Solutii anti-criza „a la Friedman”

Am terminat de citit capitolul „Anatomia crizei” din cartea scrisă de Milton Friedman – „Libertatea de a alege” şi am rămas cu un gust amar după ce am constatat cât de puţine ştie sau înţelege „nobelizatul” de Friedman din teoria banilor.

Aş începe discuţia cu observaţia că Friedman consideră că efectul psihologic este factorul determinant în declanşarea şi propagarea unei crize. Panicaţi de perspectiva pieţei, deponenţii se aruncă într-un număr periculos de mare asupra depozitelor lor din bănci şi deci sistemul bancar intră într-un colaps generalizat. Eu mă aşteptam însă ca Friedman să se întrebe de ce există un astfel de comportament la marea masă a deponenţilor de capitaluri în bănci. De ce apare această lipsă de încredere generalizată în sistemul bancar la un moment dat? Oare această panică este cauza sau este şi ea un efect?

Aş încerca să răspund eu în locul său la toate aceste întrebări: probabil pentru că mult prea ocupate de a obţine profit cât mai mare din multiplicarea banilor ieftini, băncile uită de risc şi împrumută bani (nu capitaluri) mult prea uşor în piaţă. Optimismul cuprinde pe toată lumea care se angajează în proiecte din ce în ce mai consumatoare de resurse de capital. Nu poţi însă să ai în acelaşi timp o politică a banilor ieftini şi stabilitatea preţurilor. Odată ce concurează cu aceeaşi bani ieftini şi uşor de obţinut (banca centrală pompând în permanenţă lichidităţi în sistem) pe o cantitate limitată de resurse (materii prime, forţă de muncă) preţurile acestora încep să crească (chiar dacă bani există aproape nelimitat şi aproape pe gratis). De aici apare imediat pericolul inflaţiei (de aceea spun că o politică a banilor ieftini este incompatibilă cu o politică inflaţionistă). Odată sesizat acest pericol oamenii se avântă în număr tot mai mare să retragă bani din bănci şi să îi consume pentru a evita cumpărarea acestor bunuri în viitor cu un preţ mai mare. Şi de aici vine apoi panica şi întreaga problemă de lichiditate a băncilor.

M-aş fi aşteptat de la Friedman, şi de la toţi cei carei îl admiră, să sesizeze faptul că declanşatorul crizei nu este panica generalizată a deponenţilor ci politica banilor ieftini şi dorinţa de a multiplica (expanda) cât mai mult creditul bancar (manifestată în subsidiar de agenţii băncilor centrale, deci ai statului – băncile comerciale). Nu aş cădea nici în panta cealaltă să acuz băncile comerciale de un astfel de comportament (numit de unii mult prea lacom). Un astfel de comportament al băncilor comerciale nu este nicidecum iraţional. Băncile comerciale acţionează ca cel mai rece şi lucid antreprenor vânzând un bun al statului (banul) către cât mai mulţi. Greşeala este clar a băncii centrale care intervine pe piaţa monetară considerând că poate face mai mult decât e cazul (adică poate utiliza instrumente monetare pentru a rezolva probleme economice). În acest context, mi se pare că Friedman este complet orbit  de „efectul acesta de turmă” pe care el îl consideră în mod eronat declanşatorul unei crize.

Până la urmă ajungem să fim acuzaţi tot noi, consumatorii sau investitorii, de această criză. De faptul că nu mai credem în această şaradă a multiplicării banilor şi că teama din noi creşte tot mai mult când vedem cum banii noştri din buzunar îşi pierd tot mai mult din valoare. Friedman şi alţii ca el sunt degeaba supăraţi pe noi că ne retragem banii din bănci în criză, noi reacţionând absolut normal atunci când vedem că nu mai merită să depunem bani în bănci atâta timp cât ei pot fi uşor obţinuţi cu „sprijinul” băncii centrale. Friedman ne acuză practic că ne dăm prea mulţi seama de această şmecherie şi că în loc să continuăm să păstrăm banii în bănci dăm buluc să îi retragem şi să credem şi noi că vom avea acces la banii ieftini ai băncii centrale.

Neînţelegând cum stă problema cu banii şi cu intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, cu criza şi cu comportamentul investitorilor pe piaţă, Friedman propune (sau susţine) măsuri de-a dreptul contradictorii cu aura de liberal pe care şi-a asumat-o:

• Blocarea retragerilor de către deponenţi în criză pentru o perioadă (până se mai calmează deponenţii);
• Expandarea masei monetare în criză prin pomparea de bani în băncile comerciale care apoi să cumpere titluri de stat care să permite finanţarea unor proiecte ale statului.

Constat însă cu durere în suflet că astfel de măsuri nu au cum să rezolve problema crizei ci, sunt măsuri disperate, de a salva pe spinarea populaţiei un sistem bancar greşit setat. Friedman propune astfel de măsuri spunând că băncile trebuie salvate cu orice preţ şi că nu trebuie lăsate să falimenteze fiind mult prea importante pentru sistemul economic. Adică în criză, după ce că au alimentat iniţial nefondat optimismul nostru dându-ne falsa impresie că există mai mult capital decât ceea ce puteam noi ecomomisi în realitate, băncile trebuie salvate de la faliment prin falimentul nostru (total sau parţial).

Foarte „interesant” domnule Friedman…