corolar al protecționismului este naționalismul economic.
Argumentul economic intră mereu în coliziune cu “interesul național” și naționalismul prost înțeles. Naționalismul pleacă de la mândria de apartenență la un grup național, la o națiune. Fără a avea prea mult de a face cu asta. Este doar o întâmplare că ne-am născut români sau nu. În consecință, nu prea a-i avea de ce să te mândrești cu această apartenență întâmplătoare cu care ai avut prea puțin de a face. Sentimentul național este alimentat de tot felul acțiuni ale politicienilor: defilarea cu ogivele militare, atârnarea de drapele pe stâlpi, recitarea imnului național cu orice ocazie sau colorarea băncilor sau coșurilor de gunoi în culori naționale. S-a împământenit în mentalul colectiv că, dacă cumperi un bun făcut în țara ta, ajuți economia ta și, în final, te ajuți tot pe tine. E o încurajare la boicotarea produselor făcute în altă parte și favorizarea producătorilor interni. Consecințele fiind similare oricărei forme de protecționism: ca răspuns la astfel de îndemnuri la boicotul bunurilor ”străine” adresate propriului popor te poți trezi rapid că ”străinii” fac la fel cu bunurile tale.
Un astfel de boicot pe motiv de apartenență a bunului la o țară și nu pe motive economice (preț, calitate) nu are nicio ancoră în teoria economică. Economic vorbind, consumatorul se uită întotdeauna la două lucruri: preț și calitate. Vrea să obțină maxim de satisfacție de pe urma resurselor rare / limitate de care dispune. Este speculator, cum vorbeam cu o altă ocazie. Nu recomand nimănui să facă altfel atunci când consumă, având în buzunare resurse extrem de limitate. Oricât de tricoloră pare situația, suntem obligați de raritatea resurselor să acționăm economic. Atunci când cumpără din alte rațiuni decât preț sau calitate, consumatorul nu acționează neapărat economic. Nu acționează însă nici irațional. Până la urmă, dacă el vrea să plătească mai scump sau să cumpere la același preț o calitate inferioară doar pentru că bunul e românesc e problema sa. Dar e bine să știe că există acest cost suplimentar pe care voluntar este dispus să îl plătească în plus. Pentru cei săraci, acest cost suplimentar poate fi vital. Problema mare apare atunci când statul intervine și obligă magazinele sau chiar consumatorii prin diferite mecanisme să aibă un procent semnificativ de produse de o anumită origine. Să plătească mai scump bunuri locale fără a avea libertatea de a decide.
A doua linie de argumentație are în vedere faptul că nu prea mai poți spune despre multe bunuri că sunt neaoșe. Ele sunt produse, adesea, cu capital străin, cu echipamente din alte țări, cu management străin, materii prime din import, fonduri europene sau fonduri împrumutate din exterior etc. De multe ori, și în bunurile străine se poate găsi munca unor conaționali, mai ales pentru țările cu emigrație ridicată.
În concluzie, un consumator econom cu buzunarul său ar trebui să acorde mai multă importanță calității și prețului și, în subsidiar originii bunurilor (și doar ca un corolar al calității). Nu înseamnă că nu vă iubiți țara dacă alegeți să consumați ”eficient” și în limita bugetului limitat și nu “local” sau ”național”. Când cumpărați mai ieftin și mai bun din altă țară sunteți primul român pe care îl ajutați. Vă rămân bani pentru alte lucruri. Românești sau nu. Sau pentru economisire, caz în care alți români pot beneficia de resursa păstrată în rezervă. Dacă mai sunt și bunuri la care au contribuit românii din străinătate sentimentul național poate fi semnificativ îmbunătățit.

