Virusul $1€2£¥ … sau cum ne-am imbolnavit noi romanii de criza

Tot ce se întâmplă rău acum în România are o scuză: este criză!!! Guvernul este incapabil să echilibreze economia… vinovată este criza. Ne certăm cu persoana iubită că aducem mai puţini bani acasă (sau mai rău că am ajuns şomeri)… vinovată este criza. Ne-am redus simţitor consumul pe credit… vinovată este criza.

Până a ajunge să înţelegem cum putem scăpa de acest virus deranjant şi ce „medicamente” ar trebui să luăm cred că ar fi bine să înţelegem cum de am ajuns noi în criză sau, mai exact, cum o criză de peste mări şi ţări a ajuns să ne îmbolnăvească atât de grav (chiar mai grav decât pe cei care au generat aceste crize).

Plec în discuţie de la un lucru clar: criza nu a fost declanşată de nici o isterie mondială sau de lăcomia nu ştiu căror bancheri sau patroni de firme de maşini. Criza actuală (şi probabil toate cele care vor urma) a fost declanşată de politica banilor ieftini pe care într-o frenezie generalizată au promovat-o băncile centrale ale marilor puteri (SUA şi Marea Britanie mai ales). Interesant este însă cum o criză locală (din SUA mai ales) a contagiat ca un virus întreaga lume foarte rapid.

Canalele prin care această contagiune s-a răspândit rapid la nivel mondial (şi în România bineînţeles) ar fi următoarele:

1. Comerţul exterior: ţările lumii nu se mai dezvoltă autarhic ci participă cum pot şi cât de mult pot la diviziunea mondială a muncii aducând pe piaţă produse şi servicii pe care se pricep cel mai bine (în materie de costuri şi calitate) să le producă. Odată cu scăderea consumului pe pieţele dezvoltate (pieţe tradiţionale de export pentru ţările mici) exporturile către aceste ţări au început să scadă astfel că un prim efect al crizei a început să se vadă;

2. Investiţiile străine directe: companiile multinaţionale (care majoritatea provin din ţările dezvoltate) odată confruntându-se cu criza în ţara lor de origine au început să se gândească într-o primă fază la repatrieri de profituri şi apoi (vâzând că profitul filialelor lor a început să scadă dramatic şi la nivel de filiale) au început să repatrieze din capitalul investit vânzând o parte din activele lor pe pieţele străine. Retragerea capitalului străin a provocat închideri de companii, diminuări de activitate etc. în ţările gazdă.

3. Investiţiile străine de portofoliu: poate cele mai volatile dintre toate fluxurile internaţionale au suferit şi ele masiv de pe urma crizei. Rămase fără lichidităţi în ţările de origine, marile fonduri de investiţii au început să lichideze portofoliile lor financiare de pe pieţele emergente şi să repatrieze masiv din aceste capitaluri. Acest comportament a dus la căderea preţurilor pe piaţă (pe fondul unei oferte de titluri în exces).

4. Activitatea de creditare de pe pieţele internaţionale: în multe ţări emergente lipsa unui capital autohton a dus la dezvoltarea unui sistem financiar – bancar bazat cu precădere pe capital străin. Băncile mamă au finanţat masiv (pe fondul aceleiaşi politici a banilor ieftini) în perioada de dinainte de criză creditarea operată de filialele de pe pieţele emergente. Intrarea în criză a ţărilor de origine a sistat refinanţarea filialelor care într-o primă fază au blocat creditarea, au repatriat masiv profiturile acumulate şi au intrat într-o stare de conservare a activităţii lor. Lipsa unor bănci locale care să preia acest deficit de finanţare a împins activităţile cu ciclu lung de producţie (construcţiile civile, construcţiile de maşini şi utilaje) într-o dificultate financiară clară.

La toate aceste cauze care au propagat criza în lume asemenea unui virus (de aici şi termenul de contagiune a crizelor) se adaugă şi cauzele interne specifice fiecărei ţări: lipsa unor planuri de răspuns la modificările apărute (scăderea exporturilor, scăderea investiţiilor străine, scăderea creditării externe), factori psihologici (teama apărută printre consumatori), aversiunea la risc în creştere, politica banilor ieftini promovată de propriile bănci centrale.

România din păcate are profilul unui pacient predispus cel mai mult la această contagiune: depindem foarte mult de capitalul străin (cei care au privatizat în această ţară marile companii au uitat de piaţa românească de capital); băncile cu capital pur autohton aproape că nu există pe piaţă; bursa din România nu este interesantă pentru companiile autohtone dar nici nu face paşi importanţi în a se apropia de sectorul de afaceri din România; România a fost prinsă de criză exact în perioade electorale (caracterizate prin promisiuni multe şi măsuri efective amânate); spiritul antreprenorial româneasc aproape că nu există şi se limitează la a produce bunuri cu grad de prelucrare scăzut (să nu uităm că nu reuşeam nici înainte de criză să contracarăm prin bunuri autohtone importurile din afară şi nici nu excelam în a exporta afară bunuri de valoare mare).

La toţi aceşti factori agravanţi se suprapune şi lipsa unui tratament eficace pentru a ieşi din criză. E destul de greu însă să rezolvi problemele unui pacient care s-au cronicizat de-a lungul timpului datorită incapacităţii unei generaţii (sau a unor generaţii) de a înţelege şi de a problematiza cu adevarat starea de fapt.

Păcat că nu înţelegem că e timpul să schimbăm ceva… iar eu aş începe cu schimbarea de generaţii (in speranta ca va urma o generatie mai orientata spre piata libera si mai putin catre stat)… Desi daca privim lucrurile din perspectiva unor functionari publici care genereaza politici publice, acestia nu vor dori niciodata o diminuare a autoritatii si puterii lor astfel ca indiferent daca vorbim de generatii de functionari publici ei vor fi intotdeauna orientati si educati catre consolidarea puterii statului cautand diferite metode si instrumente prin care sa faca acest lucru.