În economie cel mai sensibil aspect îl constituie realizarea de predicţii. Economia este ştiinţa care studiază comportamentul uman şi cum acest comportament are ÎNTOTDEAUNA doza sa de aleatoriu (datorită liberului arbitru cu care suntem înzestraţi) este imposibil să realizăm vreodată o predicţie care să se şi verifice ulterior în realitate cu certitudine absolută. Dacă ele se nimeresc să se potrivească cu exactitate cu ceea ce se întâmplă ulterior aceasta este pură întâmplare. Predicţiile pe care le pot face analiştii economici (atât cei din piaţă cât şi cei de la butoanele economiei) pot fi doar aproximări ale realităţii şi, oricât de complexe ar fi modelele folosite, ele conţin întotdeauna un element de eroare (mai mic sau mai mare în funcţie de calitatea datelor, de performanţa prelucrării şi interpretării, de experienţa celui care face prelucrarea dar şi de cât de dinamice şi de volatile sunt sistemele economice ulterior predicţiei).
Situaţia la nivel macroeconomic este şi mai complicată. Agregarea unor indicatori de tipul inflaţie, masă monetară, dobândă, indici bursieri, viteză de rotaţie a banilor sau PIB este un lucru absolut arbitrar şi se bazează foarte mult pe ideea de medie care lasă în afară foarte multe porţiuni din economie (îmi place acest exemplu: dacă adâncimea apei în medie este de 1.5 m şi nu ştii să înoţi nu e indicat să sari din barcă) şi dispersie calculată într-un sistem de două axe prin suma pătratelor distanţelor faţă de medie. Imposibilitatea de a previziona ceva pentru că avem de a face cu comportamentul uman aleatoriu este dublată, în cazul variabilelor macroeconomice, de greşelile pe care le facem atunci când propunem formule de calcul pentru aceste variabile bazate pe medie (inflaţia este calculată pe baza unui indice al preţurilor de consum în care regăsim un procent dintr-o maşină de spălat manuală şi una de spălat automată adică acest indice vorbeşte de un consumator care nu există şi care nu îşi cumpără o cuva de la o maşină şi motorul de la alta).
Calitatea predicţiei în ştiinţa economică este puternic influenţată de disponibilitatea informaţiei cu privire la fenomenul studiat. Multe dintre variabilele macroeconomice (care presupun agregare la nivel naţional) sunt imposibil de agregat în timp real: de exemplu PIB (cu toate componentele ce derivă din el) are o frecvenţă de apariţie trimestrială, fiind exclusă o frecvenţă săptămânală sau zilnică pentru acest indicator. Analiza datelor pe care se face predicţia presupune folosirea unor serii de date discontinue în timp (sunt simple puncte pe un grafic de trend unite printr-o linie aproximată). Între două astfel de puncte poate exista o schimbare radicală de trend care poate să ascundă o problemă şi care dă peste cap întreaga problemă (fenomenul este cunoscut sub numele de „lebădă neagră”, concept dezvoltat de Nassim Taleb în cartea cu acelaşi nume). Neavând date cu o curgere continuă folosim funcţii care să deseneze trendul lipsă şi presupunem că aceste funcţii matematice se vor păstra şi în perioada imediat următoare (datele au memorie şi îşi păstrează comportamentul).
Diferenţa dintre cei care fac predicţii şi calcule pentru stat şi cei care fac acest lucru pentru sectorul privat este foarte mare. Cei care fac predicţii pentru stat au tendinţa să exagereze în favoarea guvernanţilor şi, din păcate, îşi bazează deciziile pe aceste greşeli pe care le comit cu bună intenţie. Predicţia aparatului guvernamental suferă de o politizare care conduce către o lipsă totală de realism şi chiar transparenţă. Obţinerea datelor de la cei care guvernează devine adesea o adevărată aventură cu un cost inimaginabil pentru cel care doreşte acest lucru. Existenţa erorii în calculele pe care le fac instituţiile publice (de statistică, monetare) face ca eficacitatea politicilor publice să fie serios pusă sub semnul îndoielii. Niciodată banca centrală nu va putea şti cu exactitate efectul de multiplicare al unui leu tipărit (ştie cu certitudine că el poate fi multiplicat maxim de 10 ori rezerva obligatorie însă nu ştie de câte ori acest leu se va întoarce în sistemul bancar pentru a fi multiplicat, acest lucru depinzând de comportamentul aleator al omului). Consecinţa politicilor monetare bazate pe tipărirea de monedă este una dezastruasă şi haotică tocmai şi pentru că există această limită clară în a putea prezice efectele economice agregate ale deciziei comandată din butoane. În plus, informaţia care stă la baza prezicerilor pe care le face planificatorul central este de multe ori viciată de controlul pe care statul îl exercită în continuare asupra multor preţuri din economie (dobândă, preţuri de consum, costul muncii). Eşecul statul în a face predicţii şi în a ne proteja prin politicile sale are un cost fenomenal pentru noi şi niciodată plătit de către cei care fac greşelile de predicţie şi decid eronat cu privire la piaţa liberă pe care au pretenţia că o pot corecta şi îmbunătăţi.