 

În lecțiile anterioare ați văzut o serie de ”argumente” prin care statul își justifică prezența în viața noastră: imperfecțiunea pieței ce ține de natura umană imperfectă. Frica de imperfecțiunile pieței își găsește repede adepți. Niciun economist serios nu afirmă că piața nu ar fi imperfectă ba, dimpotrivă, susține imposibilitatea pieței pure și perfecte. Ce putem susține cu argumente teoretice este că: 1. Intervenția etatică în piață pentru corectarea ”imperfecțiunilor” pieței este la fel de imperfectă și 2. Imperfecțiunile intervenției etatice sunt întotdeauna peste imperfecțiunile pieței pe care statul are pretenția că le corectează prin prezența sa acolo.

Intervenționismul etatic presupune întotdeauna redistribuire de resurse. Statul nu are venituri proprii. El doar plimbă resurse rare dintr-un buzunar în altul. Statul este ca un haiduc, unul rău: ia cu forța resurse de la unii și le dă la alții. Primul gând ce ar trebui să ne vină în minte, atunci când etatistul ne susură suav și duios în urechi despre cum o “să ne dea”, este că statul ne dă din ce ia de la alții, de cele nai multe ori la fel de necăjiți. Poate ia chiar tot de la noi ca să ne dea tot nouă, după ce reține și el o parte din ce ia pentru întregul ”efort”. Într-o țară săracă, statul nu face decât să plimbe sărăcia dintr-o parte în alta. Mai mereu, statul ajută niște sărmani nenorocind alți sărmani. Pentru a perpetua la nesfârșit sărăcia.
În al doilea rând, statul intermediază ajutorul fără un interes direct nici față de cei de la care ia cu forța resursele și nici cei către care le alocă. Nu îl prea interesează nici de necazul celor de la care se extrag resursele și nici de nevoile celor către care direcționează resursele. Etatistul-politician are însă un interes personal evident în asta: înainte de a-i salva pe sărmani furând de la alți sărmani, etatistul se ajută întâi pe el și ai lui. Deci mesajul lacrimogen al etatistului ascunde un lucru care nu se vede: profitul etatistului din spatele ajutorului social.
Adică, în viața de zi cu zi, avem patru situații diferite: 1. Să cheltuim banii proprii pentru noi (vreau să iau o masă în oraș sau să îmi iau un costum); 2. Să cheltuim banii proprii pentru altcineva (vreau să iau un cadou cuiva din banii mei; 3. Să cheltuim banii altora pentru noi (patronul meu mi-a dat niște bani să iau masa în oraș); 4. Să cheltuim banii altora pentru alții. Comportamentul nostru în a cheltui suma de bani în cauză diferă semnificativ în cele 4 situații: când e vorba de banii mei pentru mine, sunt extrem de grijuliu și chivernisit, încercând să obțin maxim din suma cheltuită; când cheltuiesc banii altora pentru alții sunt complet dezinteresat de rezultate sau efecte.
Hazardul moral e maxim în ultima situație: cheltuiesc banii altora pentru alții. Etatistul de ne plânge pe umăr, când ne vrea votul se află în această situație. E complet dezinteresat. Pe lângă faptul că jecmănește violent pe un sărman ca să ne ajute, pe lângă faptul că o face mai ales pentru el și prietenii săi, o face fără să se preocupe consecințe.
Din toate aceste motive, soluția asistenței sociale mai bune, soluția diminuării inegalităților (naturale) sau cea a limitării sărăciei nu se află niciodată la etatist. Rezolvarea acestor probleme este în altă parte. Etatistul minte în cea mai mare parte a timpului său, oricât de dulce îți vorbește. Etatismul vinde doar iluzii!

Pe lângă ticăloșia, imoralitatea, lăcomia, caracterul speculativ al celor care acționează economic, intervenția statului este motivată de o altă frică atent cultivată: frica de monopoluri. Ceva de genul: nu poți lăsa de capul ei piața pentru că ea, în final, va duce către consolidarea unor monopoluri private gigant care vor absorbi orice inițiativă și care se vor comporta abuziv cu toți. Acapararea puterii de către un producător ticălos este sperietoarea de serviciu în combaterea capitalismului rapace. Această imperfecțiune a pieței este vânturată mereu ca argument pentru mai mult stat “protector” în viața noastră. Și mereu se găsesc oameni slabi care să îi cadă pradă.
