Foarte mulţi din România cotizeză orbeşte la un sistem public de pensii fără a conştientiza că de fapt ei plătesc pentru pensia altora şi nicidecum pentru pensia lor. Iluzia este întreţinută de statul asistenţial care nu mai pridideşte să ofere garanţii că va fi capabil să ne dea vreun ban ulterior, deşi situaţia să înrăutăţeşte cu fiecare nou lot de pensionaţi (şi nu doar în România). Iluzia este cu atât mai mare cu cât banii pe care îi primim drept pensie sunt dijmuiţi semnificativ de acelaşi stat care ne îmbrobodeşte cu „solidaritatea şi responsabilitatea socială” după ce ne agresează mai ceva ca un hoţ de buzunare în autobuz (care pentru sume mult mai mici face ani grei de puşcărie).
Rezolvarea problemei poate să vină doar de la o măsură poate fără precedent în economiile capitaliste moderne. O măsură curajoasă care ne-ar readuce în lupta împotriva socialismului falimentar: privatizarea totală a sistemului de pensii. De la bun început trebuie spus că statul a încercat ceva paşi în acest sens prin introducerea celor trei piloni de pensie: pilonul I (pensia de stat), pilonul II (pensia obligatorie privată) şi pilonul III (pensia facultativă privată), angajându-se să transfere către pilonul II gradual mai multe procente. Pensia obligatorie privată însă este o fantasmagorie şi o construcţie ambiguă care prin obligativitatea sa are aceleaşi caracteristici ca şi pilonul I (cel care administrează pilonul II nu are mai puţin hazard moral ca şi cel care administrează banii publici). Privatizarea sistemului de pensii în nici un caz nu trebuie să se facă prin construcţii de acest gen care mai mult încurcă decât descurcă sistemul.
Primul şi cel mai important pas în privatizarea sistemului public de pensii este ca statul să decidă ca de acum înainte cel care intră pentru prima dată în câmpul muncii nu va mai fi taxat pentru pensia sa (statul nu va mai percepe acel 31,5% drept contribuţie la asigurările sociale. Acest individ va fi responsabil 100% pentru viitorul său, pentru pensia sa şi nu va mai fi obligat să iasă la pensie la vreo vârstă (cu excepţia posturilor în sistemul public unde se va menţine această limitare de vârstă la cât consideră statul că e bine pentru el). Banii cu care va rămâne în mână (cam 500 de lei la 1000 de lei salariu net din prezent) pot fi depuşi lunar la bancă (cel mai accesibil mod), pot fi investiţi într-o pensie privată 100% facultativă sau pot fi plasaţi după bunul plac al celui care munceşte. Este absolut eronat să credem că acel individ nu va fi capabil să facă ce ştie el mai bine cu banii săi (în fond un depozit la bancă ştie fiecare ce înseamnă şi ce presupune). Pentru a-l pregăti mai bine pe acest individ putem să îl educăm suplimentar cu un curs de iniţiere în economisire şi investiţii.
Pentru persoanele care deja sunt în câmpul muncii în diferite stadii de cotizare şi pentru persoanele aflate în pensie statul (adică noi) nu mai are nici o obligaţie de a plăti ceva de la momentul în care luăm decizia de privatizare. În fond sistemul public de pensii este un sistem agresiv prin care statul ne forţează (şi ne agresează) să plătim din banii noştri pensiile altora.
Totuşi, pentru că o astfel de măsură nu s-ar bucura de sprijinul multora şi ar fi considerată prea radicală pentru socialismul în care ne complacem acum (de regulă cei care au fost păcăliţi mai multă vreme de sistem şi se află în stagiile finale de cotizare vor fi cei mai supăraţi), putem decide următoarele soluţii:
[1] Să acordăm despăgubiri atât a celor care cotizează în prezent cât şi celor care au cotizat şi acum se află la pensie. Această despăgubire sau compensaţie se va acorda o singură dată şi va fi proporţională cu suma cotizată până acum la sistemul de pensii. Acordarea compensaţiei se poate face în: titluri de proprietate asupra terenurilor pe care le deţine statul (terenuri agricole şi păduri), titluri de proprietate asupra un companii şi active ale statului. Măsura va fi dublată şi de eliminarea vârstei de pensionare (care în sistemul privat oricum nu îşi are sensul iar în cazul antreprenorilor nici atât).