Spre deosebire de prezicătorul de la stat (care greşeşte natural în predicţiile sale ca orice alt prezicător), cel care face predicţii în privat (antreprenorul) îşi asumă întotdeauna costurile greşelilor sale în materie de predicţie. Aceste greşeli se traduc în faliment, pierderi de bunăstare, pierderi de proprietate. Singurul care este îndreptăţit să facă astfel de calcule economice şi să creadă în ele este antreprenorul privat. Ştiinţa economică nu este o ştiinţă „tare” ca ştiinţele naturii nu pentru că nu ar avea axiome la fel de puternice ca cele din fizică sau matematică (un exemplu ar fi legea cererii şi a ofertei) ci pentru că în acest caz puterea experimentului este mult mai redusă (deşi şi în fizică sau medicină multe lucruri sunt aproximate sau intuite). În economie nu avem cum să izolăm condiţiile pieţei (aflată într-un dinamism continuu) şi să studiem empiric un fenomen în condiţii de ceteris paribus. Cu toate acestea, se pot spune foarte multe lucruri despre fenomenele economice şi sociale care ne înconjoară, fără a fi nevoie neapărat de o demonstraţie empirică. Teoriile economice (ca orice alte teorii) nu ar trebui să aibă nevoie de demonstraţii empirice şi nici nu ar trebui să fie deduse din demonstraţii sau aplicaţii empirice (nu pot studia o corelaţie între două serii de date cum ar fi inflaţia şi şomajul şi de acolo să deduc o teorie cum a fost cea a lui Philips pentru că risc să greşesc complet). Demonstraţia teoriei prin testare empirică trebuie să rămână, cum bine spunea Maurice Allais, o simplă cale de apropiere a cercetătorilor (studenţilor, celor interesaţi) de o anumită teorie economică. În mod nedrept şi eronat (şi mai ales în România din ultima perioadă), ştiinţa economică (dealtfel fascinantă şi foarte complexă) este atacată de cei care se consideră deasupra tuturor lucrurilor pentru că pot demonstra empiric întotdeauna ceea ce afirmă sau propun. Toţi au pretenţia că pot înţelege cu adevărat această ştiinţă şi că o pot aplica fără probleme în ceea ce fac. Ştiinţa economică nu este nici uşoară şi nici lipsită de sens, chiar dacă stă mai prost la capitolul demonstraţii empirice.
Foarte mult din ceea ce se studiază acum în economie ar trebui să se scuture de tot felul de pseudo-teorii create şi incluse abuziv în manualele de economie de fizicieni, matematicieni, ingineri, pshihologi. Numai în acest fel vom putea scăpa de diferitele interpretări date aceluiaşi fenomen economic, vom putea avea mai multă logică în ceea ce studiem şi ne vom îmbunătăţi radical calitatea predicţiei. Cu cât prezenţa şi controlul statului asupra pieţelor şi fenomenului economic se va restrânge, cu atât haosul calculaţional se va diminua şi vizibilitatea anumitor trenduri viitoare va creşte simţitor.
Am să încep această nouă poveste din ciclul luptei statului împotriva ticălosilor din piată dusă cu aplomb pe meleagurile mioritice de neo-comunstii ce la Revolutie au întruchipat OMUL NOU, cu următorul citat fabulos din Valeriu Steriu (Vicepresedinte al Comisiei pentru Agricultură din Parlamentul României) care arată cât de mult înteleg guvernantii actuali din economia de piată, cât de rupti de realitate sunt în conditile prafului ridicat de criza de afară si cât de încrâncenati sunt ei în a pedepsi tot ceea ce e liber si privat:
”Marii retaileri nu au niciun stăpân, storc producătorii români şi pe de altă parte fac importuri masive.” (V. Steriu)
Am să opun acestui citat un citat din M. Rothbard (Man, economy and state, p. 766) care explică cât se poate de clar ce înseamnă stat si cât de nocivă este interventia sa:
”Interventie înseamnă introducerea unei forte agresive în societate; înseamnă substituirea actiunilor voluntare cu coercitia. Nu există nici o diferentă dacă această fortă agresivă este introdusă în societate de un individ sau de un grup de indivizi, natura economică si consecintele unei astfel de actiuni rămân aceleasi. Statul este singura formă de organizare a societătii echipată legal pentru a utiliza violenta si a deriva beneficii din prelevarea cu forta de resurse.” (M. Rothbard)
Înainte de a aborda tema propriu-zisă, ar trebui lămurit conceptul de interventie a statului din economie. Prelunând eforturile lui Mises, Rothbard a rafinat si a reusit să clasifice interventionismul în trei mari categorii: [1] interventionismul „autistic” (sau unilateral): este genul de intervenţie în care nu se solicită un bun sau serviciu. Prin această intervenţie, agresorul sau invadatorul (intervenţionistul) restricţionează o persoană să se bucure de toate drepturile conferite de proprietatea sa; [2] interventionismul bilateral: presupune stabilirea unei relaţii de hegemonie între agresor şi agresat şi plata cu forţa a unui bun sau serviciu către agresor (exemple: impozitarea, obligativitatea folosirii anumitor servicii juridice, sclavia etc.). [3] interventionismul triunghiular: un agresor intervine în relaţia contractuală voluntară dintre doi participanţi la piaţă şi impune condiţii / restricţionează termenii în care se desfăşoară schimburile între cei doi (intervenţia statului în modul de organizare a unei afaceri, controlul preţurilor, licenţierea unor activităţi sau produse, impunerea de coduri de etică comercială).
