Economistul care nu activează ca antreprenor ci oferă suport altor antreprenori este mereu acuzat de  lipsa mele de legitimitate în a-și da cu părerea despre antreprenoriat. Ceva de genul: unul care în viața lui nu a semnat un bilanț sau nu a dat de muncă unor salariați e incapabil să înțeleagă sau să spună ceva relevant despre așa ceva.
În sens larg, toți ne naștem cu spiritul antreprenorial. Din prima clipă speculăm. Din prima clipă ne ghidăm după profit. E busola acțiunii umane. Cu mic, cu mare toți suntem dotați de la natură cu această busolă. Cu mic, cu mare.
În sens restrâns (economic), antreprenoriatul este despre viitor, necunoscut în mare parte dinainte. Este despre a avea fler. A avea viziune. Despre a extrage profit dintr-un dezechilibru al pieței. Despre a greși cu o probabilitate foarte mare. Despre a risca totul. Despre calcul economic. Este despre ceva ce nu cunoști niciodată dinainte. E ca un pariu, dacă vreți. Este ceva de care fug cei mai mulți dintre noi, din spirit de conservare. Este ceva în care mulți încearcă și puțini reușesc. Este despre bogați. Fără de care am bate pasul pe loc!
Antreprenoriatul nu este ceva ce se învață. Și nici ceva teoretic. Nu este știință. Nu e ceva ce poate fi predat. Este un har. Probabil de la Dumnezeu. Din cărți nu e sigur. Desigur, poți să te educi să folosești mijloace științifice ca să vezi mai bine viitorul. Să calculezi mai bine profitul. Să estimezi șansele de reușită. Să te organizezi mai bine. Să cumpănești mai bine resursele. Dar asta e doar o mică parte din antreprenoriat. Cea mai simplă. Cea care, dacă o exersezi prea mult, te îndepărtează de antreprenoriat.
Antreprenpriatul nu este despre întocmit bilanțuri sau declarat venituri la stat. Nici despre angajat oameni sau plătit salarii. Este despre produs și vândut lucruri altora. Care să îți permită să cumperi ce nu poți sau nu ai timp să produci. Este despre cea mai complexă formă de cooperare socială.
Cine pretinde că știe el cum poți ajunge antreprenor e un mic șarlatan. E o Mama Omida care pretinde că îți poate spune numerele la loto. Sau cum stai cu dragostea. Harul nu se învață. Nu se predă. Cu el ne naștem. Sau nu.

Moneda unei țări inflaționiste, cu deficit extern imens, deficit bugetar în creștere (mai ales structural) nu are cum să fie puternică. Dimpotrivă. Stabilitatea și evoluția în timp a cursului de schimb este strâns legată de starea economică, de competitivitate externă, calitatea guvernanței etc.

De ce crește cursul? Ce spune cartea despre asta?
Încep prin a vă mărturisi ce ne spunea profesorul nostru de macroeconomie în anul 1 de facultate: diferența dintre leu și marca germană e ca diferența între Dacie și Mercedes. Vă e clar, așadar, că fără performanță în plan economic nu ai cum să ai o monedă stabilă sau puternică. Slăbiciunea leului pleacă de aici. Sau puterea lui.
În altă ordine de idei, cursul de schimb este raportul dintre prețul unui hamburger în lei de la McDonalds (Piața Romană, dacă vreți) și prețul unui hamburger în Euro tot de la MCDonalds (din Berlin sau Paris). Dacă vreți, puteți pune în calcul tot meniul de la McDonalds. De fapt, îl puteți adăuga și pe cel de la KFC. Și multe alte bunuri. Un coș de bunuri. Ceea ce înseamnă că, dacă prețrile coșului de bunuri în lei cresc mai mult decât prețurile coșului de bunuri în Euro (meniurile acelea), avem o creștere a cursului de schimb. O depreciere a leului adică. Altfel spus, dacă inflația în România e mai mare decât în Zona Euro, e normal să avem depreciere a leului. E mai mare inflația la noi? Cu cât? E în creștere această inflație în ultimii ani? Cu cât?