[2] Acordarea de compensaţii în bani pentru cei care au cotizat până acum la sistem şi menţinerea în plată a pensiilor actuale până la stingerea lor (am avea nevoie de 10 mld. Euro pe an pentru susţinerea pensiilor actuale cam pentru minim 16 ani, după aceea suma ar scădea progresiv). Compensaţiile în bani pentru cei care cotizează deja se vor calcula proporţional dar neactualizat (pentru că sistemul de pensii public nu a presupus acumulare), se va oferi pur şi simplu suma cu care am cotizat până acum.
Alternativa [2] este mult mai costisitoare decât alternativa [1] şi ar pune presiune puternică pe economia reală românească ce va fi privată o perioadă de resurse destinate corectării unei probleme care numai cu capitalismul şi economia de piaţă nu are legătură. Cea mai bună soluţie de privatizare rămâne varianta [1] în condiţiile în care nici unul dintre noi nu suntem obligaţi să mai fim solidari cu sistemul falimentar propus de stat pentru a ne „rezolva” problemele bătrâneţii (de fapt nu ar mai trebui plătit nimic în realitate).
Toţi trebuie să înţelegem că nu statul este soluţia unei vieţi liniştite şi că protecţia pe care ne-o oferă este iluzorie şi foarte costisitoare şi trebuie să avem curajul să ne rupem de această dogmă lipsită de orice logică economică. Familia şi copii pe care îi avem, investiţiile şi economisirile pe care le facem pe parcursul vieţii, cumpătarea, credite mai puţine ne vor asigura un trai decent şi lipsit de stresul pe care ni-l provoacă zi de zi acest stat asistenţial hidos. Nu trebuie să cădem pradă temerilor alimentate de socialişti cum că nu avem capacitatea de a ne administra singuri propriile resurse. Îmi este cât se poate de clar însă că o astfel de măsură este considerată halucinantă şi aberantă de socialistul înfocat şi înregimentat politic care nu va mai avea ce să administreze în numele meu şi nu va mai fi interpretat drept mâna care împarte pensionarilor „bunăstare” (de regulă când se apropie ziua votului). Evident că cei care vor ţipa ca din gură de şarpe vor fi cei care acum şi înainte lua pensiile cele mai mari fără să cotizeze nimic (parlamentarii, militarii, poliţiştii, securiştii etc. cot la cot cu sindicaliştii lor). Evident că astfel de discuţii care pornesc de la un principiu şi îl respectă până la capăt sunt repede înfierate şi eliminate din agenda politică a oricărui partid pentru că pe termen scurt nu aduc voturi şi oricum ce contează dacă bunăstarea vine peste generaţii sau peste 2-3 mandate.
Statul asistențial din România continuă să aibă dimensiuni apocaliptice pentru o economie declarată pe hârtie ca fiind una de piață funcțională și pentru o țară care a avut mult de suferit de pe urma unui socialism luminos rămas însă obsesiv în mentalul colectiv ca un lucru bun prin comparatie cu socialismul corporatist din ultimii 20 de ani care ne-a adus la o sapă si mai de lemn. În ciuda declarațiilor plină de emfază ale guvernanților ”liberali” și măsurilor întreprinse de ei în ultima perioadă, asistența socială din România a fost reformată mult prea puțin atâta timp cât continuăm să ținem în brațe în funcțiune un sistem obligatoriu de pensii și de sănătate. Tăierile barbare de pensii (nemotivate în condițiile în care statul a deturnat aceste fonduri către proiecte ale statului care le-au sifonat rapid) demonstrează un fapt cât se poate de clar: sistemul public garantează doar faptul că o să iei o pensie după ani de cotizație însă nu garantează cuantumul acestora. Politicienii (chiar și cei de dreapta) sunt obligați de voturile pe care le urmăresc, dar și prin beneficiile directe pe care le au din politicile publice pe care le ”administrează”, să excludă complet de pe agenda lor reformarea sistemului public. Clasa din România, una dintre cele mai conservatoare din câte există, are o opoziție cumplită față de toate măsurile cu care capitalismul a venit la pachet (incluzând aici și privatizarea sistemului de pensii). Pentru acești politicieni, care înțeleg prea puțin din economia de piață, frica de a scoate statul din piața liberă este una reală iar sistemul public de pensii rămâne cea mai bună soluție care ne apără ”de ticăloși și imperfecțiuni” și care ne face forțează să fim solidari cu cei care nu pot să contribuie din diferite motive la sistem și care ar trebui să beneficieze de o pensie ”decentă”.