Statul social, atât de iubit de toti cei care ne-au adus în situatia disperată de acum a unei crize fără sfârsit, a fost expandat fără discernământ beneficiind de fanteziile unor politicieni frustrati cu teamă de tot ce înseamnă piată liberă si concurentă autentică. Acest stat social, care prin forta legii poate interveni în orice moment pe proprietatea noastră pentru a ne face mai ”incluzivi” si mai ”participativi” (chiar dacă aceasta înseamnă falimentul nostru sau chiar moartea noastră), a rafinat permanent toate formele de interventionism (cu precădere însă pe cele bilaterale – impozitele si taxele si pe cele triunghiulare). În acelasi spirit se înscrie si lupta pornită cu supermarketurile din piată (nu doar în România ci si în Franta sau Anglia).
Principalele acuze pe care statul (instigat de diferite grupuri de interese dar si pus pe adunat voturi de la fraierii cu mentalitate de socialisti care îsi freacă mâinile de bucurie cu orice ”victorie” împotriva celor care riscă resursele lor în diferite actiuni antreprenoriale) sunt următorele: [1] preturile mult prea mari pe care le practică (ideea că pe o piată tot mai concurentială si cu servicii substituibile cineva poate controla efectiv preturile este complet falsă; [2] dezinteresul fată de produsele autohtone, produsele traditionale sau produsele ecologice (nimeni nu ar trebui să poată să mă oblige ca pe proprietatea mea să mă comport în vreun anumit fel asumându-mi integral disconfortul acestui comportament); [3] pozitia de monopol care elimina micii comercianti de pe piată (prezenta supermarket-urilor reasează toată piata; foarte multe magazine mici se închid poate si din alte motive cum ar fi, de exemplu, chiria nesimtit de mare practicată la aceste spatii comerciale mici pe care au pus mâna o grămadă de smecheri ce acum nici nu mai trăiesc prin România dar nici nu sunt dispusi să scadă chiriile pentru ca astfel de afaceri să devină competitive chiar si cu lanturile mari de magazine); [4] importurile masive care sunt „încurajate” de supermarketuri (poate că vina e la nivelul producătorilor români încă incapabili să facă fată rigorilor unei desfaceri pe scară largă printr-un lant de acest gen); [5] practici comerciale „incorecte”‘ fata de furnizorii locali cum ar fi perceperea de taxe tot mai ”inovative”, transferarea de costuri de comercializare către furnizori, modificarea conditiilor contractuale (toate aceste practici arată slăbiciunea / lipsa de expertiză a furnizorilor locali în materie de negociere, elaborare si interpretare de clauze contractuale); [6] diferente de preturi fată de alte tări din Uniunea Europeană la produsele comercializate (aceste diferente de preturi pot să apară din nenumărate cauze, cea mai simplă fiind TVA-ul imens practicat de România prin comparatie cu celelalte tări, fără a diferentia această taxă pentru alimente. Este de neconceput ca pe bonul de la casă statul să se îndestuleze cu un sfert din ce cumpărăm fără să ne ofere prea mare lucru în schimb si fără să accepte mai multă transparentă si mai mult control din partea noastră).
Lupta la baionetă a statului împotriva acestori ”ticălosi” din piată a pornit cu mare tam-tam caracteristic unei tări bananiere aflată ani lumină de economia de piată functională (care dacă nu e liberă numai functională nu poate fi). Am adoptat cu mare zarvă un cod al bunelor practici comericale în care statul (cot la cot cu unii producători, furnizori, clienti) au intrat cu bocancii pe proprietatea privată a supermarketurilor si au început să le oblige la tot felul de lucruri si chiar am început să ne gândim si la altele si mai năstrusnice: [1] închiderea supermarketurilor o zi din săptămână; [2] obligarea celor care vor tine totusi deschis în acea zi să plătească salarii enorme angajatilor; [3] 10% din suprafata supermarketurilor să fie ocupată de produse traditionale; [4] control asupra modului de contractare si tarifare cu furnizorii (eliminarea de taxe / tarife considerate abuzive); [5] interzicerea de practici comerciale (nu se poate delista un furnizor fără preaviz, furnizorul nu poate fi obligat să participe la cheltuielile de comercializare, nu poate fi impusă o cantitate minimă de comandă etc.).
Va rezolva ceva toată această desfăsurare de forte problema din piată? În nici un caz. Ea va crea avantaje si stimulente cu forta pentru una dintre părtile implicate în piată si costuri pentru cealaltă parte, care în mod voluntar si natural nu apăreau si nici nu se regăseau în contractele semnate. În acest fel, se crează o presiune inutilă asupra unor afaceri exclusiv private cu ani de traditie si experientă în spate în ceea ce priveste riscul comercial, modul de organizare a afacerii, modul de a obtine eficienta necesară pentru a justifica existenta lor. Consecintele pot fi clare si imediate: mai putine supermarketuri pe piată, mai multi oameni care isi găsesc greu de muncă, preturi mai mari si mai putin competitive, mai putine sanse pentru cei care vor să isi deschidă o afacere să găsească repede piată pentru produsele lor. O nouă dovadă de haos produs de un stat socialist si întors complet cu spatele la consumatori si producătorii seriosi fată de care mimează că le vrea binele.
