Punctul central al viziunii keynesiste asupra economiei este acela că echilibrul pieţei poate fi atins numai printr-o intervenţie de la centru menită să corecteze acele eşecuri naturale, normale şi inerente în mecanismul schimburilor. Ocuparea totală a forţei de muncă, echilibrul general şi stabilitatea preţurilor sunt adevărate obsesii ale intervenţioniştilor care, pentru a-şi justifica acţiunile, pentru a mai face un deficit, pentru a mai organiza o licitaţie pentru un proiect al statului şi pentru a mai creşte un impozit, o taxă sau o inflaţie.
Keynesiştii nu sunt departe de colegii lor monetarişi care şi ei cred în posibilitatea de a manevra economia, diferenţa dintre ei fiind dată de tipul de panou de comandă folosit (politică fiscală versus politică monetară). Ideile propagate de keynesişti au devenit adevărate sloganuri şi o bază (slabă din punct de vedere teoretic) pentru toate manevrele politice prin care este agresată piaţa liberă: statul poate crea locuri de muncă, statul trebuie să controleze preţurile (deși starea naturală a prețurilor de piață este instabilitatea lor), statul trebuie să dezvolte proiecte publice pe care piaţa refuză să le deruleze fiind neprofitabile, statul trebuie să asiste social familiile nevoiaşe. În opinia acestor socialiști ”liberali”, cu cât preţurile din piaţă sunt mai rigide, mai reglementate şi mai controlate de stat, cu atât există un impact mai direct al expansiunii monetare asupra prosperităţii economice. Economia, datorită keynesiştilor, a devenit mai degrabă politică, fiind foarte greu acum pentru toţi aceşti intervenţionişti şi planificatori să facă pasul înapoi şi să lase loc pieţei libere pentru a se reface şi pentru a-şi găsi un echilibru natural, singurul durabil. Încetul cu încetul, doctrina keynesistă (nu departe de dogma socialistă sau marxistă dar care a avut „şansa” să fie propovăduită din afara blocului comunist) a alterat complet sistemele economice moderne, sărăcindu-ne pe cei mai mulţi dintre noi prin distribuţionismul iluzoriu şi prin risipa statului de resurse pe proiecte pe datorie. Cu mânie proletară, keynesiştii au înfierat piaţa liberă şi consumerismul privat (după ce în prealabil monetariştii l-au alimentat cu credite ieftine) pe care apoi l-au înlocuit cu un consumerism public mult mai lipsit de logică economică. Un consumerism dezvoltat eminamente pe deficite şi datorie publică. În acest fel s-a grăbit calea către faliment a acelor economii care au decis alterarea şi agresarea cu şi mai multă forţă a pieţei libere.
Situaţia datoriei publice a devenit de-a dreptul periculoasă pentru stabilitatea întregului sistem economic global și este vizibilă atât în SUA, UE sau Japonia. Dacă îi întrebi pe neo-keynesiştii, care până mai ieri propovăduiau pe la toate colțurile virtuţiile ”bail-out-ului”, ale proiectelor publice sau ale creşterii fiscalităţii şi rolului statului în economie care să ne scape de aşa-zişii capitaliştii hărăpăreţi (în realitate tot nişte socialişti dar monetari ce s-au concentrat în bănci centrale, instituţii financiare, intermediari pe piaţa de capital, companii de asigurări) cum explică ei situaţia vei primi doar nişte bâlbâieli sau răspunsuri vagi, insuficiente pentru a putea extrage vreo concluzie de acolo (vezi Paul Krugman, vezi Nouriel Roubini, vezi Joseph Stiglitz). Toți banii cheltuiți de stat și pentru stat tipăriți ca și mai înainte tot cu ajutorul băncilor centrale s-au tradus în datorii și mai mari acumulate de aceste sisteme birocratice incapabile să înțeleagă forța și puterea economică a falimentului care ar fi inevitabil dacă ar fi luat aceleași decizii în piața liberă. În loc să înțelegem corect tot acest hazard moral și toată această lipsă de capitalism autentic în expandarea statului în dauna sectorului privat continuăm să lăudăm, să adulăm și să ne închinăm eforturile pentru a salva o doctrină economică complet falimentară care ne-a lovit cu regularitate în bunăstarea noastră periodic prin crizele pe care le-a generat. Din păcate și cei care sunt astăzi în jurul băncii centrale sau în jurul guvernului se complac tot în această paradigmă falimentară și se încăpățânează să ”crească” economic agresând piața fie cu inflație pe care nu o pot înțelege și descrie ca fenomen economic, fie cu tot felul de măsuri fiscale lipsite de logică economică (dovada cea mai clară despre cum facem tot posibilul să salvăm socialismul în România și cum ne înverșunăm să devenim capitaliști este invitația lui Yvan Allaire care să vorbească în fața Academiei Române despre faptul că e nevoie de și mai mult stat ca să scăpăm de criză – vezi aici sau aici). Foarte mulți în România mai trăiesc cu nostalgia comunismului și cu ideea fixă în cap că această doctrină este bună doar că a fost aplicată greșit… și acționează ca atare.
