O bună parte din dezbaterile de pe la noi din ultima perioadă s-a concentrat în jurul acestei idei năzărite parcă din neant si care pentru unii pare nespus de bizară: crearea Statelor Unite ale Europei. De la bun început trebuie spus că această idee nu este nouă. Pierre Dubois în secolul al XIV-lea vorbea despre unificarea lumii crestine din Europa într-o Confederatie de State Europene condusă de un Consiliu al Europei. În secolul al XVII-lea Ducele de Sully a făcut o propunere de creare a unei Armate Europene si tot în acel secol William Penn vorbea de crearea unei Diete Imperiale în Europa condusă de un Parlament European. În secolul al XIX-lea Pierre-Joseph Proudhonne (celebru pentru sintagma ”proprietatea e un furt” care l-a încântat nespus pe Marx) are si el o propunere similară de creare a unei Federatii de state europene. În secolul al XX-lea în perioada interbelică (după un război devastator în Europa) intentiile de unificare se intensifică: dinspre Austria apare pentru prima dată propunerea de creare a Statelor Unite ale Europei (în 1923) după modelul american, se propune crearea în sânul Ligii Natiunilor a unei grupări cu numele de Uniune Europeană. Toate aceste exemple demonstrează că ideea de a crea Statele Unite ale Europei nu este una nouă si că îi frământă demult pe europeni.
Procesul de integrare economică în Europa este unic în lume atât ca intensitate cât si ca mod de realizare. El a trecut prin toate fazele graduale ale acestui proces, de la forma simplă a unei zone de liber schimb aplicată unor sectoare specifice (cărbune si otel) în 1951 la o integrare partială monetară în prezent. Finalizarea procesului este încă departe de a se încheia. Punctul final al procesului de integrare este uniunea economică si politică care poate fi asociată ideii de a crea Statele Unite ale Europei. În momentul de fata Uniunea Europeană este o uniune monetară incompletă creată pe fundamentul unei piete unice incomplete. Diversitatea tărilor care compun în momentul de fată Uniunea Europeană si gradul lor diferit de dezvoltare face ca ele să se găsească în interiorul grupării în diferite stadii de integrare: de exemplu, România face parte din piata unică dar nu total pentru că nu are încă libera circulatie a persoanelor si nu face parte din zona monetară; Marea Britanie face parte din piata unică dar nu participă la zona monetară (si exemplele pot continua). Este clar că decizia politică de a accepta noi membri în Uniunea Europenă foarte eterogeni si foarte departe economic de nivelul de dezvoltare a membrilor existenti încurcă semnificativ lucrurile. Integrarea europeană ar trebui să aibă ca punct terminus crearea uniunii economice si politice care presupune un guvern regional, buget regional, politica fiscală si bugetară comună, monedă unică la nivelul întregii grupări economice. În mod natural, fenomenul de integrare trebuie dus până la capăt, altfel va fi supus esecului si gruparea se va dezintegra sau va exista doar pe hârtie. Pe lângă barierele evidente de natură economică (diferentele clare de dezvoltare), procesul de creare al Statelor Unite ale Europei este împiedicat de diferentele culturale si lingvistice dintre membrii care compun aceasta grupare (nu va fi asa de usor ca in cazul Statelor Unite ale Americii). România este parte din acest angrenaj si si-a asumat toate costurile si riscurile participarii la acest proiect din momentul in care am devenit membri cu drepturi depline in Uniunea Europeană. Nu vom mai putea spune stop-joc, deja o bună parte din suveranitatea noastră fiind transferată la nivel regional si aflata la dispozitia tărilor mari cu drepturi mai mari de vot în Parlamentul European, Consiliul European sau Comisia Europeană.
Reluarea discutiilor pentru a trece la o nouă etapă mai avansată de integrare sunt normale în perioadă de recesiune. În perioadă de avânt economic în care resursele există în cantităti mai mari si pot fi obtinute mai usor este natural să apară o reactie de descentralizare a deciziei politice. În recesiune, penuria de resurse implică nevoia de centralizare si de control mai strict asupra modului de utilizare al resurselor. E natural ca, după ce vedem ce s-a întâmplat cu Grecia, Italia, Spania, Portugalia sau Irlanda, cei de la Uniuea Europeană să îsi dorească mai mult control si mai multă centralizare si să evolueze către o uniune politică a statelor europene. Iesirea din recesiune va trimite cel mai probabil din nou în plan secund această chestiune pe care e foarte dificil să se obtină un acord din partea tuturor tărilor membre (probabil va fi cel mai greu de ratificat Tratat având în vedere problemele pe care le-au avut cu ultimul tratat – cel de la Lisabona – cu privire la Constitutia Europeană).