Acest articol are la bază o prelegere ce va fi sustinută cu ocazia evenimentului:
ROMANIA RETAIL SUMMIT (4 – 5 Octombrie 2011)
Din discutiile pe care le am (inclusiv pe blog) constat cu amărăciune că foarte putini înteleg diferentele în plan economic ale diferitelor orientări doctrinare. Confuzia care domneste la ora actuală (nu numai în România) cu privire la ce înseamnă un partid / politică de dreapta sau de stânga a apropiat periculos de mult pe toţi cei care guvernează de un intervenţionism falimentar în plan economic (si care până la urmă a stat la baza crizei actuale). Paradoxul si absurdul situaţiei este că sărăcia generată de criză apropie oamenii de o doctrină de stânga (care îngrădeste semnificativ libertatea economică) şi nu de una de dreapta (care ar trebui să dea mai multă libertate economică). Votanţii sărăciţi de un stat rapace preferă un stat şi mai asistenţial şi rezonează la mesaje care promit şi aruncă în joc şi mai multă minciună. Cu cat oamenii sunt mai puternici şi mai constienti de puterea lor (mai dornici sa se implice activ în piaţă şi să lase ceva în urma lor), cu atât doresc o libertate mai mare. Cu cât oamenii sunt mai slabi si mai săraci, cu atât preferă îngrădirea libertăţii şi taxarea progresivă a celor care câstigă mai mult.
Partidele politice (de dreapta sau de stânga) nu rămân nici ele sensibile la această situaţie şi estompează cât pot de mult din strategia lor viitoare libertatea economică. Se agaţă în disperare de teme care prind la asistaţii săi social. Fuziuni care până nu de mult păreau imposibile pe fond doctrinar în momentul de faţă devin inevitabile în strategia şi logica votului popular. Până şi votul a devenit un soi de haiducie temporară prin care sunt luati cu japca bani de la ”sponsorii” politici şi daţi la popor sub formă de ”penelerine de ploaie” pentru ca apoi să se întoarcă aceşti bani din proiecte cu statul. Fără a cunoaşte diferenţele dintre măsurile (politicile economice) de stânga şi cele de dreapta şi fără a evalua consecintele acestora în plan economic, liberali doar cu numele aplică măsuri fundamental de stânga (cresc impozite si taxe pe care apoi le apără şi le justifică cu spume la gură, risipesc bani publici în proiecte fără sens cu o frenezie demnă de cel mai ilustru regim totalitar, închid ochii atunci când vine vorba de control al utilizării banului public, se acoperă unii pe altii, împrumută bani în numele ţării pe care apoi îi îngroapă fără urmă, expandează aparatul administrativ pentru a putea toca eficient banul public, refuză cu obstinaţie retragearea statului din economie si privatizarea mijloacelor de productie, refuză transparenţa şi orice încercare de a-i critica sau de a-i trage la răspundere) în timp ce socialiştii încep să accepte teme şi măsuri care contravin doctrinei lor sau repară greselile făcute în trecut de ”liberali” (cazul Greciei).
Am simţit nevoia de a lămuri corespunzător conceptele cu care operăm şi semnificaţia economică a acestora:
SOCIALISM = este orice formă de organizare economică în care mijloacele de producţie sunt deţinute în comun de către membrii societătii şi controlate / administrate de aceştia prin reprezentanţii aleşi sau desemnaţi politic de către cei aleşi prin vot (democratic sau nu). Într-un astfel de mecanism succesul individului este limitat şi dependent de puterea politică ce decide alocarea tuturor resurselor in societate (inclusiv pozitia noastră socială sau nivelul nostru maxim de bunăstare la care putem ajunge, diferenta fiind cedată aparent benevol din considerente sociale). Socialismul există în foarte multe forme: socialismul bazat pe economia planificată (există o institutie care face un plan dinainte pe care apoi îl impune la nivel micro-economic controlând de la centru alocarea resurselor pentru investitii si cantitatea de bunuri si servicii ce trebuie produsă si livrată pe piată), socialismul bazat pe o economie descentralizată (diferenta ar fi că planificarea se face nu la nivel central ci la nivel regional sau local); socialismul bazat pe institutii / agentii coordonatoare (lasă ceva mai multă libertate la nivel micro-economic, economia fiind administrată de agentii si institutii care elaborează politici economice pe care apoi le implementează în economie; decizia de investitii poate fi semi-planificată în timp ce cea de productie poate fi lăsată la nivelul pietei); socialismul de piată (mijloacele de productie sunt în continuare detinute de către stat, piata generează preturi care sunt folosite pentru a aloca resursele de către decidentul de la centru), socialismul democatic (în care distributia resurselor este decisă de cum doreste majoritatea membrilor societătii).