Prima inconsistență a ideii de monopol este că nici un producător nu și-ar dori să rămână singur pe piață. Concurenții sunt ceva bun pentru o afacere. Sunt parte vitală a ecuației antreprenoriale, a calculului economic, ajutând mereu la raportul calitate-preț și eventualele erori. Relația între companii în piață nu e agresivă, chiar și între concurenți. Ideea aceasta că piața este locul unde se dau lupte grele e complet greșită. Nu e ușor în piață dar schimbul prin piață nu este niciodată militarizat.
A doua inconsistență ține de faptul că, adesea, ne aflăm temporar în poziții de monopol, fără să conștientizăm asta: Metallica oferă pe piață bunuri unicat, pe care are monopol. Nimeni nu cântă ca Metallica. Desigur, avem bunuri substituibile dar ele diferă de “monopolul” Metallica. Nimeni nu cântă Metallica așa cum cântă Metallica. La fel, oricine vine cu o soluție nouă la dezechilibrul dintre nevoi și soluții pentru ele va avea, temporar, monopolul asupra acestei descoperiri senzaționale, generatoare de profit semnificativ, într-o primă fază. Profitul acesta este mai însă atractiv pentru alții care imediat vor prelua ideea din zbor și vor veni cu altele și mai și.
A treia inconsistență se referă la faptul că monopolistul nu va putea să vândă la orice preț vrea el pe piață, chiar și dacă este singur. Tot sclavul consumatorului este. Succesul unui monopol depinde de piață în egală măsură ca și în cazul unei afaceri mai mici. Nu poate vinde cu cât vrea el. Trebuie să țină cont de puterea de cumpărare, bunuri substituibile, nevoi. Tot cu ochii pe dezechilibrul dintre nevoi și soluții este. De aia biletele la “monopolul” Metallica nu se pot vinde cu oricât, în răspărul pieței. Monopolul natural ar trebui să fie o discuție separată, având o complexitate aparte. Desigur, și aici avem bunuri substituibile, în bună măsură.
Agresivitatea monopolurilor din piață este o realitate. Dar ea este potențată și devine posibilă doar în prezența statului. Fără apărarea tacită a statului, monopolurile nu își pot apăra poziția dominanta. Nu pot abuza de consumatori. Nu pot elimina agresiv orice potențial concurent atras de prețurile mai mari sau de profiturile nesimțite. Statul pe care îl chemăm în ajutor nu este bunul samaritean. Independent și bine intenționat. Dimpotrivă. E primul care cedează și cade la pace și înțelegere cu monopolistul. Pentru că e felul lui de a fi. Statul e el însuși un monopol absolut. Avem monopolul statului asupra banilor, avem monopolul statului asupra taxelor, avem monopolul statului asupra reglementărilor. De care nu există, culmea, aceeași frică. Ne e frică doar de monopolul privat dar nu și de monopolul statului. Cu acest monopol nu avem niciodată vreo problemă. Deși, ele sunt mult mai problematice, deoarece agresiunea lor împotriva proprietății noastre e legală și împotrivirea față de un monopol de stat se lasă cu pedepse drastice. Dacă un monopol privat ne încalcă proprietatea mai avem o șansă să ne apărăm. Când un monopol de stat vine peste noi lucrurile devin foarte complicate pentru toată lumea!
Monopolul de stat e mai nasol decât cel privat. Este de neînțeles cum Dacă tot aveți o teamă cu monopolurile, începeți lupta cu asta. Iar apoi, nu uitați că cele private apar în existența voastră tot pentru că au statul în spate. Și că, pentru cele private, libertatea economică, adică reducerea barierelor de intrare pe piața unui bun sau serviciu, oferă mereu cea mai bună protecție. Nu statul monopolist!

O temă preferată pe partea stângă mereu folosită ca argument irefutabil pentru justificarea prezenței statului în viața noastră este cea că piața e imperfectă pentru că e plină de ticăloși. O parte din acești ”ticăloși” sunt, spun etatiștii, cei care speculează. Cei care cumpără ieftin și vând scump. Care profită din această situație. Care abuzează de poziția lor în piață și fac ce vor din consumatori. Nimic mai fals.
