Ticalosia statului mai presus de ticalosia bancherilor?

Fără a fi deloc surprins, am aflat şi de ultimul scandal de pe piaţa americană legat de Banca Goldman Sachs prin care a prejudiciat RBS şi încă o bancă germană de suma de 1 miliard de dolari în cârdăşie cu fondul lui Paulson. Această bancă a fost unul dintre beneficiarii operaţiunii de „bail-out” a sistemului financiar bancar concertată de Rezerva Federală şi de Trezoreria Statului.

Ascensiunea fără precedent a acestei bănci a început din momentul în care cel mai important competitor real al său – Banca Lehman Brothers (a patra mare bancă de investiţii din SUA cu o tradiţie de 158 de ani care deţinea, la 31 mai 2008, active de 639 de miliarde de dolari şi datorii de 613 miliarde de dolari) – a fost lăsat să intre în faliment pentru ca, imediat a doua zi, un alt mare actor de pe piaţa finanicară americană – AIG (client al băncii Goldman Sachs) să primească de la Henry Merritt „Hank” Paulson, Jr. (fost Secretar şi Director Executiv al Goldman Sachs) din poziţia de Şef al Trezoreriei Americane un AJUTOR de 85 miliarde de dolari pe principiul că „AIG este prea importantă pentru a fi lăsată să falimenteze„. Cu promptitudine AIG şi-a achitat rapid datoria faţă de Goldman Sachs în valoare de 13 miliarde dolari. Banca a mai primit direct un ajutor din partea statului american în valoare de 6,1 miliarde de dolari din pachetul iniţial de ajutor în valoare de 430 miliarde dolari promovat de administraţia Obama. Estimările specialiştilor arată că această bancă a încasat sume frumuşele (cca. 70 de miliarde de dolari) direct şi indirect din banii contribuabilor american pentru a se salva alături de naţiunea americană de o criză mai mare decât Marea Criză interbelică (evident în aprecierile lui Paulson, Bernanke sau Geithner care s-au grăbit să panicheze populaţia pentru a obţine aprobarea mai uşor).

Ce au făcut cu banii această importantă bancă? Mai multe lucruri. În primul rând a continuat neperturbată programul său de prime şi de sporuri salariale (în timp ce tot mai mulţi contribuabili îşi pierdeau casele sau locurile de muncă): la finalul anului 2008 cei 443 de parteneri ai băncii au încasat o primă medie de 3 milioane de dolari; Lloyd Blankfein, directorul si presedintele bancii, a primit in 2009 un bonus exprimat in actiuni de „doar” 9 mil. dolari, in conditiile in care in 2007 obtinuse 70 mil. dolari, iar in 2008 – 43 mil. dolari.

În al doilea rând, banca primind un ajutor masiv de la statul american de 70 de miliarde de dolari a început să cumpere tot ce se putea cumpăra din economia americană zguduită de criză la preţuri foarte mici. A cumpărat o serie de proprietăţi importante investind aceşti bani (repet, primiţi de la statul american) cu un profit extraordinar pentru o economie aflată în colaps şi fără să creeze nimic. A afisat in anul fiscal 2009 un profit net de 13,4 miliarde dolari (9,8 miliarde euro), dupa ce in 2007, anul bonusului record al lui Blankfein, obtinuse 11,6 miliarde dolari.

În al treilea rând, banca a dezvoltat „investiţii” profitabile şi peste hotare implicând vânzarea de CDOs către Royal Bank of Scotland din Marea Britanie şi IKB Deutsche Industriebank AG din Germania pentru care apoi fondul Paulson & Co a început să tranzacţioneze împotriva lor pe piaţă provocând pierderi în valoare de 1 miliard de dolari celor două bănci. Tot în categoria afacerilor profitabile se înscrie şi implicarea în criza actuală din Grecia, această ţară beneficiind din plin de „consultanţa” Goldman Sachs în a-şi ascunde adevărata valoare a deficitului bugetar în spatele a tot felul de scheme de tipul „parteneriat-public privat”.