CAPITALISM = o formă de organizare economică bazată pe ordinea proprietătii private în care statul nu interferează cu mijloacele de productie (nu detine companii, nu concepe politici economice, nu agresează sau controlează mecanismele de piată sau preturile din piată). Într-un astfel de mecanism, succesul individului se bazează exclusiv pe ceea ce poate el produce si vinde altora prin intermediul pietei (care în nici un caz nu poate fi perfectă). Piata (imperfectă) este cea care alocă resursele în societate si care permite indivizilor să îsi descopere si să îsi pună în valoare creativitatea si experienta acumulată (într-un astfel de sistem dorinta individului de a învăta ar fi cu totul alta). Mecanismul preturilor, în care nu interferează nimeni si care se formează în baza licitatiilor de resurse (aflate exclusiv în proprietate privată) si competente individuale, oferă sistemului economic o mai bună ajustare (echilibrare) si un realism mult mai mare cu privire la ceea ce este cu adevărat valoros si ce nu. Într-un astfel de sistem vor exista (ca si în cel socialist) oameni mai putin competenti sau cu probleme de sănătate care nu vor putea să intre în lupta de supravietuire. Pentru astfel de oameni cu probleme de sănătate sau probleme sociale vor exista întotdeauna initiative private (de asta ne numim oameni si nu animale) care le vor întinde o mână de ajutor acestor năpăstuiti fără a mai exista un stat care să intermedieze resursele destinate cazurilor sociale deturnând cea mai mare parte în favoarea sa. Si cei aflati la marginea societătii se vor organiza si vor căuta sprijin într-o manieră formală care va intra pe o piată a serviciilor sociale private si va încerca să fie eficientă în felul său. Capitalismul autentic exclude si sanctionează din start orice agresiune a proprietătii private si orice încercare a cuiva de a extrage cu forta beneficii din eforturile altora. Cooperarea (desi este imperfectă) stă la baza oricărei actiuni întreprinse de indivizi si orice încercare de a forta prin orice mijloace agresive caracterul său voluntar este sanctionat si penalizat. Costul agresiunii într-un astfel de sistem va deveni foarte mare. Agresorii si ticălosii vor fi descoperiti mult mai repede si marginalizati prin mecanisme specifice (în conditiile actuale foarte multi dintre ei găsindu-si adăpost la umbra statului asistential). Refuzând cooperarea socială voluntară si prosperitatea exclusiv bazată pe implicarea ta în schimb de bunuri si servicii pe piată, vei ajunge să trăiesti la marginea societătii.
Socialismul este clar utopic si falimentar ca formă de organizare a societătii (demonstratia acestei afirmatii este inutilă în cazul României). Fără proprietate privată nu poti avea piată si nici mecanism de preturi iar când socialistii aclamă că pot planifica economia de la centru se păcălesc amarnic si ne păcălesc si pe noi. Mai mult, interventia statului în economie (chiar si redusă doar la interventia monetară) alterează complet sistemul de preturi. Orice planificare de la centru si orice prioritizare / alocare de resurse de la centru este în afara pietei si este susceptibilă de eroare fatală (de exemplu Uniunea Europeană alocă fonduri pentru parcuri în localitătile rurale unde nu există drumuri de acces corespunzătoare, canalizare sau gaze). Ruptura dintre economie si piată anulează toate principiile economice si face inutilă si inaplicabilă stiinta economică. Anularea si vicierea legii cererii si a ofertei care stă la baza oricărui mecanism economic sănătos aduce cu sine grave erori. Imperfectiunea naturală a pietei este înlocuită cu un sistem si mai imperfect si mai haotic. Socialistul este incapabil să sesizeze aceste nuante si va invoca întotdeauna că a esuat în demersul său de planificare / administrare a economiei pentru că nu a avut suficientă putere si control. De cele mai multe ori sistemele socialiste conduc către adevărate tiranii în care puterea politică este concentrată treptat în mâna unui număr tot mai restrâns de membri ai societătii.
Până în prezent sistemele economice moderne nu au fost niciodată capitaliste (în sensul explicat al conceptului). Încă de la aparitia statului, centralizarea si consolidarea lui, sistemele economice au fost agresate si controlate tot mai mult de ”lideri” care stiau ei mult mai bine încotro si cât de repede trebuie să progresăm. Dacă socialismul a fost aplicat si s-a dovedit clar si destul de repede cât de falimentar este, capitalismul autentic încă nu a existat ca formă de organizare. Ca tară care a trăit erorile si ororile socialismul ar trebui să fim demult întorsi cu fata spre piata liberă. Rămânem în continuare însă un bastion al socialismului fără prea mari sanse de a schimba ceva pe termen de câteva generatii.
Foarte mulţi români s-au repezit (la primul semn de bunăstare creată artificial de bagheta monetară „magică” a băncii centrale) să se împrumute ieftin şi să se angajeze în proiecte imobiliare care mai de care mai fanteziste. Nu găseai terenuri de construit la un preţ rezonabil pe o rază de zeci de kilometri în jurul localităţilor importante. Locuinţele şi terenurile ajunseseră să depăşească ca preţ pe cele din marile capitale. Băncile comerciale abia mai răsuflau de cât de căutate erau, susţinute fiind de o bancă centrală căreia îi strălucea ochii de bucurie când vedea câtă valută se strânge în rezerva sa internaţională fără un efort mult prea mare (doar trebuia să ungă bine tiparniţa) şi fără ca echilibrele macro-economice să fie influenţate pe moment (doar inflaţia se ascundea foarte bine în preţul terenurilor şi acţiunilor la bursă şi nu în preţul pâinii sau cartofului). Cea mai mare atracţie pentru românii ageamii în ale finanţelor a cunoscut-o creditul în franci eleveţieni, cei mai mulţi fiind atraşi de dobânda scăzută a acestuia (inflaţia în Elveţia era una foarte mică, riscul sistemic asociat francului elveţian era şi el foarte mic, titlurile de stat elveţiene erau bine evaluate din punct de vedere al riscului şi astfel că dobânda fără risc era şi ea redusă) dar şi de aparenta stabilitate a acestuia în raport cu celelalte monede (în special leul pe care banca centrală abia reuşea să îl oprească de la aprecierea sa artificială printr-un ritm al tipăririi şi multiplicării de bani ce cu greu putea face faţă situaţiei de pe pieţele internaţionale).