Când imporți mai mult decât exporți, cererea de valută pe piață e mai mare decât oferta de valută. Cu cât deficitul e mai mare, cu atât presiunea pe cursul de schimb e mai mare. A crescut importul total în ultimii ani în România? Mai mult decât exportul total? Cu cât? De ce a crescut? Știți cu câte milioane de euro crește lunar acest dezechilibru în ultimii ani? V-ați întrebat de ce importăm mai mult decât exportăm? Poate pentru că am crescut irațional și din pix costuri de producție (salarii) și nu am stimulat investițiile în producție. Zic și eu. Nu doar eu…
Dacă guvernele înregistrează deficit în creștere (cheltuiește mai mult decât obține ca venituri, în mare parte din taxare) un investitor străin va privi cu ochi buni asta? Va vrea să vină aici cu capitalul său? Să îl ofere pentru a fi combinat cu alți factori de producție? Sigur că nu. De România se fuge în ultimii ani. Fuge propriul popor, darămite investitori comparați cu câini care nu fug de la măcelărie. Valuta ne scapă printre degete. O ridică alții din jur. Mai inteligenți ca noi. Mai educați. Dacă mai ai și politicieni care pun paie pe foc și destabilizează și mai mult economia și țara, mila și sila străinilor va fi și mai mare. Și deprecierea și mai mare. Desigur, noi suntem daci și nu avem nevoie de nimeni. Nu vrem să fim colonia nimănui. Dar ne place să importăm mașini de lux.
Mai mult, dacă dobânda reală la lei e mai mică decât dobânda reală la Euro asta înseamnă că la noi se economisește mai mult decât se economisește în altă parte. Sau, mai exact, se creditează mai puțin decât se economisește. Tot mai puțin. Economiile băltesc. Cele în lei. Asta prăbușește dobânda reală la lei. Capitalurile fug în afară. Sau nu vin într-un ritm suficient aici. Asta depreciază și mai mult moneda. Presiunea e suplimentară. Știți cât e raportul depozite / credite? De ce e supraunitar? De ce crește în ultimii ani?
Dacă vă întrebați, așadar, de unde vine deprecierea aveți răspunsul acum. Deprecierea este un semn clar că mergem într-o direcție greșită. Și nu de azi, de ieri. E rezultatul incompetenței unor guvernări care acumulează deficite, datorii și vând iluzii. Mari iluzii. Care aruncă banii pe prostii. Care nu dezvoltă și înfundă națiunea. E efectul incompetenței celor care ar trebui să reformeze radical această țară. Și care mereu vă păcălesc, vă iau voturile și apoi vă pun să plătiți. Cu banii jos.
Soluția nu e nicidecum banca centrală și rezerva ei (mai ales cea în aur). Dimpotrivă. Cu cât apelăm la soluția monetară mai mult, ca să stabilizăm un curs ce o ia razna din incompetența politicienilor, cu atât necazul mai târziu va fi mai mare. Nota de plată pentru amatorismul celor de ne guvernează e mereu pe masă. Bani să avem…
Calitatea unei monede este dată de calitatea și performanța economiei din spatele ei. Nu uitați asta când pariați pe leu! Sau pe aur! Aurul este mult mai rar (deci mai stabil) decât orice mijloc de schimb fiat tipărit tot mai neconvențional în ultimele decenii…

Sigur că este reală. Este chiar o capcană în care cădem mereu: ne salvăm de la inundație dând și mai tare drumul la robinetul de bani!
Această lecție aduce în discuție o altă temă falsă a ”teoriei” economice moderne (enunțată de Keynes): capcana lichidității. Pe scurt, spune Keynes, dacă dobânda scade foarte mult către zero, oamenii nu mai investesc în obligațiuni și preferă să rămână cu banii lichizi la saltea.
Sunteți mereu supărați pe capitalismul modern care salvează băncile de la faliment, care permite băncilor moderne să cumpere direct cu bani din tiparniță activele toxice ale băncilor sau ale statului. Numite pompos: politici monetare neconvenționale. După ce politica monetară convențională a prăbușit artificial dobânda către zero (chiar negativă în cazul Euro, ”capcana lichidității” oferă justificarea ”teoretică” etatiștilor să utilizeze direct tiparnița pentru a acoperi direct nevoia de bani a unor guverne tot mai îndatorate. Pentru că, la dobândă zero (sau negativă) nimeni nu mai dă doi bani pe obligațiunile de stat.
