„Reformarea” statului prin cresteri de impozite

Guvernul României şi instituţiile statului sunt tot mai enervate de o ţară care îşi plăteşte tot mai greu impozitele şi taxele, o ţară care vinde şi cumpără tot mai mult în spatele tejghelei şi a casei de marcat sau care munceşte tot mai la negru. Criza pe care am importat-o (pentru că la un anumit moment dat nu am luat măsurile economice care se impuneau sau pentru că am privatizat cea mai mare parte a economiei ignorând capitalul autohton (acela care era) şi piaţa de capital) a accentuat şi mai mult criza sistemică în care ne găsim încă de când am renunţat (cel puţin aparent şi de ochii lumii) la economia centralizată.

În acest condiţii, în care sectorul privat s-a pus cât a putut de mult la adăpost până când va trece perioada de restrişte (ce tupeu şi ce lipsă de responsabilitate socială ar spune unii fani ai impozitului forfetar), statul s-a trezit cu deficite impresionante pe fondul unui grad foarte redus de colectare a impozitelor şi taxelor sale dar şi pe fondul creşterii cheltuielilor sale administrative (mai ales cele cu proiectele publice ale statului şi cu funcţionarea instituţiilor sale şi mai puţin cele cu pensiile şi salariile care tot timpul din motiv politicianist sunt cele mai uşor de adus în faţa opiniei publice).

Ce soluţii ar fi în acest caz? Cea mai bună soluţie ar fi diminuarea cheltuielilor publice şi privatizarea cu adevărat a celei mai mari părţi din sectorul public (învăţământul liceal şi universitar, spitale, aziluri de bătrâni, cămine de copii, case sociale, privatizarea construcţiei de autostrăzi, privatizarea căilor ferate). Licitaţiile pe care le organizează statul au scăpat demul de sub control (de la hârtie şi carioci până la şosele şi poduri totul se cumpără în România de 2-3 ori mai scump). Cea mai mare parte a deficitului pe care îl avem în momentul de faţă nu se datorează pensionarilor ci acestor licitaţii şi proiecte pe care nimeni nu le poate controla şi nu le poate incrimina (la o selecţie de oferte apar de multe ori 3 dosare ale aceluiaşi ofertant prin trei firme legate între ele, selecţia de oferte fiind absolut legală în acest caz şi de necontestat pentru că e greu de dovedit că cei care au trimis la licitaţie cele trei oferte au legătură între ei). Această gen de soluţie înseamnă cu adevărat REFORMAREA STATULUI ŞI A ECONOMIEI prin îndepărtarea intervenţionismului în domenii în care statul modern şi-a dovedit demult inutilitatea şi eşecul său.

Din păcate guvernul actual (ca şi celelalte dealtfel) mimează reforma adevărată, trecând în subsidiar măsurile de privatizare a proiectelor sale publice în care e implicat. După ce a tăiat până la limita suportabilităţii cheltuielile cu salariile, după ce a început o discuţie stupidă legată de câţi funcţionari publici ar trebui lăsaţi să funcţioneze pe metru pătrat şi după ce a întărâtat clasele sociale din România aruncând în stânga şi dreapta cu invective la adresa lor (pensii nesimţite, salarii nesimţite) dar nerenunţând cu încăpăţânare la proiectele sale de „investiţii” (în cea mai mare parte inutile şi foarte costisitoare) statul se vede în poziţia de a nu putea acoperi găurile sale de la buget decât prin CREŞTEREA FISCALITĂŢII. Se discută intens acum despre creşterea TVA, creşterea impozitului pe profit (cota unică de la 16% la 25%) şi alte astfel de măsuri inovative (am afirmat mai demult că se va ajunge aici).

Reprezintă creşterea fiscalităţii o soluţie la criza actuală? În nici un caz. Ea va lovi şi mai mult în sectorul privat şi în consumatori. Prin creşterea fiscalităţii statul face un pas înapoi în economia de piaţă. Prin creşterea fiscalităţii, statul decide în mod unilateral (deşi socialiştii invocă tot timpul ideea că statul e un contract social voluntar) că e cazul ca societatea să lase şi mai mult din fructul creativităţii şi efortului său pe mâna celui mai prost administrator din economie. Creşterea impozitului pe profit poate fi fatală pentru foarte mulţi investitori care vor constata că nu obţin o rată de profit peste cea a titlurilor de stat şi că, în acest caz, nu mai merită să produci ceva cu adevărat în economie. O astfel de creştere va închide şi mai multe companii private şi afaceri mici, deja în pragul falimentului o bună parte dintre ele. Creşterea TVA va duce la scumpirea tuturor produselor autohtone şi a celor care se bazează cu precădere pe materiile prime autohtone. Astfel de măsură va duce la creşterea importurilor şi la adâncirea şi mai mult a deficitului comercial, noi cu toţii preferând să consumăm din afară produse care ajung mai ieftin în România pe fondul unei fiscalităţi mai reduse în acele ţări.