Prăbuşirea economică ce a urmat perioadei de avânt economic creat artificial şi din condei de banca centrală a aruncat în aer creditele ipotecare, valoarea ipotecilor, valoarea activelor imobiliare. Cei mai mulţi au rămas de gât cu credite în franci elveţieni plătind un curs valutar în lei din ce în ce mai mare (astăzi francul elveţian este cotat la 3,57 lei). Costul a crescut semnificativ pentru debitorii în franci elveţieni chiar dacă riscul de dobândă nu s-a schimbat radical (dobânda la creditele în franci elveţieni a rămas aceeaşi). Riscul valutar, invizibil în momentul contractării creditului pentru cei mai mulţi dintre debitori, îşi spune cu vârf şi îndesat cuvântul.
Cei mai mulţi (alţi ageamii în ale economiei) au ajuns să se uite cu ură la francul elveţian, să îl blameze pentru evoluţia sa şi să se întrebe când o să iasă odată din criza în care a intrat (vezi aici, aici, aici…). Supraevaluarea foarte supărătoare a francului elveţian îi deranjează enorm pe românii care au credite în Euro (deşi ar trebui să îi bucure semnificativ pentru cei care au depozite în franci elveţieni). Este francul elveţian sau Elveţia în criză? Evident că nu şi doar cei care nu înţeleg fenomenul monetar pot ajunge la astfel de concluzii aberante. Explicaţia supraevaluării francului elveţian constă în SUBEVALUAREA monedelor importante ale lumii (dolarul american, euro, lira sterlină, yenul japonez şi, de ce nu, leului românesc) pe fondul tipăririi de bani ca soluţie de ieşire din criză. Nu francul elveţian este în criză ci celelalte ţări care au decis că soluţia de ieşire din criză este tipărirea de bani şi aruncarea lor în piaţă în cantităţi de neimaginat pentru omul de rând (conform estimărilor McKinsey Global Institute între 2007 şi 2010 expandarea masei monetare cumulat SUA-Zona Euro-Marea Britanie a fost de circa 2200 miliarde dolari, sumă care a fost ulterior multiplicată de câteva ori în sistemul băncilor comerciale ce operează cu rezervă fracţionară – raportul integral aici, informaţia cu pricina se află la pagina 47 din raport). Elveţia a fost ultima ţară care a refuzat legătura dintre monedă şi aur, renunţând definitiv la acest lucru abia în 2000 printr-un referendum naţional. Este ţara care a păstrat una din cele mai mari rezerve obligatorii la depozitele la vedere (40%) limitând drastic expansiunea creditului şi inflaţia cauzată de aceasta. Elveţia este cunoscută ca ţară cu o inflaţie apropiată de zero şi ţara cu rezerve de aur importante (1290 de tone de aur prin comparaţie cu doar 100 tone de aur cât are în prezent România). Aceste lucruri au făcut ca moneda elveţiană să devină una foarte credibilă şi foarte căutată de investitori, mai ales în perioadă de criză. Pe fondul refuzului băncii centrale elveţiene de a intra în acest joc al tipăririi nejustificate de monedă şi de penalizare a deţinătorilor de franci elveţieni prin inflaţie, a apărut această supraevaluare dictată de cantităţi tot mai mari de dolari, euro sau lire sterline ce puteau fi folosite pentru a licita o cantitate fixă de franci elveţieni (era clar că urma o apreciere) dar şi de un interes al investitorilor pentru un activ lichid şi mult mai stabil şi credibil. Un exerciţiu şi mai simplu susţine în plus cele spuse aici:
1. Preţul mediu al aurului (uncia de aur) în franci elveţieni era în ianuarie 2010 de 1153 CHF şi în august 2011 de 1372 CHF (o creştere de 19% în aproape 2 ani).
2. Preţul mediu al aurului în Euro era în ianuarie 2010 de 781 Euro şi în august 2011 de 1224 Euro (o creştere de 57% în aproape 2 ani).
3. Preţul mediu al aurului în USD era în ianuarie 2010 de 1116 USD şi în august 2011 a ajuns la 1757 USD (o creştere de 63,5% în ultimii 2 ani).
4. Preţul mediu al aurului în lire sterline era în ianuarie 2010 de 691 GBP şi în august 2011 a ajuns la 1073 GBP (o creştere de 55,2% în ultimii 2 ani).
5. Preţul mediu al aurului în lei era în ianuarie 2010 de 3243 lei şi în august 2011 a ajuns la 5216 lei (o creştere de 62%).
