Iluzia proiectelor de infrastructura dezvoltate de stat

Imediat cum s-a adoptat bugetul pe acest an, primul ministru a ieşit pe post şi cu mândrie şi emfază a început să recite punctele tari ale acestui buget comparativ cu precedentele: … pentru prima dată în istoria modernă a României s-a prevăzut la buget o sumă impresionantă pentru proiectele de investiţii ale statului care vor da locuri de muncă şi vor relansa economia României… (sau cam aşa ceva, cerându-mi scuze dacă nu am citat exact).

Pentru cel care mai ştie ceva economie şi pentru cel care a mai citit ceva în domeniu, aceste vorbe nu par decât vorbe goale şi nu fac decât să mascheze o mare nedreptate (chiar neputinţă): guvernul sacrifică serviciile publice care sunt apanajul statului (educaţia, sănătatea, justiţia şi poliţia) şi alocă cu mare entuziasm banii cuveniţi acestor instituţii către „proiecte de investiţii ale statului”, crezând iluzoriu că ne vor scoate din criză, că vor da de muncă unor şomeri sau că vor impulsiona o serie de industrii conexe.

Aş începe să critic această măsură printr-un comentariu la un exemplu dat de Friedman cu privire la banii publici cheltuiţi de guverne care mie mi s-a părut extraordinar de relevant şi de actual pentru situaţia în care ne aflăm acum. Atunci când avem de cheltuit nişte bani ne putem afla în patru dintre următoarele situaţii:

Situaţia 1: Cheltuim banii noştri pentru noi (să zicem că mergem la restaurant şi cheltuim din salariul nostru să mâncăm). În această situaţie vom încerca să mâncăm cât mai ieftin şi cât mai bun (adică să obţinem maxim din această cheltuială);

Situaţia 2: Cheltuim banii noştri pentru altcineva (vrem să facem un cadou). În această situaţie vom încerca să cheltuim cât mai puţini bani şi ne vom substitui persoanei pentru care cumpărăm cadoul gândindu-ne în locul lui ce i-ar face cea mai mare plăcere (fără însă a nimeri întotdeauna cadoul).

Situaţia 3: Cheltuim banii altora pentru noi (mâncăm la restaurant pe decontul firmei). Vom încerca în acest sens să mâncăm cât mai bine fără a mai fi interesaţi cât de mult ne costă masa.

Situaţia 4: Cheltuim banii altora pentru alţii (facem cinste cuiva din banii firmei la care suntem salariaţi). În această situaţie nu vom fi interesaţi nici de cât de mult vom plăti şi nici ce se va cumpăra în acest caz.

Aş aminti tuturor susţinătorilor proiectelor de infrastructură ale statului că noi ne aflăm în situaţia 3 şi situaţia 4 atunci când încercăm să dezvoltăm, de exemplu, o autostradă pe banii statului. Birocraţii statului cheltuiesc banii altora (adică ai noştri) fără să se gândească prea mult la interesul nostru (definit vag ca interes naţional). Atunci cum putem să credem că ei vor face tot posibilul să îi cheltuiască în favoarea noastră pe proiecte care mai de care mai „prioritare”: asflatarea unor drumuri locale înainte de a introduce gazele sau canalizarea, amenajarea unor spaţii înflorite iarna, schimbarea unor borduri bune, camere video pe şosele tot mai aglomerate ş.a.m.d.?

Întrebarea care apare inevitabil este următoarea: cum de cei din jur au şosele, au infrastructură şi utilităţi publice. Răspunsul este simplu: fie există o mentalitate diferită în administrarea banului public (puţin probabil), fie există un control mai strict din partea societăţii civile a cheltuirii acestor bani (să nu uităm că în România Curtea de Conturi care ar trebui să controleze banul public numai independentă nu este) sau poate că acolo statul este mai puţin implicat în dezvoltarea acestor proiecte lăsându-le să se dezvolte privat sau într-un parteneriat public – privat cu autorităţile locale direct interesate în dezvoltarea lor.

Adică: trebuie să înţelegem măcar acum în ultimul ceas că aceste „proiecte de infrastructură ale statului” ne costă pe noi românii mult mai mult decât normal, că ele nu sunt niciodată dezvoltate în interesul naţional şi că nu ne vor salva nicidecum din criză. Ne vor îngloda în datorii şi şomaj. Ce să mai vorbim de sănătate şi educaţie. Statul trebuie să înţeleagă că el nu poate dezvolta prea multe şi prea bine (e cel mai prost administrator de fonduri din câţi există). Iar sectorul privat (acei antreprenori care salivează după un contract cu statul) să înţeleagă că nu statul (sau tătucul mai exact) este cel care ne asigură dezvoltarea şi că trebuie să îşi asume un rol creativ mai mare pentru a vinde ceva pe forţe proprii pieţei.

Plecând de la cele spuse mai sus ce soluţii se întrevăd totuşi (cel puţin două):

1. Diminuarea fiscalităţii (să rămână mai mulţi bani la nivel de indivizi care atunci când îi vor investi sau cheltui o vor face strict în beneficiul lor – situaţia 1);

2. Reducerea rolului economic al statului şi limitarea sa la câteva dintre serviciile de bază (educaţie, sănătate) care să aibă un caracter social (să asigure accesul egal al tuturor la un pachet minimal de astfel de servicii) şi care să fie puse în concurenţă cu un sistem privat (spitale private, şcoli private care să concureze din plin pe cele publice). Proiectele mari şi de amploare să fie transferate în sectorul privat prin listarea proiectelor la bursă (dacă vrem să investim banii noştri să avem unde nu să fim tentaţi să consumăm tot ce câştigăm).

Aşadar, închei prin a afirma cu tărie că dezvoltarea şi ieşirea noastră din criză pe care le „coordonează” statul prin proiectele sale de infrastructură nu sunt altceva decât o iluzie şi nu vor duce în cele din urmă decât la o polarizare şi mai mare a societăţii româneşti în care puţini (dar cu trecere la stat) câştigă impresionant de mult din impozitele luate cu forţa de către stat.

Dacă statul îşi va lua rapid mâna de pe economie o să ieşim negreşit din această criză (aici ar trebui reformat statul). Mai ştiu şi că nu prea există soluţii colective de ieşire din criză. Trebuie să ieşim fiecare din această criză în felul în care ştim cel mai bine. Cei mai mulţi vom fi tentaţi să ţipăm după ajutorul statului (de orice fel) dar trebuie să ştim atunci când îl cerem că acest ajutor vine din nenorocirea unora dintre noi (cel mai adesea practicată prin inflaţie sau prin alte forme de impozitare).

Oricât de mulţi ar concedia statul din sectorul său, oricât de mult ar controla cheltuielile salariale sau oricât de mult se va împrumuta de pe pieţele locale sau internaţionale nu va putea face mare lucru legat de ieşirea din criză sau de dezvoltarea unor proiecte de amploare.