Sistemul de pensii public actual moștenit din socialism se îndreaptă cu pași repezi către un faliment total, trăgând după el întreaga economie românească. Înainte de toate trebuie spus că acest sistem nu este un sistem de pensii autentic atâta timp cât statul folosește banii contribuabililor actuali pentru a plăti pensiile altora. Neavând un contract individual cu instituția publică care administrează aceste fonduri, nu putem fi siguri că la pensie vom primi ceva de la statul care acum prin agresiune ne diminuează veniturile actuale lunare cu un procent impresionant de 31,3%. Fără un contract clar există pericolul ca atunci când vor ajunge la pensie persoanele actuale să fie votată o lege (prin forța majorității) prin care pensiile publice se vor diminua și mai mult sau chiar nu vor mai fi plătite (statul poate decide orice în acest caz și nu ne oferă nici o garanție contractuală). În plus, banii pe care îi plătim la fondul de pensii nu sunt investiți în nimic, nu sunt puși deoparte și nici nu aduc nici o acumulare în timp. Fiind dați spre plata pensiilor actuale nu ajung în economia reală direct (ca în cazul în care un fond de pensii ar investi acești bani) ci ajung la consumul pensionarilor și abia indirect ajung pe piața capitalurilor. Nici măcar semnarea unui contract cu vreo instituție publică cu privire la pensia viitoare nu rezolvă problema pentru că atâta timp cât pensiile își vor păstra caracterul obligatoriu, instituția publică desemnată să administreze pensia rămâne restricționată de tot felul de condiții de plasament (să nu investească banii decât în titluri de stat considerate absurd puțin riscante). Chiar și dacă am opta pentru adminstrarea acestor bani în privat, caracterul obligatoriu va crea suficient hazard moral ca acei bani să nu fie alocați la cel mai bun randament posibil pentru cel care cotizează (astfel se explică eșecul Pilonului 2 de pensii).
Statul ne jefuiește de o treime din ceea ce câștigăm în prezent într-o manieră foarte perversă: 20,8% din este plătit de angajatori și 10,5% plătit de angajat. În acest fel este mult mai greu de perceput cât de mult plătim (o șmecherie ieftină menită să ascundă costul real cu munca). Unii ar argumenta greșit că, atâta timp cât suma este plătită de angajator, acest lucru nu îl afectează pe angajat. Întotdeauna angajatul va prelua asupra sa o parte costurile cu munca pentru că antreprenorul are totala libertate (evident limitată de concurența de pe piață) să le transfere către angajat (noi când negociem salariul, negociem salariul net nu cel brut însă antreprenorul ne propune un salariu mai mic pentru că va lua întotdeauna în calcul și costurile aferente și va încerca să își protejeze propriul profit negociind cu angajatul acest cost). Din acel procent de 20,8% o bună parte din el se duce tot către angajat. Mai mult, existența acestui impozit face ca antreprenorii să fie mai reticenți la a-și deschide o afacere, la a angaja forță de muncă și adesea se optează de comun acord pentru munca la negru și evaziunea fiscală în domeniu. Indiferent de cum este structurat impozitul pe salariu, el este suportat întotdeauna în bună măsură de persoana angajată. Impozitul pe muncă plătit de angajator este transferat adesea nu doar asupra angajaților ci și asupra consumatorilor (dacă piața permite acest lucru). Apare astfel un efect difuz dificil de direcționat și de anticipat ca efect și consecințe. Ca urmare, este complet fals să credem că dacă angajatorul este responsabil pentru o bună parte din impozitul pe salariu el este singurul afectat de acesta. Acest sistem împovărător îl transformă pe antreprenor într-un adevărat colector și contabil al taxelor către stat (inclusiv în ceea ce privește pensia angajaților săi) aducând un plus de costuri cu gestionarea birocrației asociată raportărilor cu privire la impozitul pe salarii virat către stat.