Pentru România, o tară cu un esec total al administratiei publice, intensificarea procesului de integrare poate fi un lucru bun. El va crea o presiune tot mai mare pe aparatul administrativ din România care se încăpătinează să se reformeze, în care coruptia si decizia politica submineaza permanent criteriul economic. Statele Unite ale Europei sunt insă departe de o tară care încă nu a finalizat aderarea la Spatiul Schengen ce ar închide cele patru libertăti necesare integrării noastre în piata unică europeană. Încă mai avem de recuperat mult pe partea de integrare monetară pentru care avem nevoie de stabilitate macroeconomică imposibil de realizat fără un sector privat robust, competitiv si fără o piată liberă functională cu adevărat. Nu suntem încă tara care să se afle în postura de a avea o părere sau o pozitie cu privire la oportunitatea trecerii într-un nou stadiu de integrare când mai avem de recuperat din stadiile anterioare la care altii au ajuns demult.
După ce socialiştii au împins economia mondială într-o criză profundă şi perpetuă fiind incapabili să observe efectele perverse ale intervenţionismului în plan monetar şi încăpăţânându-se să creadă că dacă tipăreşti mai mulţi bani poţi să scazi dobânda şi să influenţezi ocuparea şi consumul, soluţia de ieşire din criză vine tot în răspărul proprietăţii private şi a pieţei libere: mai multă datorie publică, mai mulţi bani tipăriţi (inflaţie mai mare), mai mult control şi putere acordate instituţiilor publice, taxe şi impozite mai mari. Toate aceste pseudo-măsuri, care nu vor rezolva niciodată problema ci o vor expanda şi o vor amâna, nu fac decât să ne transforme în oameni mai săraci şi mai umili.
Putem reacţiona cumva fără a intra în conflict deschis cu statul hărăpăreţ şi acaparator? M-am gândit să vă propun câteva sfaturi de cum ar trebui să acţionaţi în această perioadă pentru a ieşi cât mai puţin şifonaţi dintr-o criză ce nu vă aparţine şi din care nu veţi ieşi prea curând având în vedere reacţia taman pe dos a statului şi etatiştilor. În această perioadă vă propun să faceţi următoarele:
[1] Dacă aveţi împrumuturi la bancă în valută sau în lei încercaţi să vi le plătiţi cât mai repede cu ajutorul familiei sau prietenilor. Încercaţi să diminuaţi cât mai mult ponderea creditului bancar în bugetul dumneavoastră;
[2] Dacă doriţi în viitorul apropiat să faceţi o investiţie învăţaţi de la această criză că înainte de a investi trebuie să economisiţi, oricât de tentante şi atractive par ofertele de credit şi oricât de uşor aveţi impresia că puteţi accesa banii pe care cu generozitate statul vi-i pune la dispoziţie;
[3] Încercaţi să evitaţi consumul de bunuri de folosinţă îndelungată şi optaţi pentru a investi banii dumneavoastră economisiţi anterior într-o afacere sau într-un portofoliu de active pe care să îl puteţi exploata ulterior şi care să vă plătească ceea ce aţi dorit să cumpăraţi. În acest fel veţi reuşi o finanţare pe viaţă a bunurilor de folosinţă îndelungată de care aveţi nevoie;
[4] Abţineţi-vă pe cât posibil de la consum şi încercaţi să optimizaţi nevoia de resurse pentru existenţa de zi cu zi. TVA-ul imens pe care statul nesimţit român îl percepe în momentul de faţă ne sărăceşte cu fiecare bon pe care îl plătim la casă.
