Aberatia cu managementul privat in institutiile publice

Stilul românesc de a înţelege capitalismul şi mecanismele pieţei este unul aparte. În loc să încercăm să dezvoltăm un capitalism autentic bazat pe piaţă şi pe proprietate privată, aderăm la tot felul de „soluţii” intervenţioniste menite să ţină statul cât mai departe de reformele structurale, atât de necesare unei economii mult prea politizate. Ultima soluţie menită să „rezolve” cică rapid şi eficient (în opinia guvernanţilor şi nu numai) problemele legate de licitaţiile trucate, de achiziţiile la preţuri nesimţite pe care le operează statul, de lipsa de transparenţă în politicile publice din România, de falimentul aproape sigur al celor mai mari companii de stat, de datoriile acumulate de aceste companii de stat este managementul privat impus instituţiilor publice (o idee năstruşnică apărută şi cu concursul FMI). În esenţă, managementul privat în instituţiile publice din România înseamnă angajarea pe bază de contract a unei echipe de oameni care să conducă aceste instituţii în „favoarea şi binele poporului”.

Unde se greşeşte în acest caz? Problema în aceste instituţii publice nu este absolut deloc legată de calitatea celui care administrează aceste active ale statului şi care, natural, va pune întotdeauna mai presus interesele sale şi nu interesele unui popor ţinut mult prea departe de a exercita vreodată vreun control direct (de aici şi permanenta iluzie a socialiştilor că dacă înlocuiesc persoana care administrează prost activele statului ele vor fi mai bine administrate sau că alegerile vor aduce administratori mai buni pentru acestea). Şi acum în spatele acestor active ale statului (companii de stat şi regii autonome) se află persoane private adică un management privat (statul este doar o construcţie amorfă care în spatele său are indivizi instituiţi politic cu putere de decizie economică totală asupra activelor pe care le administrează). Şi cu actualii manageri (persoane private) se poate semna dacă se doreşte un contract de management foarte strict care să conţină clauze de performanţă ce trebuie asumate şi respectate întocmai. Şi cu managementul privat se poate ajunge la arierate şi mai mari dacă politicul intervine permanent în administrarea acestor active.

Soluţia, de care se feresc toţi aceşti socialişti deghizaţi în liberali, este privatizarea rapidă a tuturor acestor active devenite pentru ei „vaci de muls” şi surse de îmbogăţire pentru cei care le administrează întotdeauna în folosul unor interese private (sau de grup) şi mai puţin în folosul public. Ce nu se înţelege deloc în România alterată de anii grei de comunism este că atâta timp cât lipseşte proprietatea privată din ecuaţie, cel care are „norocul” să fie numit pe criterii politice (şi nu de performanţă) la conducerea (sau în consiliul de administraţie) a unor astfel de obiective „strategice” va căuta să obţină maximum de avantaje şi va uza de forţa sa pentru a transforma, cel puţin temporar, instituţia administrată într-o instituţie privată în care deja vorbim de un management privat. Nici partidele politice nu sunt străine de aceste „bune” practici şi e puţin probabil că vor dori vreodată uşor privatizarea masivă a activelor statului (o bună parte din banii delapidaţi fiind direcţionaţi către sistemul politic pentru a susţine nevoi electorale specifice).

Acolo unde s-a privatizat semnificativ (să luăm spre exemplu serviciile stomatologice comparativ cu alte servicii medicale, sau serviciile de transport rutier de persoane) observăm o îmbunătăţire radicală a serviciilor oferite pieţei, o diversificare a lor şi o permanentă ajustare la nevoile consumatorilor. Deşi vehement contestată de socialiştii (este evident de ce) piaţa liberă ajustează cel mai bine economia şi oferă o bază sănătoasă tuturor deciziilor de alocare a resurselor. Prezenţa acestor companii şi faptul că cele mai mari afaceri în România continuă să se facă doar cu statul încurcă foarte mult economia reală şi creează acele stimulente perverse, contrare dezvoltării autentice (ce sens are să ne deschidem afaceri ce se adresează pieţei libere cât vedem cât de profitabil e să ai relaţii în mediul politic).

Atâta timp cât o să ne ferim de proprietatea privată (sau vom continua să o agresăm prin tot felul de mecanisme intervenţioniste) nu vom avea arierate mai puţine (aproape s-au dublat în ultimii trei ani), nu vom avea deficite mai mici, nu vom ieşi din criza structurală în care ne aflăm de la instaurarea comunismului şi nu vom avea servicii de calitate şi nici preţuri (sau tarife) reduse. Vom continua să subvenţionăm din bunăstarea noastră personală îmbogăţirea celor care sunt apropiaţi statului şi puterii politice. Managementul privat în instituţiile publice nu este decât o soluţie aberantă menită să legalizeze (sau să albească) o parte din scurgerea de fonduri din companiile statului. Este o formă de parteneriat public-privat din care tot statul (adică noi) va ieşi în pierdere.