În primul rând, aș spune că speculanți suntem cu toții din prima clipă a existenței noastre. Când acționăm avem întotdeauna pe radar un scop: să ne fie mai bine. Pentru a atinge acest scop ar trebui să avem libertatea de a alege cel mai potrivit mijloc de a-l atinge. Să fim lăsați să speculăm pentru binele fiecăruia dintre noi. Este fundamental să conștientizăm și să integrăm acest lucru în mentalitatea noastră: acțiunea umană are întotdeauna la bază speculația. În spatele comportamentului nostru speculativ se află mereu dorința fiecăruia dintre noi de a obține maximul de rezultate din efortul pe care îl implică acțiunea noastră.
Nu e nicio diferență între cel care ”speculează” când cumpără ceva și cel care ”speculează” când vinde ceva. Speculatorii se găsesc mereu de ambele părți ale baricadei schimbului voluntar. Piața este locul în care cele două comportamente speculative se întâlnesc și fiecare pleacă apoi acasă cu rezultatul speculei sale: producătorul cu profitul demersului său pentru a putea cumpăra ceea ce nu știe sau nu poate produce și cumpărătorul cu produsul pe care îl primește de la acesta.
Al doilea aspect pe care l-aș aduce în discuție este cel legat de lupta cu speculatorii. Speculatorul-consumator se află în permanent antagonism de interese cu speculatorul-producător. Unul vrea cel mai mic preț și cea mai bună calitate, celălalt opusul. Este un antagonism non-violent care se rezolvă mereu și cel mai bine prin cooperare socială între acești speculatori. Fără nicio intervenție din exterior, complet străină de interesul comun al celor doi speculatori. Cel mai important aliat în această luptă de interese rămâne piața. Deși se susține mereu contrariul, piața este locul unde lupta de interese se dă pașnic și unde ambii speculatori pot licita pentru a-și atinge cât mai bine scopul. Lupta sănătoasă cu speculatorii ține de întărirea mecanismelor de piață, cu transparența, liberalizarea și eliminarea barierelor de intrare pe această piață. Speculatorul-consumator poate boicota pe speculatorul-producător. Cu cât speculatorul-consumator are mai multe alternative (inclusiv bunuri substituibile în consum), cu atât boicotul său e mai puternic.
Invocarea statului în această luptă dintre cei doi speculanți, în care unul caută să cumpere ieftin și să vândă scump și celălalt caută opusul, este mai mult decât iluzorie. Statul este și el un terț la fel de speculant. Cei din spatele său acționează tot pentru a maximiza rezultatele acțiunii lor. Politicianul-speculant va interveni în luptă încercând să maximizeze profitul său propriu. Va lua partea unuia sau altuia în funcție de calculul său speculativ care implică și el cât mai puține resurse și cât mai mult profit. Adesea, politicianul-speculant acționează pentru a lovi în cei mai puțini ca număr (speculanții-producători) diminuând în final numărul lor și reducând opțiunile pentru speculanții cumpărători. Care vor deveni și mai abitir legați și dependenți de pixul și decizia speculantului-politic.
Concluzia e simplă: dragi speculanți, speculația dumneavoastră este mereu prezentă în acțiunile dumneavoastră. Speculația dumneavoastră se lovește întotdeauna de speculația celui cu care intrați în contact în acțiunile dumneavoastră. Ar fi bine să gândiți de două ori atunci când alți speculanți vă mai cheamă la luptă contra altor speculanți. Căci, în final, lupta aceasta cu speculanții intermediată de speculantul-politician s-ar putea să vi se întoarcă împotriva voastră. Cu vârf și îndesat. Speculantul este întotdeauna despre ceva frumos nu despre ceva urât. Cu cât piața e mai plină de speculanți-cumpărători și speculanți-producători, cu atât e mai bine. Cei care ne încurcă mereu sunt speculanții-politici.