[5] Dacă aveţi un teren cultivabil încercaţi să îl administraţi în aşa fel încât să vă aducă strictul necesar de legume şi fructe pentru autoconsum, evitând plata TVA-ului la cumpărarea acestora din supermarket-uri;
[6] Cumpăraţi cât mai mult direct de la ţărani, producători care nu sunt, de regulă, înregistraţi fiscal şi nu plătesc / percep TVA statului, deci preţurile lor sunt mai mici. Intermediarii din pieţe sunt în marea lor majoritate înregistraţi fiscal şi produsele lor sunt mai scumpe. De aceea preţurile saltă semnificativ de la producător la intermediar (şi nu cum lasă să se înţeleagă unii „analişti” ai preţului cartofului).
[7] Lichidaţi cardurile de credit pe care le aveţi pentru că ele au comisioane de administrare mari şi vă tentează să vă împrumutaţi pentru consum (atenţie că din acest împrumut imediat daţi apoi 24% statului pe TVA ceea ce e stupid).
[8] Dacă totuşi aveţi nevoie să cumpăraţi bunuri de folosinţă îndelungată (laptop, cameră video, aparat foto sau alte aparaturi electrocasnice) vă recomand să faceţi aceste cumpărături din altă ţară unde TVA e mai mic şi concurenţa mai mare (fie când mergeţi în concediu, fie puteţi face o deplasare specială împreună cu mai mulţi prieteni). Este absolut greşit să credeţi că dacă veţi cumpăra din România veţi da de mâncare unor români. Mult prea puţini dintre noi sunt beneficiarii direcţi şi meritorii ai acestui consum. Antreprenorii au devenit încasatori de impozite la stat, primul care se îndestulează cu vârf şi îndesat din profiturile de pe urma acestui consum sunt băieţii şmecheri care fac şi desfac bugetul public.
[9] Acceptaţi orice colaborare privată care nu presupune neapărat contract de muncă sau care presupune un salariu minim pe cartea de muncă şi apoi diferenţa vărsată direct în buzunarul dumneavoastră. Vă vor rămâne bani suficienţi în buzunar pentru a plăti privat asistenţă medicală şi pentru a vă administra singuri investiţiile pentru pensia viitoare. Mai mult, vă veţi găsi mai uşor de muncă dacă veţi fi cel care va propune o astfel de soluţie angajatorului. Ea e foarte convenabilă având în vedere fiscalitatea împovărătoare pusă în cârca angajatului şi angajatorului (la 1000 lei net trebuie să dau statului 900 lei, suma crescând exponenţia pe măsură ce creşte netul).
[10] Munciţi cât mai mult, acceptaţi cât mai multe colaborări şi încercaţi să vă specializaţi în cât mai multe lucruri pentru a avea o şansă mai mare pe piaţa muncii. Combinaţi veniturile, fiţi creativi şi agresivi pe piaţa muncii promovând cât mai bine ceea ce ştiţi să faceţi;
[11] Diversificaţi-vă portofoliul de economisiri şi diminuaţi drastic banii păstraţi în depozit la bancă. Vă recomand să cumpăraţi un teren cultivabil (pe care să îl cultivaţi sau să îl amenajaţi în vederea cultivării pentru că în cazul unei crize de proporţii care se prefigurează, având în vedere datoriile acumulate de ţările dezvoltate, un astfel de teren poate fi vital pentru supravieţuire), cumpăraţi aur, certificate pe aur (deşi nu au acoperire 100%) sau chiar active financiare de pe bursă. Tipărirea de bani ce este folosită la ora actuală ca „soluţie” face ca dobânda la depozitele bancare să fie foarte mică (chiar negativă având în vedere inflaţia). Tipărirea de bani înseamnă inflaţie care se vede cel mai mult în preţul activelor financiare la bursă, preţul aurului şi mai puţin în preţul alimentelor (deşi în ultima perioadă au crescut şi acestea semnificativ) sau costul capitalului.
[12] Dacă aveţi posibilitatea şi aveţi deja o afacere privată care încă rezistă atacului din partea statului intervenţionist ajutaţi cât mai mulţi prieteni / cunoscuţi în dificultate care merită. Întindeţi o mână da ajutor celor care vă sunt de folos şi au probleme cu locul de muncă;
[13] Implicaţi-vă direct şi activ în iniţiativele de ajutor social promovate de fundaţii şi ONG-uri private (ajutorarea bătrânilor, copiilor orfani, cei de la marginea societăţii). Ajutorul poate fi financiar (dacă aveţi posibilitatea) sau voluntariat (dacă nu aveţi bani măcar munciţi gratuit pentru a da sens unor astfel de iniţiative).