Mă amuz tot mai tare (amar evident) de încrîncenarea cu care cei de la Banca Naţională sar la înaintare să apere teza cum că inflaţia din România e provocată de cauze nemonetare. Poate părea redundant că revin la o temă pe care am abordat-o însă ea este foarte complexă şi ascunde în spate foarte multe mize.
De unde porneşte toată această abordare a inflaţiei care e (în opinia multor specialişti de pe la noi) nemonetară sau care e mare pentru că „au crescut nişte preţuri”? Trebuie spus că în teoria economică clasică legătura dintre monedă (aur) şi preţuri este denumită TEORIA CANTITATIVĂ A BANILOR şi la ea au făcut referire foarte numeroşi economişti clasici (J.S. Mill, R. Cantillon, A. Smith etc.). Ideea de bază enunţată de clasici este următoarea: mai mulţi bani (sau aur) înseamnă preţuri mai mari. Newcomb şi cu Fisher au matematizat (greşit spun eu şi foarte mecanicist) această relaţie sub forma simplistă: M x v = p x Q (M – masa monetară, v – viteza de rotaţie a banilor, p – preţuri şi Q – bunurile şi serviciile nou introduse pe piaţă). De aici s-a dezvoltat un întreg curent de gândire (monetariştii şi apoi cei din Şcoala de la Chicago conduşi de Friedman) care credeau în non-neutralitatea banilor în economie (banii emişi noi produc efecte în preţuri). Pentru monetarişti formula teoriei cantitative a banilor este: M x v = p x T, Q fiind înlocuit cu volumul tranzacţiilor T. Marele păcat al monetariştilor este acela că ei au rafinat metodele de calcul al preţurilor (Fisher a inventat IPC-ul care este cea mai gregară aproximare a inflaţiei) şi au vorbit de posibilitatea de neutralizare a efectului banilor tipăriţi în economie prin politicile monetare.
O ramură aparte de gândire economică este cea a lui Keynes, Pigou (şi toţi neo-keynesiştii care cred în echilibru general) care au preluat formula cantitativistă a lui Newcomb şi au transformat-o în M x v = p x Y, unde Q este înlocuit de Y care reprezintă veniturile. Diferenţa dintre keyensişti şi monetarişti este că keynesiştii nu cred în non-neutralitatea banilor şi consideră preţurile şi salariile rigide în raport cu noua cantitate de monedă aruncată în piaţă. La keynesişti, orice nouă emisiune de monedă produce, la o viteză de rotaţie constantă, o creştere economică. Pentru a explica inflaţia keynesiştii apelează la tot felul de cauze non-monetare: creşterea taxelor, creşterea consumului, scăderea ofertei. De ce? Simplu: pentru a da un fundament pseudo-teoretic tipăririi de bani şi pentru a folosi apoi aceşti bani chipurile pentru creştere economică, în realitate pentru a-i deturna politic. Politica monetară a României „capitaliste” este dominată de această abordare keynesistă şi cei de la BNR par absolut blocaţi în această teorie caducă şi neconformă cu realitatea economică nici de la noi şi nici din Zona Euro: de exemplu, noi am ajuns să tipărim bani în cantităţi enorme inclusiv în criză când producţia scădea dramatic (numai în 2008 când am căzut de la creştere de 7% în 2007 la -14% Banca Naţională a expandat M1 cu 16,92% şi M3 cu 17,7% pe datele din rapoartele lor lunare, procesul de expandare continuând în ritmuri asemănătoare şi în 2009 şi în 2010). Tot keyensiştii sunt cei care pun politica fiscală şi bugetară (inclusiv echilibrul bugetar pe care îl recită toţi specialiştii în guvernanţă) mai presus de politica monetară. Keynesiştii confundă practic inflaţia şi o reduc la o variaţie a unui IPC pe care l-au micşorat tot mai mult neicluzând bunuri fundamentale în el şi care a ajuns natural să nu se mai coreleze în dinamică cu masa monetară tocmai pentru că nu mai reflectă demult corect inflaţia.