Conceptul de ”capcană a lichidității” este un concept fals din următoarele motive (cel puțin):
[1] Simpla deținere de bani de către o persoană nu poate fi un scop în sine pentru nimeni. Nu ești mai bogat dacă deții mai mulți bani, banii fiind un mijloc de schimb. Un facilitator al cumpărării de bunuri și servicii. Acumulezi bani din ceea ce produci pentru a cumpăra cu ei tot ceea ce nu poți produce. Specializarea în producție este singura cale logică prin care poți acumula mai mult din toate produsele și serviciile din piață, mijlocitorul fiind banul. Păstrezi foarte puțini bani lichizi, de regulă pentru nevoi urgente. Este și foarte costisitor să stai pe un munte de bani lichizi;
[2] Dobânda este determinată de preferința de timp: când toți preferăm să consumăm acum nu în viitor dobânda nu are cum să fie egală cu zero. Și invers: când toți preferă, mai degrabă, să consume în viitor dobânda are șanse să scadă. Dar nu poate fi zero. Pentru că nu putem să preferăm cu toții să consumăm în viitor. E imposibil acest lucru;
[3] Dobânda din piață nu poate fi niciodată egală cu zero și din alt motiv. Pentru că ea include nu doar preferința pentru lichiditate pe care o poți anula inundând piața cu bani (cu cât un instrument este mai puțin lichid cu atât el este mai puțin dorit în portofoliu) ci include și alte lucruri: riscul individual, riscul sistemic și inflația. Riscul apare pentru că cel care dă bani cu împrumut renunță la un cosum cert acum pentru un consum incert din viitor. Doar artificial dobânda poate să tindă către zero. Mai ales pe termen mediu și lung;
[4] Când dobânda scade, prețul activelor financiare crește. Investitorii nu cumpără titlurile financiare doar pentru dobânda oferită de acestea ci și pentru diferența de preț (acel câștig de capital). Deci și cu dobânzi ce tind către zero atracția pentru plasamente financiare poate fi în creștere;
[5] Multe titluri financiare oferă și alte argumente pentru a fi deținute în portofoliu de active financiare. Care nu au legătură cu dobânda: dreptul de proprietate, dreptul de a participa la luarea deciziei etc.;
[6] Prăbușirea artificială a dobânzii dublată și de mai multă expansiune monetară justificată ”teoretic” de ”capcana lichidității” generează și mai multă presiune pe inflație și produce mutații ireversibile și deloc benefice pentru economie prin efectul redistributiv din spate (resursele ajung la stat și la politicieni);
[7] Keynes pledează, de fapt, pentru socializarea investițiilor: statul să devină masiv investitor în economie prin fonduri suverane și bănci de stat finanțare direct de la băncile centrale care să aibă mână liberă să cumpere activele acestora, să emită titluri financiare care să direcționeze bani către așa ceva și să salveze de la faliment și criză aceste constructe de stat. Chiar dacă investițiile din spate au erori enorme. Sunt, mai degrabă, risipă generalizată și duhnesc a faliment general de la distanță.
Concluzia este cât se poate de clară. Dobânda nu ar trebui să aibă de a face cu cantitatea de bani din economie. Preferința de lichiditate e doar o mică parte din ecuația dobânzii. Prea mică. Iar dacă o rezolvăm prin expansiune monetară punem presiune pe celelalte componente care contează din dobândă: preferința de timp, risc sistemic, inflație. În final, ajungem la probleme mult mai mari.
Iar crizele de ne tot complică existența în ultima perioadă se datorează și fricii induse de a nu cădea în această capcană.

Unul dintre cele mai puternice mituri din știința economică, apărut în ultimii ani și intens folosit ca argument pentru a arunca cu bani în economie, este cel legat de relația inversă între INFLAȚIE și ȘOMAJ. Pe scurt, dacă inflația crește, șomajul scade. Vă găsiți mai ușor de muncă într-o economie inflaționistă.
Vi se pare stupid acest lucru? Sigur că este. Pentru că această descoperire pleacă de la o relație pur statistică (o corelație) și nu de la o cauzalitate teoretică: economistul britanic A. W. Phillips a luat dinamica salariului și a corelat-o cu șomajul observând pe un caz particular că ele s-ar mișca în sens opus. Și, de aici, omul a pretins că a descoperit ceva teoretic: dacă salariul nominal crește, șomajul scade (ocuparea crește). Adică, cu salarii nominale mai mari, se găsesc mai multe locuri de muncă în piață.