Acestea sunt doar câteva sfaturi la care m-am gândit până în momentul de faţă şi pe care vă invit să le comentaţi, amendaţi sau să le completaţi cu altele pe care le-aţi recomanda din experienţa dumneavoastră de luptă cu efectele acestei crize stupide pornită din prea mult stat în economie.
Neosocialiştii nu mai ştiu ce să facă pentru a da o justificare virtuţiilor intervenţiei statului, fără prea mare succes, în mijlocul turmei „ticăloase” de oameni. Conform definiţiei furnizate de nişte academici socialişti de origine germană (Arne Heise ar fi unul dintre ei) din a căror „opere” răzbate un intervenţionism mai ceva ca cel pe care l-a cunoscut economia planificată sovietică, statul social este acel stat care ne oferă protecţie împotriva a 5 riscuri: bătrânețea, boala, șomajul, accidentarea și sărăcia. Statul bunăstării, în opinia acestor socialişti, ar fi acel stat care, pe lângă cele cinci riscuri de mai sus, instaurează „acțiunea legitimată democratic la nivel macro- și microsocietal pentru realizarea unei societăți incluzive și participative” (citat din această sursă). Evident că neosocialiştii nici nu vor să mai audă de statul asistenţial care este perimat ca şi concept (continuă să inventeze noi concepte care în fond înseamnă acelaşi lucru).
Toate aceste concepte sunt praf în ochi şi lipsite de cel mai elementar fundament economic, juridic, social din următoarele motive:
-
Atât definiţia statului social cât şi definiţia statului bunăstării se bazează pe o listă de „riscuri” scoase absolut arbitrar dintr-o pălărie mare de riscuri cu care se confruntă un om pe parcursul vieţii sale. Nu există nici un argument solid la aceşti socialişti care să ne justifice nouă de ce în listă nu mai pot intra şi alte riscuri la fel de grave pentru noi: riscul de a nu-ţi găsi perechea potrivită în viaţă, riscul de a nu avea copii etc. Mai mult, nu prea e clară distincţia faţă de statul asistenţial care se ocupă şi el de aceleaşi probleme. Nu se înţelege prea clar din aceste definiţii nici rolul statului în materie de educaţie.
-
Statul bunăstării suferă de o problemă în plus pentru că introduce în discuţie ideea de „societate incluzivă” şi „participativă”. Cei doi termeni sunt la fel de subiectivi şi arbitrari. Ceea ce ar fi incluziv şi participativ pentru România s-ar putea să nu fie la fel şi pentru Groenlanda (unde izolarea naturală e mai mare). În plus, nu toţi indivizii sunt la fel de incluzivi şi participativi într-o societate (poate unii chiar nu doresc să facă acest lucru).
-
Problema gravă este că statul bunăstării înseamnă intervenţie cu forţa pe proprietatea noastră, agresiune fără oprelişti din partea unora în favoarea altora. Atunci când poate ai doar o pâine pe masă şi de această pâine depinde fundamental existenţa ta şi a familiei tale (obţinută cu trudă personală), statul bunăstării poate intra cu forţa peste tine în casă şi îţi poate lua această pâine din faţă obligându-te să fii „incluziv” şi „participativ” (ferească Sfântul să ridicaţi tonul sau pumnul);
-
Incluziunea şi participaţiunea acţionează întotdeauna într-un singur sens, de cele mai multe ori cel dorit de stat. Socialiştii nu mai prididesc să ne vorbească despre nevoia de a fi solidar social însă trec cu vederea faptul că ea ar trebui să acţioneze în dublu sens (ce mult ne dorim ca atunci când trudim din greu pentru nişte bănuţi cel cu care suntem forţaţi să fim solidari social să vină să ne aducă măcar un pahar cu apă).