O problemă întâlnită şi la monetarişti şi la keynesişti este cea a stabilităţii preţurilor. Preţurile trebuie neapărat să fie stabile deşi starea naturală a preţurilor pe piaţă este cea a instabilităţii lor, a sensibilităţii lor la modificările naturale de cerere (se schimbă preferinţele de consum) sau de ofertă (condiţii naturale vitrege, scăderea producţiei pe fond tehnologic etc.).
O altă categorie de economişti, cei austrieci, au rămas la teoria clasică a banilor şi a relaţiei dintre bani şi preţuri. Ei nu cred în neutralitatea banilor (keynesistă) şi nici în virtuţiile unei politici monetare optime (monetarştii) care să neutralizeze efectele nocive ale tipăririi excesive de bani în raport cu creşterea economică. Austriecii nu cred în formulele asociate teoriei cantitative a banilor şi critică vehement modul de calcul al inflaţiei sau principiul stabilităţii preţurilor. Inflaţia trebuie să rămână doar acea creştere nenaturală a preţurilor care nu se datorează pieţei şi care este indusă de expansiunea monetară (ce poate veni de la Banca Centrală dar şi din sistemul băncilor comerciale care operează cu rezervă fracţionară).
În concluzie, cu excepţia keynesiştilor şi neo-keynesiştilor nobelizaţi în cea mai mare parte, cele mai importante şcoli de gândire economică merg pe ideea de non-neutralitate a banilor şi pe un efect asupra preţurilor a tipăririi de bani. Banca Naţională prin această poziţie rigidă care apără cauzele nemonetare ale preţurilor din România (explicaţia e ceva de genul: cineva a murit pentru că a murit) nu vrea decât să arunce întreaga vină şi răspundere pentru lipsa de predictibilitate, haos şi debandadă strict în spatele Guvernului sau pieţei libere (tot ea săraca), delimitându-se incorect de dezechilibre majore induse în piaţă (dobânzi mari, inflaţie mare, curs artificial volatil) şi pe care nu le poate justifica dar de care răspunde clar.
Închei prin a spune doar atât: Dacă inflaţia din România este atât de nemonetară precum declară cei de la BNR de ce o mai ţinteşte BNR-ul? De ce nu ţinteşte inflaţia asta un consiliu al producătorilor sau consumatorilor din piaţa liberă? Sau de ce nu o ţinteşte Guvernul? Sau de ce mai avem nevoie de BNR dacă tot e nemonetar fenomenul inflaţiei? Sau de ce nu triplăm masa monetară şi ne dăm o primă la toţi în lei, că doar nu există nici o cauză monetară a inflaţiei în România?
Stilul românesc de a înţelege capitalismul şi mecanismele pieţei este unul aparte. În loc să încercăm să dezvoltăm un capitalism autentic bazat pe piaţă şi pe proprietate privată, aderăm la tot felul de „soluţii” intervenţioniste menite să ţină statul cât mai departe de reformele structurale, atât de necesare unei economii mult prea politizate. Ultima soluţie menită să „rezolve” cică rapid şi eficient (în opinia guvernanţilor şi nu numai) problemele legate de licitaţiile trucate, de achiziţiile la preţuri nesimţite pe care le operează statul, de lipsa de transparenţă în politicile publice din România, de falimentul aproape sigur al celor mai mari companii de stat, de datoriile acumulate de aceste companii de stat este managementul privat impus instituţiilor publice (o idee năstruşnică apărută şi cu concursul FMI). În esenţă, managementul privat în instituţiile publice din România înseamnă angajarea pe bază de contract a unei echipe de oameni care să conducă aceste instituţii în „favoarea şi binele poporului”.
Unde se greşeşte în acest caz? Problema în aceste instituţii publice nu este absolut deloc legată de calitatea celui care administrează aceste active ale statului şi care, natural, va pune întotdeauna mai presus interesele sale şi nu interesele unui popor ţinut mult prea departe de a exercita vreodată vreun control direct (de aici şi permanenta iluzie a socialiştilor că dacă înlocuiesc persoana care administrează prost activele statului ele vor fi mai bine administrate sau că alegerile vor aduce administratori mai buni pentru acestea). Şi acum în spatele acestor active ale statului (companii de stat şi regii autonome) se află persoane private adică un management privat (statul este doar o construcţie amorfă care în spatele său are indivizi instituiţi politic cu putere de decizie economică totală asupra activelor pe care le administrează). Şi cu actualii manageri (persoane private) se poate semna dacă se doreşte un contract de management foarte strict care să conţină clauze de performanţă ce trebuie asumate şi respectate întocmai. Şi cu managementul privat se poate ajunge la arierate şi mai mari dacă politicul intervine permanent în administrarea acestor active.
