”Trăim vremuri memorabile stimabililor!”

Privesc absolut siderat la modul în care americanii se lamentează tot mai tare la adresa inacțiunii europenilor cu privire la salvarea Zonei Euro de criză. Individual (și cu gir de la Bruxelles), fiecare țară (Spania, Italia) a marșat mai mult sau mai puțin pe ideea de austeritate înțeleasă în limitarea cheltuielilor statului și relaxare fiscală (o paradigmă complet diferită de ceea ce înțelege România că ar trebui făcut pentru ieșirea din criză care a crescut fiscalitatea și risipa statului pe proiectele sale florale). Disperarea americanilor este absolut ciudată având în vedere faptul că ei au pornit criza prin iresponsabilitatea lor monetară de câteva decenii bune. Mai mult, ei au știut foarte inteligent să transfere criza de la ei la toți ceilalți care plătesc deja de câțiva ani din buzunarul lor pentru a absorbi salvarea economiei americane din criză. Supărarea lor pe europeni care pot întoarce criza înapoi în SUA este de-a dreptul hilară și arată cât de puțin mai înțeleg economie niște ”specialiști școliți exclusiv la Chicago” care nu se pot desprinde de ”paradigmele” cu care unii au spălat creierele lor vreme de câțiva ani buni de studiu.

Inacțiunea europenilor și amânarea ”soluție americane” – tipărirea de bani în cantitate imensă și suficientă pentru a salva pe toți care s-au îmbogățit în perioada de ”boom” – vine pe fondul unor temeri cât se poate de justificate: lipsa de rigiditate a prețurilor tot mai evidentă care erodează bunăstarea europenilor care, fie au rămas neiertați de datoriile cu care bancherii i-au momit în ”boom” și se chinuie să reziste ratelor de credit care pun pe termen lung în dificultate bugetul lor, fie au plătit deja suficient de mult la salvarea într-o primă fază a sectorului financiar-bancar și la menținerea privilegiilor extraordinare de care acesta se bucură cu concursul explicit al statului.

 Europenii au de ales între două rele care aparent fac același lucru:

 A. Lasă să se producă falimentul statului, falimentul instituțiilor financiar-bancare care au greșit și s-au încrezut mult prea mult în fanteziile monetare ale americanilor, în soliditatea pieței imobiliare sau în credibilitatea unor guverne dubioase și populiste. Falimentul acesta nu este neapărat un lucru rău pentru că nu toate activele băncilor sunt ”nesănătoase”. Mai mult, dacă nu vor să dea faliment băncile trebuie să se adreseze în primul rând acționarilor lor care dacă vor să mențină banca în funcțiune trebuie să aducă bani mai mulți de acasă (acum activitatea bancară este desfășurată pe bani de acasă ai acționarilor băncilor foarte puțini, oricum mult mai puțini decât în orice altă afacere). Intermedierea financiară va continua să existe cu siguranță într-o formă complet diferite de până acum. Falimentul va pune mult mai serios pe tapet problema guvernanței în bănci, a hazardului moral sau a rezervei fracționare. Poate că ritmul de creștere economică va fi clar încetinit, mai ales în privința unor sectoare care au fost beneficiare de câteva decenii bune de avantaje extraordinare: nu vor mai fi construite sedii de bănci atât de înalte și impunătoare, intermediarii pe piața de capital vor fi mai prost plătiți și poate chiar concediați în masă, cei care vor desfășura activități cu statul finanțate prin sectorul bancar (apărare, educație și chiar sănătate publică) vor găsi mai greu proiectele de care vor avea nevoie și vor fi nevoiți să accepte o competiție mai aspră prin dezvoltarea lor ulterioară în privat. E clar că aceste falimente vor duce la o contracție economică dar ea va fi una sănătoasă și va crea premizele unei dezvoltări economice ulterioare durabile.