În momentul de față pensionarea se face la 64 ani și 1 lună și la 59 de ani și 1 lună sau după un stagiu complet de cotizare de 33 de ani și 2 luni pentru bărbați sau 28 de ani și 2 luni pentru femei. Să luăm exemplul unui bărbat activ care se angajează la vârsta de 22 ani (după ce termină facultatea) și lucrează un stagiu complet de cotizare de 398 de luni (33 de ani). La un salariu net de 1000 lei pe lună pentru pensia acestei persoane se plătește de către angajat și angajator suma de 554 lei pe lună. Suma totală neactualizată plătită la ”fondul public de pensii” este de 232.249 lei. Valoarea actualizată prezentă la o rată medie anuală de 5% este de 595.698 lei (atât ar valora în banii de astăzi cât ar trebui să ne plătească statul la momentul pensiei luând în considerare rata inflației și un minim de dobândă, dacă acești bani ar fi depuși într-un depozit la termen în bancă). Unii ar argumenta că Dacă luăm în calcul o speranța medie de viață care la Români este de 70 de ani la bărbați, rezultă că cel pensionat ar mai trăi în medie o perioadă de circa 15 ani = 70 ani – 55 ani (vârsta la care s-a pensionat după 33 de ani de cotizație începând de la vârsta de 22 de ani). Pensia pe care ar trebui să o primească din prima lună un astfel de angajat ar fi de 3309 lei (la valoarea de acum) pe lună (am împărțit 595.698 lei la 15 ani x 12 luni). În realitate el primește o pensie mult mai mică (sub 1000 de lei) adică primește doar o treime din ce ar trebui să primească. Suma de 3309 lei pe lună este semnificativ mai mare dacă se ia în calcul faptul că salariul net nominal crește de-a lungul carierei și deci și cotizația la stat crește exponențial și actualizat. În cazul femeilor situația arată astfel: un stagiu complet de cotizare este de 28 ani și 2 luni, speranța medie de viață la femei este de 77,1 ani rezultă că o femeie pensionată va trăi în medie circa 17 ani = 77 ani – 50 ani (vârsta la care s-a pensionat o femeie care a început stagiul de cotizare la 22 ani și a lucrat 28 de ani și 2 luni) se ajunge ca prima pensie (în banii de acum) pentru o femeie să fie de 2123 lei (la valoarea de acum) pe lună. Și această sumă este semnificativ mai mică decât pensia pe care o primește în realitate o femeie angajată care are un salariu net de 1000 de lei pe lună. Suma este semnificativ mai mică decât la bărbați pentru că ei au o speranță de viață mai mică și pentru că au un stagiu de cotizare mai mare decât femeile.
Sistemul de pensii public actual are la bază principiul absurd al ”solidarității sociale” care transformă într-o viziune autentic comunistă ”egalitatea de șansă” în ”egalitate de rezultate”, redistribuind bunăstarea într-un singur sens și într-o manieră clar discreționară (toți trebuie să avem pensie indiferent dacă merităm sau nu). Acest principiu nu se aplică într-un sistem privat autentic în care banii din pensie sunt plasați cu maxim de randament posibil. Sistemul public de pensii a fost întotdeauna un instrument folosit în sens invers al solidarității sociale (foarte multe categorii de angajați bucurându-se de nenumărate privilegii fără să cotizeze un singur leu la sistem şi beneficiind, de regulă, de cele mai generoase pensii). În acest fel am ajuns să fim solidari nu doar cu cei amărâți, săraci fără familii ci și cu o sumedenie de categorii sociale privilegiate de soartă și furnizoare de voturi numeroase (armata, poliția, serviciile secrete, parlamentarii). Când comparăm sistemul public cu sistemul privat este corect ca în cazul sistemului privat să folosim actualizarea sumelor (ele vor fi plasate într-un depozit cel puțin și vor genera dobândă). În cazul sistemului public această actualizare nu se aplică (și, implicit, se pierd fonduri semnificative) pentru că banii nu sunt investiți ci sunt oferiți spre consum pensionarilor actuali cu care trebuie să fim solidari pentru că și ei au fost solidari cu alți pensionari la un moment dat. Un alt efect pervers al sistemului public de pensii este următorul: oamenii, având percepția greșită că statul îi va proteja la pensie și le va garanta solidaritatea socială prin agresiune și forță la adresa cotizanților de atunci, vor avea griji mai puține cu întemeierea și consolidarea unei familii. Când se folosește argumentul ”solidarității sociale” pentru a menține în continuare sistemul de pensii public, politicienii uită complet de forța și rolul familiei în societate. Se crează astfel suficiente stimulente negative care diminuează semnificativ rolul familiei în societate, acreditându-se greșit ideea că la pensie vom putea trăi onorabil într-un azil și cu o pensie de stat. Familiile nu mai au atât de mulți copii (sau nu au deloc copii).