Este clar acum de ce pentru ţările care au tipărit cel mai mult şi au expandat moneda tipărită creşterea este mai puternică. Mai mult, România (ca alte ţări emergente), care şi-a propus absurd o politică monetară care să fixeze cursul faţă de euro şi dolar (în condiţiile în care cantitatea acestora era în creştere semnificativă) a putut să facă acest lucru doar dacă a ţinut pasul cu expansiunea monetară de acolo. Leii în plus infuzaţi în economie şi expandaţi ulterior au crescut cursul semnificativ faţă de francul elveţian care a intrat mai puţin în acest joc al creării de bani din nimic, acesta rămânând însă relativ constant absolut nenatural şi anti-economic (penalizând exportatorii, deţinătorii de depozite în valută, întârziind ajustarea în sectorul privat) faţă de Euro şi dolari. De fapt, cei care se plâng de francul elveţian nu ar trebui să blameze o economie care se forţează să nu intre în jocul inflaţionist şi periculos al marilor puteri. Din păcate e foarte greu să rezişti şi să rămâi corect într-o astfel de lume dominată de economişti care se încăpăţânează să ascundă efectele perverse ale producţiei de bani în cantităţile pe care piaţa le cere la un moment dat (socialismul monetar). Elveţia este tot mai mult presată să tipărească franci elveţieni pentru a tempera această situaţie. Ultimele bastioane ale rezistenţei împotriva unei politici monetare dezastroase cad fără a mai exista vreo urmă de speranţă. Cei care s-au împrumutat în franci elveţieni vor avea poate un curs mai stabil faţă de acesta dar vor avea şi o inflaţie în creştere pe francul elveţian care va duce la creşterea dobânzilor în final (dobânda conţine o primă de inflaţie). Deci pentru ei o astfel de soluţie (tipărirea de franci pentru a contracara supraevaluarea) este una iluzorie. Întotdeauna costul final al banilor ieftini îl plătim tot noi. Înzecit.
Trăim într-o lume parcă întoarsă cu susul în jos. Nimic din ceea ce este logic economic nu mai functionează si nu mai are valoare. Mai porniti ca niciodată, aservitii statului si interventiei acestuia în economiei nu mai stiu cum să recâstige ”credibilitatea” unui sistem financiar-bancar construit pe minciună şi bazat pe o serie de inepţii keynesiste pe care puţini le înţeleg şi le preiau fără să le „mestece” corespunzător. Aşa-zisul capitalism modern nu mai are demult de a face cu capitalismul autentic, piaţa liberă sau proprietatea privată agresată tot mai mult de o politică perversă a statului care îşi ascunde foarte bine efectele în faţa celor mai puţin pregătiţi în ale economiei – politica monetară.
Două sunt greselile majore în politica monetară (promovată mai ales de ţările dezvoltate) care au condus către criza actuală şi care au creat un adevărat haos în economie (vezi aici): 1. acceptarea ca băncile să opereze cu rezervă fractionară (pot da credite din banii la vedere depusi de noi, doar o fractiune din acesti bani fiind păstrati în conturi la banca centrală sub formă de rezervă obligatorie) si 2. folosirea tiparniţei pentru a inunda sistemul cu bani ieftini crezând că ei vor creşte nivelul ocupării, vor produce progres şi prosperitate (de multe ori aceşti bani au fost folosiţi pentru a acoperi deficitul de fonduri din băncile comerciale sau pentru a le salva de la un faliment iminent). La multiplicarea banilor (foarte păguboasă pentru fiecare dintre noi) participă în două etape două instituţii care au conexiune directă CU STATUL (şi nu cu piaţa liberă de care socialiştii încearcă stupid şi din răsputeri să lege crizele din economiile moderne): băncile centrale într-o primă fază pentru că permit rezerva fractionară si actionează ca împrumututător de ultimă instanţă si băncile comerciale care actionează ca un veritabil antreprenor privat care vinde un bun al statului (banul) din care trebuie să scoată profit maxim. Băncile comerciale sunt prima verigă în procesul de multiplicare a banului ieftin si cele mai avantajate de această pozitie (după băncile centrale sunt cele care încasează profitul cel mai mare si sunt si primele pe lista a fi salvate). În imediata vecinătate sunt intermediarii financiari, fodurile pensii si investitii care sunt finantate de acesti bani ieftini multiplicati prin rezerva fractionară inzecit de băncile comerciale. Evident că cel care actionează exclusiv în privat (de exemplu vinde napolitate pe piata liberă) este cel mai afectat de acest sistem distributionist, are profiturile cele mai mici si plăteste deja inflatie pe toate bunurile si serviciile din piată. Acest sistem atipic, anti-economic si antisocial este creator de haos total si de crize.
