Socialismul, statul şi incertitudinea (partea 1)

Incertitudinea în piaţa liberă este o problemă complicată. Atunci când vrem să alocăm nişte resurse (capital, tehnologie, muncă, inteligenţă) în a produce ceva vandabil pe piaţă ne confruntăm inevitabil cu viitorul şi cu IMPOSIBILITATEA de a-l prezice cu acurateţe. Deciziile pe care le luăm în acest caz sunt luate în prezent însă vizează viitorul incert care depinde fundamental de reacţia consumatorilor la produsele pe care le oferim pe piaţă. Nici concurenţii nu trebuie neglijaţi, reacţia acestora la vederea produselor oferite pe piaţă putând da peste cap şi cele mai optimiste planuri iniţiale.

Presaţi de timpul limitat, folosind informaţii incompete pentru care plătim tot mai mult dacă le dorim mai complete, subiectivi din plin în interpretările pe care le dăm acestor informaţii, adăugăm noi incertitudini deciziilor pe care le luăm. În fapt, deciziile economice sunt expuse la patru tipuri de incertitudini:

[1] certitudine: este asociată acelor fenomene „gravitaţionale” testabile în laborator (un exemplu ar fi rezistenţa unei clădiri la un cutremur de o anumită magnitudine);

[] incertitudinea obiectivă: asociată unor fenomene experimentabile de tipul jocurilor de noroc bazate pe zaruri, cărţi de joc sau ruletă („gambling”). Termenul de obiectiv asociat probabilităţilor aferente unei aruncări cu zarul (care îmi arată şansa ca la următoarea aruncare să avem o anumită faţă a zarului) este relativ, chiar dacă aruncările pot fi reproduse prin experiment (contează, în opinia unora, materialul din care e făcut zarul, unghiul aruncării, curenţii de aer din încăpere);

[3] incertitudinea subiectivă: caracteristică acelor fenomene pentru care există un istoric suficient de mare ca să putem obţine un trend relevant statistic. Istoria (adică datele cu privire la un anumit fenomen) capătă importanţă fundamentală în estimarea acestei incertitudini. Un exemplu în acest sens este „riscul de accident” într-o anumită intersecţie pe care companiile de asigurări îl calculează folosind diferite modele econometrice în funcţie de tipul de distribuţie (Gauss, Poisson). Ce nu se prea spune în acest caz este că regresia folosită (sau alt tip de model mai avansat ca ARMA, ARCH sau GARCH) nu ne poate spune decât că cu o probabilitate de 95% se va întâmpla fenomenul X mâine (evitându-se un răspuns direct la întrebarea dacă mâine ne aflăm în cele 95 de zile sau în cele 5 zile dintr-o sută). Aceste modele induc un subiectivism puternic incertitudinii analizate datorită dependenţei puternice de timp şi de spaţiu (probabilităţile pot fi radical diferite dacă mai includ în analiză încă un set de date sau dacă fac analiza într-o altă locaţie).

[4] Incertitudinea absolută: este caracteristică acelor fenomene pe care nu le putem experimenta în laborator, nu putem să le asociem vreo probabilitate (obiectivă sau subiectivă). Comportamentul uman (consumatorii, concurenţii) intră în această categorie. Istoria a demonstrat că şi dezvoltarea tehnologică este un fenomen încadrabil în această categorie din cel puţin două motive: a). de multe ori când ne propunem să descoperim ceva o facem fără ca să cunoaştem utilizarea descoperirii noastre în viitor (aici vă invit să vă gândiţi doar la Internet ca exemplu); b). descoperirile pe care le facem au mult caracter de „întâmplare” (aici vă invit să vă gândiţi la cum s-a descoperit dinamita, radioactivitatea, razele X, Viagra ş.a.m.d.), foarte puţin din ceea ce descoperim ştiinţific este rodul unei cercetări programate şi bugetate dinainte).

Atunci când ne decidem să acţionăm în piaţa liberă pentru a produce ceva ne confruntăm cu o mare cantitate din ultimele două categorii de incertitudini (subiectivă şi absolută). Afacerile sunt, cel puţin la prima vedere, mai incerte decât jocurile de noroc (unde probabilitatea poate fi calculată într-o manieră obiectivă). Foarte puţin din decizia antreprenorială se încadrează în zona certitudinii sau a incertitudinii obiective datorită faptului că OMUL ESTE DOTAT CU LIBER ARBITRU ŞI SE POATE RĂZGÂNDI ÎN ORICE MOMENT. Cu toate acestea însă, există afaceri care se dezvoltă, există interes pentru afaceri manifestat, e drept, de o foarte mică parte dintre noi (în cazul României această parte este aproape inexistentă). Explicaţia este foarte simplă: lumea afacerilor şi piaţa liberă au dezvoltat o serie de instrumente (contracte) care transformă incertitudinea subiectivă şi absolută în certitudine cum ar fi contractele de vânzare – cumpărare, titlurile de proprietate, garanţiile, contractele de asigurare, instrumentele derivate sunt doar câteva exemple de astfel de instrumente sofisticate permanent. De exemplu: atunci când vând bunuri pe credit comercial nici un model din lumea aceasta nu îmi poate spune cu exactitate ce este în mintea clientului meu care la scadenţă trebuie să îmi plătească (incertitudine absolută) însă o scrisoare de garanţie bancară va transforma această incertitudine absolută într-o certitudine că îmi voi încasa banii la scadenţă. Foarte mult din decizia antreprenorială poate fi „administrată” corespunzător folosind aceste contracte. Un antreprenor care ştie să negocieze corect aceste contracte şi le înţelege sensul şi semnificaţia economică va performa mai mult decât unul care le ignoră. 

Întotdeauna trebuie însă să înţelegem că INCERTITUDINEA nu poate fi eliminată din decizia antreprenorială şi că există o cantitate reziduală din ea pe care va trebui să ne-o asumăm fără a putea face ceva în acest sens. Costurile asumării aceste incertitudini sunt plătite întotdeauna de antreprenorul privat, proprietarul resurselor puse în joc (nu de salariat sau de manager care este tot un salariat). Cel care se teme să îşi asume aceste costuri va râmâne simplu salariat al antreprenorului şi va trebui să îşi asume un „câştig” mai mic şi în condiţiile stabilite exclusiv de antreprenor.

În Partea a 2-a a acestei teme de discuţie voi explica cum statul şi socialiştii distorsionează complet acest mecanism de asumare a incertitudinii şi cum sunt create stimulente negative împotriva iniţiativei antreprenoriale.