Creşterea economică bazată pe creşterea fiscalităţii este una dintre cele mai mari iluzii din economie. Ea nu va duce la venituri mai mari la buget pentru că va accentua şi mai mult economia subterană (cei care nu îşi plătesc nici acum impozitele nu o vor face nici în viitor şi vor prospera mai mult decât cei care sunt corecţi în acest sens). Într-o economie cu fiscalitate excesivă, pe piaţă nu vor rezista decât cei care se sustrag plăţilor de impozite şi taxe (devenite foarte mari ca procent). Concurenţa pe piaţă este distrusă prin dispariţia acelor companii corecte care plătesc toate impozitele statului. Fiscalitatea excesivă va duce la creşterea corupţiei pentru că funcţionarii publici, mai prost plătiţi de stat, vor căuta surse alternative de câştig prin valorificare puterii legii.

Aduc în discuţie şi o altă soluţie la îndemâna guvernanţilor de a ieşi rapid din criza lor: dacă tot se caută resurse pentru finanţarea deficitului, se poate apela la creşterea inflaţia (deja s-a început procesul prin reducerea dobânzii de refinanţare la banca centrală). Inflaţia este cel mai eficient mijloc prin care statul poate impozita societatea: nu este la fel de vizibilă ca şi taxele şi impozitele, nu necesită colectare şi nu depinde de capacitatea de a controla plata acestor impozite a funcţionarilor publici, nu necesită formulare de completat pentru declararea veniturilor şi este destul de progresivă (cei cu venituri mari vor fi mai mult afectaţi decât cei cu venituri mici). E suficient ca statul să îşi acopere deficitele prin vânzarea către banca centrală (prin băncile de stat) a titlurilor de stat, fără a mai fi nevoie apoi de răscumpărarea lor rapidă (pot fi emise noi titluri de stat şi banca le va cumpăra). Evident că riscurile induse de creşterea prin inflaţie sunt la fel de mari ca şi creşterea prin impozite mai mari. Inflaţia nu o mai poate folosi chiar aşa uşor guvernul pentru că depinde de banca centrală (care cel puţin aparent este independentă) dar, mai ales, pentru că o politică inflaţionistă ne depărtează de tot de obiectivul introducerii monedei unice. Inflaţia produsă este raportată permanent la Uniunea Europeană şi nu este văzută cu ochi buni de cei de acolo. Fiscalitatea însă, deocamdată, nu a ajuns să fie politică comună în UE şi fiecare stat aplică politica fiscală pe care o consideră adecvată economiei sale (din păcate tocmai aceasta a fost şi problema Greciei).

Cei care guvernează această ţară trebuie să înţeleagă că intervenţia lor în economie, în orice fel se face ea, este distrugătoare pentru sectorul privat. Dacă vor să capete sprijinul sectorului privat pentru finanţarea serviciilor publice pe care le oferă, guvernanţii trebuie să pună pe primul loc piaţa liberă şi mediul de afaceri. Limitându-şi oferta de servicii publice care concurează cu serviciile private din poziţie aproape de monopol, statul va putea să îmbunătăţească situaţia economică şi va obţine cu adevărat creşterea de care are nevoie. Libertatea economică reprezintă singura cale de succes pentru o economie angajată în piaţa liberă. Dacă vom continua să amânăm deciziile prin care statul renunţă la o bună parte din serviciile sale publice şi dacă vom continua să considerăm intervenţionismul în economie (în primul rând prin fiscalitate şi prin inflaţie dar şi prin „proiecte publice” complexe pe care le considerăm strict apanajul statului asistenţial) ca singura salvare posibilă, călcând în picioare orice iniţiativă privată nu vom ajunge departe.

Mai cred că schimbarea de atitudine şi de mentalitate ar trebui să înceapă cu fiecare dintre noi. Să nu ne mai uităm la statul providenţial ca la singurul în măsură să schimbe existenţa noastră. Să nu ne mai lăsăm manipulaţi de stat care e într-o luptă permanentă şi stupidă cu piaţa liberă şi sectorul privat şi care ne alimentează o ură latentă împotriva a tot ceea ce e de succes în economie. Să începem să privim cu mai multă admiraţie pe cei care au iniţiativă şi se chinuie să producă şi să vândă ceva pieţei libere. Să oprim şi să criticăm cu vehemenţă iniţiativele statului de a taxa într-o măsură tot mai mare şi mai sufocantă activitatea din sectorul privat. Să încercăm să creăm şi să dezvoltăm o cultură antreprenorială autentică bazată pe o reală asumare a riscurilor şi incertitudinilor deciziilor noastre.