- Problema fundamentală a statului social / bunăstării / asistenţial rămâne aceea că nu există nici o garanţie că riscurile de care ne vorbesc toate aceste „concepte” ar fi mai bine acoperite de către stat şi nu de fiecare dintre noi în parte. Când ne promovează binefacerile acestor sisteme etatiste, socialiştii nu prea au argumente să răspundă de ce nu ar fi mai bine să îl lăsăm pe individ să se ocupe singur de bătrâneţea sa, bunăstarea sa, sănătatea sa. În fapt, întotdeauna interpunerea statului în relaţiile inter-umane s-a transformat natural într-o birocraţie sufocantă (nevoia de a-l controla pe celălat birocrat pentru a vedea că face lucrurile bine) şi într-o corupţie de necontrolat. Serviciile sociale administrate de stat au fost şi vor rămâne întotdeauna mai greoaie, mai scumpe şi mai proaste din punct de vedere calitativ. Încetul cu încetul, statul ne-a demonstrat că este incapabil să se ocupe corespunzător de copii, de bătrâni, de sănătate, de educaţie. Iar dacă o face, o face cu costuri imense care au ridicat datoria publică la maxime istorice. Istoria modernă demonstrează fără putinţă de tăgadă cât de ineficiente sunt intervenţiile statului inclusiv în zona serviciilor sociale. Atâta timp cât serviciile sociale de stat sunt percepute cu forţa din bunăstarea noastră cel care le administrează va avea un imens hazard moral. De aceea este fals să credem că statul se comportă ca un asigurator privat pe care voluntar îl caut în piaţă (iar dacă nu îl caut dă faliment). Lipsa de faliment al statului social a făcut ca proiectele acestuia să devină lipsite de orice noimă economică şi să nu mai ţină cont de resursele existente.
- Statul social / statul bunăstării produc modificări esenţiale în societate care sunt mult mai haotice decât ar fi lipsa lor din viaţa noastră. Pentru că foarte mulţi credem în ce poate şi cât poate face statul pentru noi, ajungem să nu mai facem copii (doar are grijă statul la bătrâneţe de noi), ajungem să nu ne mai întemeiem familii, să trăim clipa şi momentul fără a acumula prea mult şi consumând totul într-o manieră egoistă. Prezenţa statului social în viaţa noastră ne alterează complet responsabilitatea individuală pentru tot ceea ce întreprindem. Ajungem să vânăm stimulentele statului, să trăim pentru ele şi să uităm de unde poate veni cu adevărat bunăstarea noastră. Ajungem să iubim traiul pe spinarea altuia şi să ne dăm unii în cap altora pentru a ne apăra dreptul de a fi asistaţi de stat.
- O altă inepţie a socialiştilor ar fi că „statul bunăstării este favorabil economiei de piață, nu și societății de piață, adică a aplicării regulii profitului economic în toate ariile care produc bunuri publice” (citat de aici). Trebuie obligatoriu să existe astfel de calcule pentru că altfel scoţi intervenţia statului în afara resurselor existente. Tocmai acest gen de abordare a adus în stare de faliment majoritatea ţărilor dezvoltate. Serviciile publice au ajuns să fie produse fără ca cineva să facă un calcul şi să vadă dacă nu cumva ele ar putea fi produse cu costuri mult mai mici de piaţa liberă. Dacă nu folosim un criteriu economic într-o lume în care resursele SUNT LIMITATE vom ajunge foarte curând (deja se întâmplă) ca intervenţia statului să ne coste aproape totul (nu e întâmplător faptul că românii plătesc cam 80% din veniturile lor unui stat care îi tratează cu spatele).
Neosocialistul nu ezită să promoveze un sistem social bazat pe control şi imixtiune în proprietatea şi intimitatea noastră pretinzând că ştie el mai bine ce e mai bine pentru noi. Acest lucru este complet împotriva firii şi anulează ceea ce ne defineşte ca fiinţe umane inteligente mai presus de animale şi plante: liberul arbitru şi conştiinţa de sine. Neosocialiştii evită sistematic să clarifice în dezbaterile lor rolul de agresor al statului în această alocare de resurse care atentează fără vreo logică la bunăstarea noastră pentru a crea o „bunăstare medie” şi o „egalitate de şansă înţeleasă greşit drept egalitate de rezultate între indivizi dotaţi inegal de la natură”. În final, în loc să avem bunăstare de pe urma intervenţiei statului (de orice tip ar fi el), ajungem să fim la fel de săraci cu toţii şi datori vânduţi pe durata a câtorva generaţii.