Concluzia pentru mine este cât se poate de clară. Aceşti ticăloşi nu ar fi putut să apară pe piaţă şi în sistem fără un aport direct al statului american. Fără ca ei să nu corupă un întreg sistem începând cu Rezerva Federală, Trezoreria Statului şi SEC. Dacă acuzăm de ticăloşie pe cineva ar trebui să începem cu cei din interiorul statului care permit astfel de afaceri şi astfel de tranzacţii pe banii tuturor din taxe şi impozite. Tot acest ajutor dat cu uşurinţă de stat unor ticăloşi împreună cu care prosperă toţi cei care aprobă aceste ajutoare nu face decât să conducă la o mare nedreptate pentru cei din buzunarele cărora se fură aceşti bani. Este mecanismul tipic de îmbogăţire cu ajutorul statului practicat oriunde în lume şi nu doar în sistemul monetar. Atunci când acuzăm astfel de comportamente trebuie să avem în vedere toate „afacerile” care se dezvoltă şi prosperă pe bani publici, de la flori şi rondouri cu iarbă, borduri până la fonduri de investiţii sau fonduri de pensii. Existenţa statului şi gradul său tot mai puternic de implicare în economie permite apariţia unor astfel de situaţii în care cei mulţi îi îmbogăţesc pe unii privilegiaţi de soartă de a se afla unde trebuie şi când trebuie (sau altfel spus în calea banilor).

Aceşti ticăloşi sunt aparent privaţi şi acest eşec este aparent un eşec al pieţei libere pentru că pe o piaţă liberă astfel de specimene ar dispărea instantaneu şi mult mai devreme, până nu ar apuca să aducă asemenea prejudicii societăţii. Cunoscând foarte bine imperfecţiunile unui aparent capitalism, aceşti promotori ai lobby-ului politic şi falşi apărători ai interesului naţional ajung să distribuie discreţionar bunăstare în economie şi să se poarte ca adevăraţi dictatori (culoarea lor politică nici nu mai contează). Înainte de a vorbi de ticăloşia bancherilor (printre care poate că se găsesc şi unii de bună credinţă dar care sunt tot mai marginalizaţi din păcate) trebuie să vorbim de ticăloşia statului. De fapt trebuie să vorbim de ticăloşia celor care urmărind un interes strict personal folosesc construcţia artificială a statului pentru a spolia cât mai mult societatea în care trăiesc. Statul are nevoie de aceşti „ticăloşi” ca de aer pentru că aceşti ticăloşi transformă în profituri palpabile agresiunea sa împotriva noastră prin impozite şi taxe şi prin inflaţie. De fapt aceşti ticăloşi reprezintă statul şi nu sectorul privat sau piaţa liberă, tot mai dezgustată, buimăcită de tupeul lor şi tot mai incapabilă să întreprindă vreo măsură împotriva puterii tot mai mari pe care o deţin. Aceşti ticăloşi nu sunt cu nimic mai prejos de liderii societăţii comuniste care primeau în acelaşi mod bunăstarea. Aceşti ticăloşi nu au deloc a face cu capitalismul autentic, punând sub semnul întrebării existenţa sa viitoare.

Aceşti ticăloşi ajung să fie, prin puterea legilor create şi apărate cu îndârjire de stat, doar autorii morali ai pagubelor pe care le produc asupra noastră (un politician îmbogăţit cu ajutorul statului va ridica din umeri şi va răspunde obraznic că „fraier e cel care dă nu cel care cere” şi că vina e a noastră că nu ne băgăm în astfel de combinaţii uitând că licitaţiile sunt ceva inaccesibil pentru omul de rând). Statul, este autorul de drept al ticăloşiei lor, iar ei sunt până la urmă tot stat (având legitimitatea acţiunilor lor impusă prin puterea statului). Cel care mă fură pentru că semnează un contract cu statul (în orice formă ar fi) care este nedrept pentru mine (contribuabil) este la fel de ticălos şi de hoţ ca şi statul care le permite acest lucru. Toţi cei care dau vina pe piaţa liberă şi pe capitalismul autentic nu fac decât să arunce praf în ochii noştri şi nu fac decât să complice inutil discuţia.