În jurul sistemului de pensii public din România (repet, preluat din comunism fără prea mari reforme) există hoție și o minciună imensă care trebuie rapid corectată și explicată. În loc să lase acești bani la nivelul individului ca el să își administreze cum știe mai bine pensia și viitorul său, statul ne privează de o bună parte din venitul nostru și ne sărăcește pe zi ce trece. Statul subestimează capacitatea fiecărui individ de a găsi propria sa formă de a-și asigura viitorul. Poate că mulți nu știu să investească bani la bursă dar știu să cumpere o garsonieră pe care să o închirieze la pensie (cu un salariu de 1000 de lei net pe lună se pot cumpăra cam 3 garsoniere care au avantajul că pot fi lăsate moștenire fiind un bun de capital durabil). Frica de privatizare totală a sistemului de pensii este complet nejustificată și foarte bine apărată de cei care sunt beneficiarii reali ai unui sistem care colectează acești bani și îi redistribuie discreționar.
Aurul a fost şi rămâne cea mai bună opţiune de mijloc de schimb. Este singurul activ care nu poate fi produs în cantităţi infinite şi nici nu poate fi controlat şi redistribuit politic. Pe spinarea aurului nu pot să trăiască şi să supravieţuiască multe dintre instituţiile publice actuale şi mulţi dintre „privaţii” care nu îşi mai iau ochii de la proiectele statului. Aurul prin calităţile sale îndeplineşte toate criteriile pe care le cere un mijloc de schimb autentic şi sănătos (Jevons, 1875): [1] utilitate şi valoare (este imposibil să dai o valoare unui mijloc de schimb fără ca el înainte să fi avut valoare ca marfă); [2] portabilitate (poate fi uşor transportat, mai ales dacă este folosit sub formă de certificate de depozit cu acoperire 100% ce pot exista chiar şi în formă electronică); [3] să fie rezistent şi proprietăţile sale să nu se altereze uşor la acţiunea unor factori externi (aurul are din plin această proprietate); [4] omogenitate (părţile să aibă aceleaşi proprietăţi ca şi întregul); [5] divizibilitate (să poată fi uşor partajat în bucăţi de orice dimensiune pentru a fi folosit pentru orice plată, de orice valoare); [6] stabilitate (valoarea de piaţă să nu poată fi modificată semnificativ într-un orizont de timp scurt şi impredictibil) şi [7] cogniscibilitatea (oamenii să recunoască uşor acest activ drept mediu de schimb, să poată fi ştanţabil, marcabil cu însemne care să ateste originalitatea sa).
Prin comparaţie, banii de hârtie (fără valoare intrinsecă numiţi şi bani fiduciari) pe care îi folosim astăzi îndeplinesc doar parţial toate aceste caracteristici, fiind un mijloc de schimb imperfect pe care suntem forţaţi să îl folosim şi să ne asumăm toate costurile şi consecinţele nefaste ale acestui lucru. Ignorând complet faptul că aurul a fost rezultatul unor secole întregi de evoluţie naturală a mijloacelor de schimb (am încercat în istorie tot felul de soluţii care mai de care mai bizare), guvernanţii actuali ne sărăcesc prin forţa legii şi spunându-ne cu zâmbet dulce şi suav că o fac pentru binele nostru.
Intervenţionismul monetar este una dintre cele mai perverse forme de alterare a economiei de piaţă într-una planificată, centralizată şi controlată de stat. Este o formă perfidă prin care este redistribuită injust şi imoral, prin agresiune directă, bunăstarea fiecăruia dintre noi în favoarea unor privilegiaţi care au avut „norocul” să se afle în calea banilor. Şcolile de gândire neoclasice (keynesiştii şi monetariştii deopotrivă) s-au grăbit să propovăduiască teoretic „virtuţiile” sistemelor monetare bazate pe bani creaţi din nimic în cantităţi infinite menite să răspundă nevoilor de bunăstare, creştere economică şi ocupare totală a forţei de muncă.
Keynes (un socialist autentic care liberal poate părea doar dacă este analizat dintr-o perspectivă comunistă sau totalitară) este unul dintre cei mai vehemenţi oponenţi ai revenirii la standardul aur, printre cele mai invocate argumente ale sale regăsindu-se:
[1] Oferta de aur este inelastică în raport cu oferta de bunuri şi servicii: oferta de aur este inelastică atât pe termen scurt (datorită creşterii costului marginal de extracţie) cât şi pe termen lung (raritatea naturală a acestei resurse) astfel că în cazul unei creşteri economice puternice apare un efect direct asupra preţurilor în piaţă. De fapt, orice cantitate fixă dintr-un activ este suficientă pentru a fi acceptată şi a fi utilizată ca mijloc de schimb. Stocul de aur are o creştere naturală între 1% şi 3% pe an suficientă pentru a susţine o creştere economică durabilă şi sănătoasă. În plus, inelasticitatea aurului poate fi semnificativ diminuată de implicarea şi a altor active cu caracteristici similare (argint, platină, cupru) sau chiar orice alt bun economic.