Soluţia, de care se feresc toţi aceşti socialişti deghizaţi în liberali, este privatizarea rapidă a tuturor acestor active devenite pentru ei „vaci de muls” şi surse de îmbogăţire pentru cei care le administrează întotdeauna în folosul unor interese private (sau de grup) şi mai puţin în folosul public. Ce nu se înţelege deloc în România alterată de anii grei de comunism este că atâta timp cât lipseşte proprietatea privată din ecuaţie, cel care are „norocul” să fie numit pe criterii politice (şi nu de performanţă) la conducerea (sau în consiliul de administraţie) a unor astfel de obiective „strategice” va căuta să obţină maximum de avantaje şi va uza de forţa sa pentru a transforma, cel puţin temporar, instituţia administrată într-o instituţie privată în care deja vorbim de un management privat. Nici partidele politice nu sunt străine de aceste „bune” practici şi e puţin probabil că vor dori vreodată uşor privatizarea masivă a activelor statului (o bună parte din banii delapidaţi fiind direcţionaţi către sistemul politic pentru a susţine nevoi electorale specifice).
Acolo unde s-a privatizat semnificativ (să luăm spre exemplu serviciile stomatologice comparativ cu alte servicii medicale, sau serviciile de transport rutier de persoane) observăm o îmbunătăţire radicală a serviciilor oferite pieţei, o diversificare a lor şi o permanentă ajustare la nevoile consumatorilor. Deşi vehement contestată de socialiştii (este evident de ce) piaţa liberă ajustează cel mai bine economia şi oferă o bază sănătoasă tuturor deciziilor de alocare a resurselor. Prezenţa acestor companii şi faptul că cele mai mari afaceri în România continuă să se facă doar cu statul încurcă foarte mult economia reală şi creează acele stimulente perverse, contrare dezvoltării autentice (ce sens are să ne deschidem afaceri ce se adresează pieţei libere cât vedem cât de profitabil e să ai relaţii în mediul politic).
Atâta timp cât o să ne ferim de proprietatea privată (sau vom continua să o agresăm prin tot felul de mecanisme intervenţioniste) nu vom avea arierate mai puţine (aproape s-au dublat în ultimii trei ani), nu vom avea deficite mai mici, nu vom ieşi din criza structurală în care ne aflăm de la instaurarea comunismului şi nu vom avea servicii de calitate şi nici preţuri (sau tarife) reduse. Vom continua să subvenţionăm din bunăstarea noastră personală îmbogăţirea celor care sunt apropiaţi statului şi puterii politice. Managementul privat în instituţiile publice nu este decât o soluţie aberantă menită să legalizeze (sau să albească) o parte din scurgerea de fonduri din companiile statului. Este o formă de parteneriat public-privat din care tot statul (adică noi) va ieşi în pierdere.
Adoptarea monedei unice în România a fost anunţată cu surle şi trâmbiţe de Primul Ministru ca fiind realizabilă cu certitudine în anul de graţie 2015. Ca multe anunţuri de genul acesta care s-au mai făcut în trecut şi care de la 2012 au sărit uşor la 2014 şi tot aşa, nici acest anunţ nu inspiră decât propagandă găunoasă şi plină de avânt pompieristic de parcă mai că îţi vine să strângi din pumni, să ieşi în piaţa mare şi să vrei să pui mâna pe o lopată să introduci Euro în România.
Uneori nu e suficient doar să vrei ceva. Mai trebuie să fie şi posibil acel ceva. Un lucru este însă cert: mai devreme sau mai târziu TREBUIE să avem monedă unică (de preferabil mai devreme). Pe parte de convergenţă nominală cei de la Bruxelles ne-au pregătit câteva criterii foarte greu de atins simultan (aş spune chiar contradictorii dacă nu redundante):
1. Deficit bugetar în PIB mai mic de 3% pe an (noi am avut în 2010 de 6,4% adică dublu);
2. Datorie publică în PIB maxim 60% (noi am avut în 2010 30.8% după ce am crescut de la circa 15% – 20% în anii anteriori)
3. Inflaţie mai mare maxim cu 1.5% faţă de media primelor 3 ţări performante din punct de vedere al inflaţiei (în 2010 ţările au fost Irlanda, Letonia şi Slovacia, media lor fiind de 0,8%). În 2010 inflaţia din România 6.1%;
4. Dobândă pe termen lung nu mai mare cu 2% faţă de media celor trei ţări performante la capitolul inflaţie (în 2010 criteriul a fost de 7,17% şi România a avut o dobândă de 7,7%).