Statul „asistenţial” sau „social” îşi are originile în iniţiativele propuse în Germania pe vremea lui Bismark. Ideea de asistenţă şi protecţie socială s-a rafinat apoi în Marea Britanie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ca reacţie sau alternativă la statul în război („warfare state”). În prezent se cunosc trei tipuri majore de abordări în această privinţă: (1) statul asistenţial bazat pe stabilirea unor reguli clare de acordare a ajutoarelor sociale şi pe o birocraţie foarte mare menită să controleze şi să coordoneze un astfel de sistem; (2) statul asistenţial în care regulile sunt mai generale şi birocraţia mai mică (modelul nordic european), fiind suficient să îndeplineşti nişte criterii minimale pentru a te încadra într-o anumită clasă de ajutor primit de la stat şi (3) statul asistenţial care asigură un minim garantat de avantaje sociale ca o componentă a cetăţeniei şi a drepturilor derivate din aceasta (modelul anglo-saxon).
Pentru a argumenta de ce este falimentară ideea de stat asistenţial am să pornesc de la următorul exemplu simplu şi clar: să presupunem că într-un sat (regiune sau ţară) există doar 4 categorii de familii – cele care obţin anual 1 sac de grâu, cele care obţin anual 2 saci de grâu, cele care obţin anual 3 saci de grâu şi cele care obţin anual 4 saci de grâu. Din cauza unor ani de secetă cei mai mulţi intră în primele două categorii. Fiind majoritari cei cu 1 sac şi 2 saci / familie vor vota o lege de protecţie socială prin care să fie taxate familiile cu mai mult de 2 saci / familie şi din taxare să se transfere aceşti saci către cei cu mai puţin de 2 saci care sunt încadraţi în categoria de săraci şi „trebuie” protejaţi.
Efectele pe care le are o astfel de măsură sunt:
-
În primul rând măsura este complet imorală, injustă şi este un FURT din proprietatea celor cu 3 saci sau 4 saci pe familie care astfel se văd OBLIGAŢI de stat (comunitate) să cedeze forţat o parte din bunăstarea lor. Această haiducie a statului asistenţial bine apărată de cei care o practică nu este cu nimic mai prejos de cel mai ordinar furt.
-
Cei care acum au 2 saci / familie vor primi 1 sac de la cei care au 3 saci / familie. Cei cu 3 saci vor deveni „săraci” şi cei cu 2 saci vor deveni „bogaţi”. În acest caz, IMEDIAT va trebui realizată o operaţiune de sens contrar care poate să fie rulată la infinit (un sac plimbat permanent între cei cu 2 saci şi cei cu 3 saci). Statul asistenţial înseamnă HAOS total în economie prin această redistribuire de bunăstare procedată absolut arbitrar. Argumentul socialiştilor ar fi că niciodată statul nu ne va lua atât de mult din bunăstarea noastră pentru protecţia socială. Complet greşit dacă stăm să ne uităm la cât ne costă cu adevărat factura statului social (80% din veniturile noastre lunare se duc pe taxe şi impozite către stat din care sunt plătite toate serviciile sociale şi costurile cu administrarea, controlul şi apărarea sistemului). Sideraţi şi vrăjiţi complet de imaginea idilică a statului care ne oferă protecţie, nu mai avem ochi pentru a vedea această factură a unora care mimează protecţia socială.
-
În momentul în care se pune la punct un astfel de sistem de asistenţă socială vor trebui create structuri ale comunităţii (statului) care să meargă la cei cu mai mult de 2 saci / familie, să ia cu japca aceşti saci, să îi depoziteze şi apoi să îi distribuie „echitabil” în baza regulilor. Tot aceste structuri vor trebui să rezolve eventuale litigii şi certuri generate de redistribuţie. Aceste structuri nu vor lucra pe gratis şi vor lua din sacii atât a celor asistaţi cât şi a celor care plătesc pentru asistenţa socială. Deoarece cei care lucrează pentru aceste structuri nu au nici un interes direct la nivel de asistaţi şi contribuabili vor deveni foarte rapid coruptibili şi vor încerca să expandeze cât mai mult „serviciile de asistenţă socială” pentru a câştiga cât mai mulţi saci din poziţia de administratori ai sistemului. Această corupţie (sau prezumţia existentă) va alimenta birocraţia sistemului prin introducerea de noi nivele de control (cei care distribuie sacii trebuie controlaţi, apoi cei care controlează trebuie şi el la rândul lor controlaţi ş.a.m.d.). Se ajunge foarte rapid la un sistem sufocant pentru cei care sunt „bogaţi” şi care au puterea şi înzestrarea necesară pentru a fi „bogaţi” (creativitate mai multă, energie şi determinare mai mare pentru a performa).