2. Standardul aur produce deflaţie: este o consecinţă directă a inelasticităţii ofertei de aur. Dacă oferta de bunuri creşte în economie şi masa monetară (aur) e fixă atunci preţurile vor avea o tendinţă generalizată de scădere şi se va ajunge la ceea ce Keynes denumea „spirala deflaţiei„. În opinia sa, deflaţia va genera o reducere a consumului (complet fals pentru că oamenii vor avea de a face cu o putere de cumpărare mai mare şi deci vor putea cumpăra mai multe bunuri); va genera o scădere a producţiei (complet fals pentru că profitabilitatea va rămâne cel puţin aceeaşi în termeni nominali iar în termeni reali va fi mai mare având în vedere faptul că scad costurile de producţie); va diminua capacitatea de a rambursa credite contractate anterior la un cost mai mare (fals pentru că există refinanţarea creditelor care nominal vor costa mai puţin, real vor fi la fel de profitabile pentru bănci şi la un cost mai mic) şi se va crea un şomaj sau cel puţin nu se va ajunge la ocuparea totală a forţei de muncă (argumentul acesta va fi analizat separat). Deflaţia este o obsesie veche a socialiştilor şi este supărătoare doar pentru cei care distribuie banul public sau sunt beneficiarii direcţi ai acestei redistribuţii imorale şi agresive. O altă eroare constă în faptul că preţurile nu pot scădea generalizat când masa monetară este constantă. Unele preţuri vor creşte când altele vor scădea şi acest lucru se va întâmpla strict în funcţie de condiţiile de pe piaţă.
3. Revenirea la aur va face ca şomajul să crească sau cel puţin să nu se ajungă la o ocupare totală a forţei de muncă: conform teoriei lui Keynes, reintroducerea standardului aur va duce la o scădere a preţurilor pe piaţă (deflaţie) datorită inelasticităţii ofertei de aur şi deci companiile vor fi obligate să reducă personalul pentru că salariile sunt foarte rigide. Personalul disponibilizat nu va putea fi angajat integral în industria care prelucrează, transportă sau depozitează aur. Keynes cade din nou în eroare şi exclude complet din discuţie situaţia ca salariile totuşi să fie acceptate să fie diminuate, ele rămânând ca putere de cumpărare la acelaşi nivel în condiţii de deflaţie. Mai mult, nu este foarte sigur dacă industria financiară bazată pe aur nu va suporta o extindere suficientă ca să absoarbă toată forţa de muncă disponibilizată din alte industrii. În plus, am mai spus, nu toate preţurile vor scădea în economie când masa monetară este constantă.
(Va urma….)
Bibliografie selectivă (pentru cei interesaţi de subiect):
[1] J. T. Salerno: Money, Sound & Unsound
[2] G. Hulsmann: The Ethics of Money Production
[3] L. H. Rockwell Jr.: The Gold Standard
Într-un articol publicat cu puţin timp în urmă (vezi aici) am analizat starea convergenţei nominale a României la Zona Euro. Spre deosebire de convergenţa reală, convergenţa nominală este definită de tratate şi are în vedere următoarele variabile clare (care vor suporta modificări în perioada următoare având în vedere experienţa nefericită cu Grecia): deficitul bugetar (max. 3% din PIB), datoria publică (max. 60% din PIB), inflaţia (max. 1.5% mai mare faţă de media primelor 3 ţări cu cea mai bună inflaţie), dobânda pe termen lung (max. 2% mai mare faţă de media primelor ţări cu cea mai bună inflaţie) şi stabilitatea cursului de schimb (dovedită pentru o perioadă de cel puţin 2 ani înainte de adoptarea monedei unice printr-un curs stabil faţă de Euro menţinut într-o bandă de variaţie de +/-15% fără intervenţie din partea băncii centrale.
Convergenţa reală nu este definită de tratate şi are în vedere gradul de dezvoltare şi de apropiere a unei ţări de performanţele economice ale zonei Euro. În literatura de specialitate au fost propuşi diferiţi indicatori care vizează productivitatea muncii, bunăstarea economică, competitivitatea externă, inovarea. Pentru a analiza convergenţa reală a României şi a încă 3 ţări aflate încă în afara Zonei Euro (Bulgaria, Ungaria şi Polonia) am luat în considerare următorii indicatori: [1] PIB / locuitor (măsurat în Euro); [2] Productivitatea muncii (măsurată în Euro pe ore lucrate); [3] Patente High Tech la 1000 de locuitori; [4] Export / locuitor; [5] Valoarea adăugată brută / locuitor şi [6] Formarea brută de capital / locuitor. Au fost folosite date anuale pentru cele patru ţări analizate şi pentru Zona Euro pe o perioadă între 2000 şi 2010. Pe baza datelor colectate am calculat distanţele euclidiene ale ţărilor faţă de Zona Euro (la fel cum am procedat şi în cazul convergenţei nominale).