5. Stabilitatea cursului de schimb (să nu depăşească 15% pe parcursul a doi ani înainte de introducerea monedei unice, în 2010 în România variaţia cumulată a fost de 0,623%).
După cum vedem România îndeplineşte în momentul de faţă 2 din cele trei criterii de convergenţă nominală. Responsabilitatea pentru aceste criterii revine Guvernului (pentru deficit şi datorie publică) şi Băncii Centrale (pentru inflaţie, dobândă pe termen lung şi curs de schimb). Acest lucru nu stă însă chiar aşa: banca centrală, stabilind faptul că singurele instrumente care sunt fără risc pentru băncile comerciale sunt titlurile de stat, OBLIGĂ practic aceste instituţii să participe în masă la emisiunile pe care le face Guvernul prin Ministerul de Finanţe pe care apoi le acoperă indirect prin refinanţări cu dobândă scăzută. O bună parte din deficitul public şi din datoria publică depinde de POLITICA MONETARĂ a băncii centrale. Observăm că instituţia cheie în procesul de convergenţă este Banca Centrală. De ea depinde în mare măsură atingerea sau ratarea acestor criterii.
Figura 1: Distanţa faţă de Criteriile de la Maastricht (axa orizontală)
Calculând distanţa euclidiană (pe cele 5 variabile enunţate mai sus) pentru Bulgaria, Ungaria, Polonia, România şi Zona Euro am observat următoarele:
1. România are cea mai mare divergenţă faţă de criteriile de la Maastricht (fiind întrecută de Bulgaria doar în perioada 2008 – 2010)
2. România a făcut eforturi semnificative de convergenţă (în circa 15 ani am recuperat 2/3 din distanţa faţă de criteriile de la Maastricht)
3. Zona Euro are chiar şi ea o divergenţă faţă de criteriile de la Maastricht care aproape s-a dublat în perioada crizei
4. Ţări ca Ungaria, Polonia, Cehia stau semnificativ mai bine la acest capitol fiind mult mai aproape de criterii şi de caracteristicile Zonei Euro de foartă multă vreme.
Figura 2: Trendul convergenţei nominale a României către Criteriile de la Maastricht 
Selectând din grafic doar situaţia României am aplicat un trend liniar pentru a putea vedea câţi ani i-ar mai trebui României pentru a atinge criteriile de convergenţă nominală (intersecţia cu axa orizontală însemnând o distanţă 0 faţă de aceste criterii, distanţă care nici una dintre cele 10 ţări din afara Zonei, şi probabil nici din interior foarte multe, nu o atinge). Rezultatul a fost că România ar mai avea nevoie (continuând ritmul actual al convergenţei nominale) de circa 7 ani de acum înainte. Aceasta înseamnă 2017 cel mai devreme. Aceasta înseamnă că declaraţii pompieristice care nu se bazează pe absolut nimic concret nu au nici o valoare şi ne aruncă şi mai mult în derizoriu.
De fapt, problema României cu convergenţa la Zona Euro nu este neapărat una de natură nominală. Aceste criterii nu vor fi îndeplinite uşor dacă nu dăm mai multă valoare şi importanţă economiei reale, iniţiativei private şi nu privatizăm masiv activele statului. Dacă nu ne luăm ochii de pe cursul de schimb şi nu mai suntem obsedaţi atâta de el, dacă avem mai multă grijă în producţia inutilă de bani ieftini sau dacă sufocăm economia pe termen lung cu impozite şi birocraţie inutilă Zona Euro va deveni o adevărată Fata Morgana, cu costurile asociate pentru noi. Suntem prea săraci să ne permitem să fim în afara unei zone monetare (chiar aşa cu imperfecţiunile ei) atâta timp cât ne aflăm deja într-o piaţă unică destul de competitivă cu economia noastră. O să ajungem, încetul cu încetul, plătind o inflaţie mai mare decât în Zona Euro, suportând dezechilibre bugetare mai mari, să închidem totul şi, fie să emigrăm, fie să cumpărăm în mare parte de acolo.
Comentarii recente