Aceasta este o idee năstrușnică care contrazice logica și teoria economică din plin, evident. E intuitiv de ce. Când pleci hotărât de acasă să ceri salariu mai mare angajatorului tău, există șanse foarte mari să fi dat afară pe ușă. Să îți pierzi locul de muncă. Să îngroși rândurile șomerilor și să faci coadă la ajutorul de șomaj. Și nu cum spun etatiștii care roiesc în jurul tiparniței de bani producând inflație. Care ar avea, cică, efecte benefice.
Am putea găsi două argumente pseudo-teoretice care să stea în spatele acestei idei năstrușnice:
1. Pe termen scurt, șomajul ar putea să scadă pentru că o creștere a salariului nominal va duce la creșterea prețurilor într-o măsură mai mare decât cresc salariile nominale (în termeni reali puterea salariului să scadă). Pe termen lung, efectul este contrar. Cu prețuri care cresc constant peste rata de creștere a salariilor nominale se distrug locuri de muncă, nu se generează altele noi. În plus, inflația este prezentă în costul capitalului, în dobândă. Pe termen lung, inflația duce la creșterea dobânzilor și la inhibarea investițiilor (cererea de capital crește și oferta de capital scade, ambele lucruri se întâmplă în același timp). Deci, cu dobânzi în creștere și investiții în scădere, inflația duce la creșterea șomajului nu la diminuarea lui.
2. Inflația poate fi rezultatul unei expansiuni monetare direcționată către finanțarea cheltuielilor guvernamentale în creștere care generează locuri de muncă. Adică, pe scurt, statul emite titluri de stat pe care băncile le cumpără și le duc la banca centrală pentru a primi pe ele lei proaspăt tipăriți. Iar apoi statul face din banii aceștia ”rondouri” angajând oameni care să le sape, să le ude, să mângâie florile. O altă iluzie. Pentru că, prin inflație, banii pleacă din privat spre sectorul public. Inflația are un efect redistributiv. Niște locuri de muncă se generează prin inflație (cei care lucrează la rondouri) în timp ce altele dispar (din privat). Prin inflație, economia bună este înlocuită de una rea. Care este și nesustenabilă pe termen lung: cei care lucrează la rondouri depind de banul public, de bunăvoința tătucului și de tiparniță. Când dispare sursa (expansiunea monetară, inflația), dispar și locurile de muncă instantaneu.
Toți cei care roiesc în jurul tiparniței au îmbrățișat acest argument pseudo-teoretic. Ei pun la lucru rotativa de bani îmbătați de sentimentul că generează locuri de muncă. Că ajută economia. Și ne mai și aburesc pe noi cu iluzia asta care este complet în afara științei economice. Această relație dintre inflație și șomaj și modul în care s-a ajuns la ea sunt un bun exemplu de cum se desfășoară astăzi lucrurile în știința economică. Cum generăm ”teorii” ca să justificăm expansiunea statului. Cu care este foarte greu să te lupți, din păcate…

Aurul este bun să fie folosit la plombat dinții. Este foarte bun în telefoanele mobile sau în laptopuri. Este bun la gât sau în urechi, ca podoabe strălucitoare. Însă, cel mai bine ar fi să îl (re)folosim pe post de bani!

Aurul a fost vreme de vrea 10.000 de ani mijlocul de schimb perfect. L-am ales dintre bunurile cele mai tranzacționate în piață, dorit deopotrivă de către toți cei implicați în schimburile voluntare în piață. Și nu l-am ales întâmplător (la concurență cu alte două metale – argintul și cuprul, acolo unde nu se găsea aur sau argint sau pentru plăți de valoare mai mică). Am perfecționat mereu modul de a utiliza aur ca mijloc de schimb: am fațetat monedele (pentru a nu pili din fețele monedelor și a lua din cantitatea standard a monedei), am zimțat din același motiv monedele pe margine, am inventat substitutele monetare (cecul de hârtie) pentru a transporta mai ușor aurul prin pădurile bântuite de haiduci etc. Mereu am inovat în materie de bani, îmbunătățind și completând în sensul bun caracteristicile aurului ca bani.