B. Tipăresc bani și salvează într-o primă fază de la faliment pe cei din jurul statului și pe cei din sectorul financiar-bancar. Estimările arată că o ”calmare” a situației în Zona Euro ar necesita o sumă apropiată de 3000 – 4000 miliarde Euro (în condițiile în care deja până acum au fost tipăriți bani în UE în jur de 3000 miliarde Euro incluzând și Marea Britanie). Operatorii din piață au devenit tot mai conștienți de efectele tipăririi de bani. Așteptările lor cu privire la inflație au devenit tot mai ”raționale”. O astfel de tipărire va duce la creșterea inflației și, implicit, la creșterea dobânzilor pe termen mediu si lung care a devenit însă tot mai scurt. Ceea ce înseamnă două lucruri ce se vor produce aproape simultan cu tipărirea de bani: [1] Va scădea puterea de cumpărare și, implicit, consumul în piață și mai mult adică operatorii privați vor trebui să își reducă activitatea, să facă eforturi și mai mari pentru a se restructura (deși cei salvați prin tipărire nu o vor face cu siguranță). E clar că se vor închide afaceri private și se vor pierde și mai multe locuri de muncă (deși etatiștii se declară permanent pentru crearea locurilor de muncă). [2] Va crește costul capitalului care va genera o întârziere a inovării, o diminuare a posibilității de a dezvolta o afacere cu costuri care natural ar fi fost mai mici. O dobândă mai mare față de nivelul său natural reduce investițiile și va menține ocuparea la nivele în scădere.

Zona Euro este între ciocan și nicovală: trebuie să decidă ce interese va apăra. Decizia este una dificilă: va trebui să ia partea etatiștilor și a socialiștilor monetari (bancheri, consultanți, membri în consiliile de administrație a băncilor incluzându-le și pe cele centrale) sau va trebui să ia partea pieței libere și să limiteze pe cât posibil atentatul la proprietatea privată (admițând falimentul celor care au greșit cel mai mult). Socialiștii monetari au putere financiară și politică și pun presiune de toate formele asupra factorilor de decizie (care teoretic se presupune că ar trebui să fie independenti și imparțiali). Piața privată are putere electorală și va putea sancționaprin vot  (cel putin teoretic) orice decizie împotriva bunăstării sale. Din păcate e clar însă ce se va întâmpla: încă odată piața și proprietatea privată va fi sacrificată pentru a salva statul și intervențiile sale proaste. Aceasta pentru că etatistul își face un calcul simplu: chiar dacă nu va veni lumea la vot într-un număr semnificativ supărată pe ceea ce o să urmeze nu a o problemă iar revoluții majore oricum nu se pot face prin vot.

Update: Ieri când scriam articolul Banca Centrală Europeană a rezolvat din butoane criza datoriilor suverane luând decizia unei infuzii de 500 miliarde Euro în piaţa bancară (vezi aici detaliile). Din aceşti bani, Italia a absorbit aproape instantaneu 116 miliarde Euro (vezi aici detaliile). Dobânda pentru aceşti bani este de …. 1% pe 3 ani. Ce bine ar fi să primim şi noi astfel de cadouri de la stat. Din păcate ele nu sunt pentru muritorii de rând. Nu uitaţi să mergeţi la vot pentru Parlamentul European!


No Comments on “Dilema europeană”

You can track this conversation through its atom feed.

  1. EuroCrysis - Page 2 says:

    […] 2007 Dilema europeană – Cristian Paun Zona Euro este între ciocan și nicovală: trebuie să decidă ce interese va apăra. Decizia […]

  2. Isailă Brătfălean says:

    Indiferent de metoda care va fi aleasă pentru eliminarea supraîndatorarii, important este ca să se schimbe sistemul în așa fel încât fenomenul să nu mai fie posibil.

    Reîntoarcerea la sărăcia și standardul aur din secolul al XIX-lea ar îndepărta numai temporar, poate, pentru câteva decenii, supraîndatorarea. Ar fi ca și cum, după ce am intrat în mlaștină, am reuși să ajungem iarăși la marginea ei și am intra din nou. Nu se va întâmpla așa ceva.

  3. ionut says:

    „Reîntoarcerea la sărăcia și standardul aur din secolul al XIX-lea”

    Lasa minciuna mai creieras spalat. Sec al XIX-lea, desi aproape tot (exceptie cativa ani) deflationist, a fost unul plin de avant economic.

Lasă un răspuns

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>