Din graficul de mai sus se vede clar că cea mai mare depărtare de Zona Euro o au de foartă multă vreme Bulgaria şi România. Toate cele patru ţări analizate nu au făcut însă progrese remarcabile privind convergenţa lor reală cu Zona Euro măsurată în termeni de bunăstare, productivitate, inovare etc. (aceste ţări aproape că evoluează paralel cu Zona Euro).
Analizând doar situaţia României observăm o foarte uşoară apropiere de Zona Euro (aproape imperceptibilă) de la o distanţă de 2,388 în 2000 la 2,313 în 2010. Acest lucru demonstrează cât de puţin s-a reformat sistemul economic românesc, cât de puţin s-a îmbunătăţit productivitatea muncii, PIB/locuitor, capacitatea de export sau de inovare în cazul nostru. Fără o economie privată puternică aderarea la Uniunea Europeană şi, de ce nu, la Zona Euro ne va crea doar probleme. Plusul de convergenţă reală nu poate să vină de la instituţiile publice, de la sectorul bugetar sau de companiile de stat. Convergenţa reală se poate obţine doar prin mai multe afaceri deschise, mai mulţi antreprenori şi un mediu de afaceri fundamental orientat spre sectorul privat.
Analizând situaţia pe baza trendului liniar din grafic (admiţând că acest trend este relevant statistic) avem următorul model:
Distanţa faţă de Zona Euro (Y) = – 0,0084 x Timpul + 2,4097
Setând ca Distanţa faţă de Zona Euro să devină zero (convergenţă perfectă cu Zona Euro) obţinem că României i-ar trebui circa 287 de ani ca să ajungă din urmă performanţa acesteia. Pe convergenţa nominală am obţinut că României i-ar mai trebui circa 6 ani (2017) pentru a ajunge la criteriile de convergenţă propuse prin tratat.
Concluziile sunt foarte clare în acest caz:
-
România are nevoie ca de aer de mai puţin stat şi mai multă iniţiativă privată pentru a putea să se integreze corespunzător în Uniunea Europeană şi pentru a putea beneficia la maxim de avantajele economice ale acestei grupări;
-
Aderarea în Zona Euro a unor ţări ca România, Bulgaria, Ungaria sau Polonia (insuficient reformate pe partea de economie reală) poate ridica şi mai multe probleme unei grupări care se clatină în momentul de faţă tocmai pentru că a făcut concesii inadminisible cu unele ţări care nu se ridicau la performanţele şi rigorile ţărilor cu care s-au asociat;
-
Inexistenţa unei convergenţe reale clare face ca decizia de integrare în Zona Euro pentru ţări ca România să fie mai degrabă una politică decât una economică, slăbind şi mai mult această construcţie monetară (după experienţa cu Grecia este foarte probabil ca aceste criterii de convergenţă să fie rediscutate).
Atâta timp cât România se află în afara Zonei Euro integrarea ei economică în Piaţa Unică nu este perfectă şi produce costuri pentru noi. Convergenţa nominală este fundamentală şi aceea trebuie îndeplinită cu precădere însă acest lucru nu se poate face fără o convergenţă reală clară (stabilitatea macroeconomică derivă din forţa economiei private). Chiar dacă nici în momentul de faţă între diferitele regiuni de dezvoltare din România nu există o convergenţă reală dar există o monedă unică (ceea ce arată că nu ar fi o problemă neapărat dacă ne integrăm fără să fim şi performanţi economic), rigorile monetare impuse în Zona Euro (mult mai puţină inflaţie şi discreţionalitate în utilizarea pârghiilor monetare) fac imposibilă rezistarea în această grupare fără a avea probleme (deficite mai mari, datorii publice mari).