Mijlocul de schimb perfect pentru piață are în spate câteva caracteristici esențiale: (1) trebuie să fie suficient de rar pentru ca valoarea sa să fie stabilă în raport cu bunurile și serviciile al căror schimb îl mijlocește pentru a putea face calcule și a aloca resurse (atât pentru producție cât și pentru consum); (2) probabilitatea de a descoperi o cantitate imensă de bani din senin trebuie să fie foarte mică; (3) banii trebuie să fie ușor de transportat (portabilitatea), ușor de depozitat și ușor de utilizat (cântărit, numărat); (4) banii trebuie să fie durabili, să aibă o valoare care persistă pe termen foarte lung pentru ca valoarea pe care o păstrați prin intermediul pentru viitor să nu se altereze în timp și (5) banul ideal trebuie să fie greu de falsificat, ușor de recunoscut și să ne dăm ușor și repede seama dacă avem de a face cu originalul sau cu o copie penibilă.
Când am ales care să fie mijlocul perfect pentru noi, am făcut-o după foarte multe încercări, din tot felul de bunuri posibile (sare, tutun, soici etc.). Am ales acel ban care îndeplinea cel mai bine cele 5 caracteristici enunțate. Și acela a fost AURUL. Din acel moment am înțeles un lucru esențial: odată ce am ales aurul ca ban era foarte important să nu crească peste noapte cantitatea de aur. Fiind destul de greu de găsit și având un cost al exploatării tot mai mare (pe măsură ce devenea tot mai greu de găsit), aurul era și continuă să fie perfect pentru schimburile de bunuri și servicii din piață.
Din păcate, aurul este imperfect și limitat pentru STAT. Inițial, statul se descurca cu ce putea produce din ceea ce obținea regele din taxe și din exploatarea proprietăților sale. Pe măsură ce statul s-a tot dezvoltat, preluând tot felul de servicii sociale, nevoia de resurse a crescut semnificativ. Și atunci, taxele au devenit insuficiente. Nevoia de a crește artificial cantitatea de bani a crescut semnificativ. Și atunci, guvernul a monopolizat producția de bani. A înlocuit banii privați cu banii produși de el, în condiții de monopol. Culmea este că etatișii mereu recunosc problemele din spatele monopolurilor private. Nu au nimic cu monopolul statului în producția de bani. Știu ei de ce…
Aurul este mijlocul de schimb pe care l-a găsit piața liberă în mod natural ca fiind cea mai bună soluție. Banii moderni de astăzi sunt bani care au înlocuit prin forța legii banii descoperiți natural de către noi (bani legali). Știm cu toții cât de ineficient este statul în a oferi bunuri și servicii pe piață cu monopol în spate. De ce nu e la fel de ineficient și atunci când ne oferă banii săi în regim de monopol?
Pe lângă faptul că producția de bani (scăpată astăzi de sub control) este inflaționistă, ea îndepărtează banii de astăzi de ceea ce ar trebui să însemne bani pentru schimburile noastre de bunuri și servicii. Chiar dacă producția de bani din nimic nu se vede imediat sau la toată lumea în inflație, expansiunea monetară distruge economia privată pentru că ne forțează să folosim niște bucăți de hârtie / plastic fără valoare pe post de bani în schimburile dintre noi.
Keynes,”liberalul”, spunea despre aur că este o ”relicvă barbară”. Și mulți îl aplaudă în zilele noastre pentru acest lucru. Se numesc unii pe alții ”oameni ai momentului”. O bancă centrală (a Suediei) dă premii Nobel în economie pe bandă rulantă acestor indivizi care aduc argumente “teoretice” în favoarea tiparniței. Pentru ideea ”strălucită” de a produce bani din nimic pe post de valoare autentică. Eliminarea aurului din sfera banilor a fost o victorie clară a etatismului. Contra pieței libere și contra proprietății private. Contra noastră, a tuturor. Naționalizarea banilor este foarte greu reversibilă astăzi. Aproape imposibilă. Repunerea politicii monetare pe direcții sănătoase nu mai este considerată demult o virtute și o cale spre mai multă prosperitate. Dimpotrivă, dacă ne uităm la ce fac băncile centrale astăzi, vedem clar că economia a fost demult pusă în cui. Și înlocuită de politica guvernelor și de redistribuirea de resurse în societate după bunul plac al etatiștilor. Mereu ineficientă. Mereu agresivă. Mereu generatoare de sărăcie și inegalitate. Mereu propovăduită de unii certați cu economia. Incapabili să o înțeleagă. Sau se producă altceva decât iluzii seducătoare!
Deci, da! Aurul de la gât sau dintre dinți rămâne o valoare autentică. Ar fi bine să o readucem înapoi și în banii pe care îi folosim!