-
În momentul în care cel asistat va primi gratuit, fără un efort prea mare şi prin forţă un sac de familie va observa cât de uşor poate face acest lucru şi va refuza pe viitor orice oportunitate de a produce prin eforturile sale un sac în plus. Asistaţii sociali vor refuza în masă prosperitatea pe care le-o oferă piaţa liberă şi vor căuta să fugă de responsabilitate şi de efort. Vor deveni apărători înverşunaţi ai unui sistem nedrept pentru cei de la care se iau cu japca aceşti saci şi nu se vor da înapoi de la a minţi, înşela şi propovădui virtuţiile sistemului public de asistenţă şi protecţie socială.
-
Asistenţa socială devine foarte profitabilă pentru unii (administratorii sistemului, asistaţii) şi foarte costisitoare pentru alţii creând stimulentele necesare ca unii (cei de la care se ia) să sară în barca altora (cei care administrează sau primesc aceste ajutoare). Cu fiecare nou serviciu de asistenţă socială şi fiecare cost suplimentar introdus, o parte din economia reală devine amorfă şi lipsită de viaţă. Economia va fi incapabilă să mai susţină cu resursele sale limitate fanteziile celor din spatele statului social. În loc să redistribuie bunăstare (aşa cum lasă să se înţeleagă), statul asistenţial distribuie sărăcie şi uniformizează veniturile pe criterii care nu au nici o legătură cu performanţa, competitivitatea sau valoarea. Statul asistenţial inversează nedrept valorile în societate, premiind pe cei care nu merită şi falimentând pe cei care încă mai au curajul să rişte.
Criza actuală, pornită iniţial dintr-o criză financiară, a generat o prăbuşire în lanţ a pieţelor, o abţinere de la consum, o reducere a producţiei şi, implicit, o reducere a încasării de taxe şi impozite de către toate aceste state care continuă să creadă în virtuţiile asistenţei sociale. În loc să facă un pas înapoi, statele asistenţiale au preferat să menţină protecţia socială la acelaşi nivel (şi cu aceleaşi rezultate îndoielnice), acumulând datorii, deficite publice imense. Încetul cu încetul, criza financiară a devenit o criză a datoriilor unor state care s-au întins mult peste posibilităţile lor. Pentru toate acestea vor plăti mai puţin cei care ne mint şi care continuă să creadă că protecţia socială are vreun viitor. Nota de plată va fi decontată tot către cei care acum sunt „solidari social” cu forţa dar şi de către asistaţii sociali pe care statul pretinde că i-a salvat de la sărăcie. Pentru această notă de plată statul a primit un ajutor nesperat prin naţionalizarea mijlocului de schimb şi înlocuirea sa cu unul lipsit de valoare şi de sens economic (banii fiduciari actuali). Conştienţi că pot produce cantităţi infinite de bani, guvernanţii moderni au trecut la protecţie socială pe scară largă care în final va duce tot spre sărăcie datorită inflaţiei şi haosului monetar creat. Rezultatul acţiunii „statului protector” este cât se poate de clar: o lume mai tristă, mai nesigură, mai săracă şi mai plină de minciună. O lume în care tot timpul unii câştigă şi alţii pierd pe nedrept. O lume divizată între îmbogăţiţii prin forţa legii şi puterea statului şi una tot mai sărăcită şi tot mai lipsită de motivaţia de a acţiona pentru a se salva. O lume în care socialiştii, etatiştii, intervenţioniştii de tot felul nu mai prididesc să înfiereze pe „ticăloşii” care încă se mai încăpăţânează să mai producă ceva dar de care nu se sfiesc să se agaţe ciorchine pentru a ieşi la liman.
Comentarii recente