#19: Inflația nu generează locuri de muncă

Unul dintre cele mai puternice mituri din știința economică, apărut în ultimii ani și intens folosit ca argument pentru a arunca cu bani în economie, este cel legat de relația inversă între INFLAȚIE și ȘOMAJ. Pe scurt, dacă inflația crește, șomajul scade. Vă găsiți mai ușor de muncă într-o economie inflaționistă.

Vi se pare stupid acest lucru? Sigur că este. Pentru că această descoperire pleacă de la o relație pur statistică (o corelație) și nu de la o cauzalitate teoretică: economistul britanic A. W. Phillips a luat dinamica salariului și a corelat-o cu șomajul observând pe un caz particular că ele s-ar mișca în sens opus. Și, de aici, omul a pretins că a descoperit ceva teoretic: dacă salariul nominal crește, șomajul scade (ocuparea crește). Adică, cu salarii nominale mai mari, se găsesc mai multe locuri de muncă în piață.

Aceasta este o idee năstrușnică care contrazice logica și teoria economică din plin, evident. E intuitiv de ce. Când pleci hotărât de acasă să ceri salariu mai mare angajatorului tău, există șanse foarte mari să fi dat afară pe ușă. Să îți pierzi locul de muncă. Să îngroși rândurile șomerilor și să faci coadă la ajutorul de șomaj. Și nu cum spun etatiștii care roiesc în jurul tiparniței de bani producând inflație. Care ar avea, cică, efecte benefice.

Am putea găsi două argumente pseudo-teoretice care să stea în spatele acestei idei năstrușnice:

1. Pe termen scurt, șomajul ar putea să scadă pentru că o creștere a salariului nominal va duce la creșterea prețurilor într-o măsură mai mare decât cresc salariile nominale (în termeni reali puterea salariului să scadă). Pe termen lung, efectul este contrar. Cu prețuri care cresc constant peste rata de creștere a salariilor nominale se distrug locuri de muncă, nu se generează altele noi. În plus, inflația este prezentă în costul capitalului, în dobândă. Pe termen lung, inflația duce la creșterea dobânzilor și la inhibarea investițiilor (cererea de capital crește și oferta de capital scade, ambele lucruri se întâmplă în același timp). Deci, cu dobânzi în creștere și investiții în scădere, inflația duce la creșterea șomajului nu la diminuarea lui.

2. Inflația poate fi rezultatul unei expansiuni monetare direcționată către finanțarea cheltuielilor guvernamentale în creștere care generează locuri de muncă. Adică, pe scurt, statul emite titluri de stat pe care băncile le cumpără și le duc la banca centrală pentru a primi pe ele lei proaspăt tipăriți. Iar apoi statul face din banii aceștia ”rondouri” angajând oameni care să le sape, să le ude, să mângâie florile. O altă iluzie. Pentru că, prin inflație, banii pleacă din privat spre sectorul public. Inflația are un efect redistributiv. Niște locuri de muncă se generează prin inflație (cei care lucrează la rondouri) în timp ce altele dispar (din privat). Prin inflație, economia bună este înlocuită de una rea. Care este și nesustenabilă pe termen lung: cei care lucrează la rondouri depind de banul public, de bunăvoința tătucului și de tiparniță. Când dispare sursa (expansiunea monetară, inflația), dispar și locurile de muncă instantaneu.

Toți cei care roiesc în jurul tiparniței au îmbrățișat acest argument pseudo-teoretic. Ei pun la lucru rotativa de bani îmbătați de sentimentul că generează locuri de muncă. Că ajută economia. Și ne mai și aburesc pe noi cu iluzia asta care este complet în afara științei economice. Această relație dintre inflație și șomaj și modul în care s-a ajuns la ea sunt un bun exemplu de cum se desfășoară astăzi lucrurile în știința economică. Cum generăm ”teorii” ca să justificăm expansiunea statului. Cu care este foarte greu să te lupți, din păcate…