O nouă și stupidă reformă aruncată sub formă de petardă fumigenă macină România zilele acestea și ocupă tot spațiul public (similară cele cu reducerea numărului de parlamentari): reîmpărțirea teritorială pe 8 mega-județe care să se suprapună peste regiunile de dezvoltare deja consacrate. Incapabili să reformeze cu adevărat statul, politicienii nu fac decât să mai vină cu tot felul de inovaţii de formă şi de suprafaţă în încercarea de a lăsa ceva în urma lor care să ne aducă aminte de ei (cel puţin pe un orizont de câţiva ani). În România legile şi reformele poartă numele celor care le-au propus şi seamănă cu adevărate însemne scrijelite pe copaci cu un briceag (ceva de genul „Ion o iubeşte pe Maria” neapărat cu data lângă scrijelitură).
Care sunt argumentele aduse pentru a justifica această măsură:
1. Se va reduce semnificativ corupţia şi se vor elimina relaţiile de castă create la nivel local: acest lucru este complet fals pentru că, dimpotrivă, deşi teoretic se reduce numărul de coruptibili în sistem (nu mai sunt 41 de căpitani de judeţ ci doar 8, puterea celor 8 e înzecit mai mare ei devenind peste noapte nu baroni locali ci adevăraţi prinţi locali având o şi mai mare forţă în a „negocia” favorabil contractele cu statul
2. Se vor face economii substanţiale la bugetul statului: şi aici este de discutat din mai multe motive:
3. Fondurile europene vor fi mai bine alocate şi accesate în teritoriu: şi aici este o iluzie pentru că o bună parte din aceste fonduri se alocă deja pe regiunile acceptate de Uniunea Europeană şi ele funcţionează fără probleme şi că accearea lor depinde mai puţin de câte judeţe are România şi mai mult de birocraţia excesivă propusă de la centru, lipsa unor idei şi iniţiative la nivel local (aici mă refer la calitatea celor care ar trebui să propună aceste proiecte), conjunctura nefavorabilă a pieţei interne (multe proiecte angajate de firmele private pentru creşterea competitivităţii lor sunt cam în aer) dar mai ales de întârzierile masive în alocarea de la centru a cofinanţării promise (pentru multe proiecte prefinanţarea abia dacă se mişcă).
4. Această organizare ar însemna o descentralizare a puterii statului: atunci când resursele de la centru se decid într-un număr mai puţin de funcţionari ai statului ele vor fi şi mai prost alocate şi gestionate. Statul printr-o astfel de măsură va avea de câştigat şi se va întări şi mai mult în agresiunea sa. Chiar dacă se obţine consensul mai uşor între mai puţini (de preferabil de aceeaşi culoare politică), el este dezastruos dacă este folosit pentru a deturna resurse (iar România ultimilor ani de pseudo-capitalism a arătat că e o campioană în acest sens).
În spatele unei astfel de decizii nu există nici un criteriu economic vizibil. Motivele sunt fie electorale, fie politice sau chiar etnice. Putem împărţi România tot aşa de bine într-un singur judeţ sau în 100 de judeţe fără a îmbunătăţi absolut nimic şi fără a putea justifica într-un fel economic acest lucru. Putem crea structuri şi para-structuri în stat că ele vor fi tot ineficiente şi tot împotriva celor care trebuie să le suporte costurile (o idee la fel de năstruşnică e şi cea cu crearea Comitetului Regiunilor propusă de opoziţie). De fapt aceasta este şi va rămâne întotdeauna problema statului: are o agendă clară de a se expanda natural prin inventarea de noi şi noi nivele pe care le suportă tot mai greu piaţa liberă. Statul (prin politicienii din spatele său) îşi diminuează foarte greu dimensiunea şi forţa sa de influenţă a economiei fiind puternic apărat de toţi cei care gravitează în jurul său. De aceea vedem foarte puţine teme cu adevărat liberale în discuţie cu ar fi: creşterea procentului pentru pensiile private, plafonarea contribuţiei la fondul de sănătate şi libertatea de a decide cheltuirea acestor bani în sistemul privat de sănătate, listarea la bursă a tuturor activelor statului, plafonarea cheltuielilor publice. În schimb vedem astfel de aberaţii lansate cu titlul de politici publice fără nici o noimă. Sub mantia aşa-zisei reforme nu se ascunde decât o reaşezarea a statului pe poziţii de forţă şi mai puternice decât până acum. Pentru noi impozitele vor avea aceeaşi certitudine apăsătoare şi sufocantă indiferent în câte judeţe ne-ar împărţi unii. Aştept cu nerăbdare alte măsuri conexe de genul mega-procuratura, mega-armata, mega-spitalul, mega-poliţia… (că deja mega-săli de sport şi mega-stadioane începem să cam avem).
Comentarii recente