Într-o astfel de lume financiar-bancară este clar cât de importantă este credibilitatea: pentru o bancă comercială ce poate împrumuta la termen bani pe care nu are dreptul să îi împrumute pentru că ar trebui să îi păstreze în conturile la vedere ale clientilor săi este fundamental ca panica să nu se instaleze pentru că altfel există riscul ca banca să intre în incapacitate de plată. Este fundamental să credem cu totii într-un sistem în care banii nu au valoare intrinsecă, în care sărăcim cu forţa si fără voia noastră cu fiecare secundă pentru a accepta fără să vrem fanteziile unor state asistenţiale (sau sociale, sau protecţioniste) care îşi propun într-o manieră falimentară mereu să cheltuiască mai mult decât pot încasa din taxe si impozite. Este fundamental să credem în semnăturile de pe bancnota de 100 u.m. si elementele de securitate ale acesteia chiar dacă în secunda imediat următoare statul LEGAL are grijă să mai tipărească încă câteva bancnote ”originale” cu aceeasi semnătură. Este fundamental să rămânem legati cu forta de un sistem care ne impune utilizarea pe post de mijloc de schimb a unor active imperfecte din acest punct de vedere si care în piata liberă nu ar fi folosite niciodată în acest scop.
În momentul în care băncile comerciale operează cu rezervă fractionară si rezerva obligatorie tinde către zero forta băncilor comerciale de a multiplica banii este imensă. Si credibilitatea de care are nevoie sistemul este imensă. Dacă o masă critică de deponenti ar dori să retragă ÎN NUMERAR sumele de bani din depozite sistemul ar intra rapid în colaps (cu toate garantiile oferite de fondurile de garantare ale depozitelor). Băncile sunt avide pentru a-i determina pe clienti să nu ceară extrageri de bani în numerar (comisionează această operatiune, blochează suma maximă pe care o poti extrage de la bancomat din contul curent, impun tot felul de restrictii si limite).
Atâta timp cât banii rămân în conturi şi în sistemul bancar, frauda comisă de băncile comerciale care folosesc permanent cea mai mare parte din fondurile existente în conturile curente ale deponenţilor este mai greu de depistat. Oricum în spatele acestei fraude se află băncile centrale care sar imediat în sprijinul băncilor comerciale în cazul în care au probleme cu lichiditatea. Capacitatea de expansiune a banilor din sistemul bancar modern pentru o bancă creste semnificativ când dimensiunea acestei bănci este mai mare. În acest fel banii rămân în aceeaşi bancă în conturile curente ale acesteia şi ea poate credita mai mult. Adică, dacă Banca X atrage un depozit la vedere în valoare de 1000 u.m. depune 10% rezervă obligatorie de 100 u.m. la banca centrală si, CU ACORDUL EXPLICIT AL ACESTEIA, poate da cu împrumut 900 u.m. pe care o Companiei A îl contractează pentru plata salariilor. Dacă împrumutul ar fi extras rapid ÎN NUMERAR din contul curent al companiei A sau ar fi transferat către o Bancă Y, Banca X ar fi privată de un depozit la vedere de 900 u.m. si nu ar mai putea da cu credit bani (suma ar fi 900 u.m. – 90 u.m. = 810 u.m.). Pentru această bancă procesul de multiplicare al celor 1000 lei depozit la vedere iniţial încetează aici şi Banca X trebuie să aştepte un alt depozit (la vedere sau la termen) pentru a fi din nou racordată la sistem şi implicată într-un proces foarte profitabil din care câştigă toţi mai puţin cei care depun bani deoparte, economisesc şi au un comportament normal cu privire la viitorul lor, la investiţiile sau consumul de bunuri de folosinţă îndelungată. Din acest motiv Banca X îsi doreste foarte mult o fuziune cu Banca Y si, eventual cu alte bănci de pe piată. Banii rămân în interiorul aceleiasi bănci care va putea să folosească la maxim rezerva fractionară si să multiplice de cat mai multe ori banii, de multe ori in favoarea statului care le vinde titluri de stat la randamente interesante. Mai mult, puterea de negociere cu statul a avantajelor ce decurg din rezerva fractionară dar si forta de a cere un bail-out la nevoie la fondurile europene este mult mai mare pentru o bancă mai mare rezultată în urma fuziunii. Când lichiditatea este o problemă pe piată, depozitele (chiar si la vedere) sunt greu de contractat pentru a putea fi baza unor noi împrumuturi profitabile, băncile mai mari vor avea alte sanse. Încetul cu încetul se întâmplă ceea ce Gresham anticipa prin legea care îi poartă numele: statul va acapara tot sistemul monetar si va prelua monopolul si controlul total asupra acestei industrii (în fapt nu este vorba de o lipsă de reglementare a sistemului financiar cum recită peste tot socialistii ci de o proastă reglementare care oferă pe tavă băncilor centrale, băncilor comerciale şi statului avantaje nedrepte, în răspărul pieţei libere, capitalismului şi iniţiativei private sănătoase). În mod nenatural şi nesănătos, în economiile moderne „capitaliste” tot mai mulţi se ocupă de producţia, multiplicarea şi distribuţia banilor ieftini, întreţinând minciuna de rigoare şi falimentul celor care nu se pricep sau nu au acces la aşa ceva.
În concluzie, haosul şi criza în care economia grecească a fost împinsă de nişte guvernanţi inconştienţi generează un comportament natural al băncilor comerciale care operează cu rezervă fractionară şi aflate sub oblăduirea directă a băncilor centrale. Fuziunea lor nu face decât să complice şi mai mult lucrurile şi să amâne pentru foarte scurt timp deznodământul clar: falimentul socialismului monetar şi al statelor asistenţiale pe care acesta le-a finanţat cu încăpăţânare în ultimele decenii, nu înainte de a rupe orice legătură între bani şi aur.
Comentarii recente